Homme Less. De (re)văzut

Când eram pe clasa a I-a, mi-a spus odată un băiat (și l-am crezut, pentru că mi-a spus-o cu ochii mari, aproape speriat) că în America nu sunt muște. Era în 1990, după Revoluție. Cum naiba să nu-l crezi? Îmi imaginam o Americă perfectă, în țiplă, fără insecte și praf, ca în revista aia „Turnul de veghe”, în care totul lucește și toată lumea zâmbește. Ca-n Rai.
Ei bine, decupând aura copilărească a percepției, cred că majoritatea țărilor mai slab dezvoltate încă își închipuie că așa arată Statele. Sau, dacă nu chiar așa, undeva pe-acolo. Iată, mai jos, un film care contrazice tot. Și care pune atât de dur realitatea pe ecran, documentar fiind, încât îți vine să crezi că acolo, la New York, s-au născut muștele.

Homme Less

Am pomenit de New York, pentru că acolo are loc povestea lui Mark Reay, fost model în anii ’80, actualmente vagabond pe un acoperiș. Dacă, însă, l-ați vedea pe stradă, n-ați spune asta: nimic din hainele, atitudinea și mersul lui Mark nu dă impresia că e sărac; ba mai mult, aspectul masculin perfect, chiar și la cei 52 de ani, și antrenamentul social pe care și l-a făcut în anii de modeling îl ajută să mimeze convingător americănescul succes și chiar să câștige bani din asta. Pozează fete pe stradă, le promite apariții în reviste, obține, din când în când, câte o pomană și, astfel, își câștigă suficientul venit ca să păstreze un look superior și să nu moară de foame.

În primele minute de film, nu-ți dai seama prea bine despre ce e vorba. Când îl vezi atât de OK și de energic, crezi că glumește în clipa în care îl conduce pe cameraman sus, pe bloc, unde îi arată „dormitorul”: un colț de acoperiș, lângă niște cabluri de curent, cu o prelată pe post de plapumă. Practic, dacă n-am ști asta, am crede că are o viață ideală, fiindcă imediat după ce coboară de pe bloc și se spală în WC-uri publice, Mark intră în pielea bărbatului de succes. Dar, pe măsură ce conversațiile cu regizorul filmului devin tot mai sincere, la final de zi, Mark își recunoaște statutul: de om sărac, care se păcălește pe sine și pe ceilalți, pentru că e mai rușinos să recunoști că nu trăiești Visul American, decât să-i minți pe toți că îl trăiești. Decât stresul îmbolnăvitor al posesiunilor, pe care majoritatea oamenilor îl au, mai bine stresul amuzant al păcălirii că le ai pe toate. Așa că Mark se complace, efectiv, în confortul iluziei de poziție superioară, într-un New York în care clasa de mijloc poate fi, iată, atât cea care doarme sub prelate, cât și cea care sclipește de glamour.

Ca optimism trist, ca impostură, ca fugă de realitate, Homme Less are ceva din tristețea lui Midnight Cowboy, dacă vă mai amintiți acel splendid titlu din 1969 al lui John Schlesinger. Cumva, New York-ul e la fel în ambele: un labirint în care, dacă cumva ai pierdut un reper, te pierzi și te alegi, cel mult, cu sfertul unei jumătăți de vis american.

Montat din filmări făcute de-a lungul a doi ani de stat cot la cot cu Mark (însuși regizorul fiind un fost model), Homme Less afirmă dezarmant de clar că nimic nu e ceea ce pare. Pe cât de mult îți vine să-i plângi de milă lui Mark, pentru că nu are un job, pe atât îți vine, cum el însuși ne îndeamnă, să-i tragi un picior în fund. Din același motiv. Așa că Homme Less, prin titlul lui care poate însemna atât „fără casă”, cât și „mai puțin om”, în sens ironic, e unul dintre cele mai oneste portrete pe care eu le-am văzut în cinema. Cu atât mai mult cu cât vorbim de un documentar, ceea ce ne asigură că personajul încă e acolo, în condițiile alea, sub prelata aia. Totuși, în cazul acestui film, mă cam îndoiesc de asta. Un om de charisma lui Mark nu poate decât să aducă bani, odată popularizat prin difuzarea unui film atât de bine făcut, așa că nu mă mir dacă Mark ar fi, din nou, „pe val”.

Nu știu exact de ce v-aș recomanda acest film: că e uman; că vorbește despre frustrare și greșeală cu aceeași ușurință cu care vorbește despre fericire; că e cursiv și armonios, în orice detaliu de montaj, dându-ți impresia că e un film simplu, că și tu ai putea face așa ceva. Cert e că Homme Less, prin titlul lui care parcă e un logo de parfum, vă convinge că nu contează nici grosimea saltelei, nici calitatea acoperișului. Important e să fiți OK cu voi înșivă.

Austria, 2015, 83’
Regie: Thomas Wirthensohn
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu