Fluviul negru & Candelaria

Încep cu o mărturisire.
Cuvintele pe care le scriu acum, primele după un an de pauză, sunt un fel de miracol pentru mine. Secunda asta în care încep să (vă) scriu din nou – după un an de ne-scris, de ne-cultură, de ne-tastatură, în care ocupațiunea mea mintală a fost la alte prostii (șantier de cabană, școală de schi, marketing turistic, etc.), nici una compatibilă cu critica de film – este, pentru mine, o secundă-șoc. E ca și când n-ai mai băut apă un an și, brusc, cineva îți toarnă pe gât o găleată. Dar e bine. Gândirea pragmatică, derivată din lucrul cu grinzi și bolțari, mă face să scriu altfel decât până acum. Mai simplu, cred. Mai la subiect. Deci e bine. E bine, mai ales că TIFF-ul de anul ăsta a început, pentru mine, cu două filme tari. Iată-le.

Fluviul negru / Black Tide

Așteptam, poate ca mulți alții, să văd Fluviul Negru, regizat de Erick Zoncas, pentru că era cu Vincent Cassel – tipul ăla dur, cinic, forțos din Irreversible, Derailed, Black Swan, etc. Deci, așteptările erau cumva în zona unui thriller cu creier și sânge rece. În schimb, ne-a fost dat să vedem altceva. Un altceva mai lent, mai deep, cu o poveste interiorizată și interiorizantă, întortocheată, mai aproape de nuvelă psihologică decât de pac-pac și emoții tari. Și, mai ales, cu un Cassel complet invers de cum îl știam. Aici, e Visconti, un detectiv alcoolic, cam nespălat, cam expirat, cu nervii la pământ, părăsit de soție și pus pe jar de fiul care umblă cu hașiș. În plus, are pe cap o anchetă grea, care se complică pe zi ce trece – dispariția unui adolescent.

Nu v-aș recomanda filmul, adică nu v-aș sugera să vă cheltuiți timp și bani ca să îl vedeți, dacă nu v-ar pune pe gânduri și nu v-ar duce pe o pistă de pe urma căreia să priviți, poate mai profund, viciile și confuziile vieții. Pentru că exact asta conține filmul lui Zoncas: viciu și confuzie, la un nivel intens de întrepătrundere. Nonconformistul detectiv Visconti (un fel de Columbo trist și neamuzant), pe lângă că amestecă spirtoasele cu cafeaua, amestecă judecățile de valoare și aleargă pe căi false. Respinge sprijinul colegilor de poliție, refuză procedurile de lucru, sare etape, se crede bun, deștept, se chinuie să pară, clătinându-se de alcool, polițaiul de altădată și acuză oameni nevinovați, luând în calcul indicii gratuite. E depășit de acest caz complicat și, fiindcă nu mai poate, încearcă să-l rezolve pe fugă, ca și când ar fi simplu. Repetă interogatorii, face același tip de vizită la martori, începe și abandonează cu furie variantele de lucru, iar toată această învârtire în jurul cozii duce povestea într-o zonă epuizantă, de coșmar progresiv. Viciul și deruta se alimentează reciproc, omul devine jobul și încurcă ireversibil lucrurile. Seamănă, cumva, cu Oldboy și Artificii în plină zi, dacă cumva le-ați văzut. Același amestec de ego și profesie, aceeași căutare fără capăt, aceeași suspendare între ceea ce trebuie făcut și ceea ce vrei să faci. De văzut, neapărat, dacă vreți o poveste care să vă pună creierul în mișcare.

Filmul mai rulează marți, 29 mai 2018, ora 21.00, la Casa de Cultură a Studenților
Franța – Belgia, 2017, 113’
Titlu original: Fleuve Noir
Regie: Erick Zoncas
Scenariu (bazat pe un roman de Dror Mishani): Dror Mishani; Erick Zonca; Lou de Faget Signolet
Imagine: Paolo Carnera
Distribuție (parțial): Vincent Cassel; Romain Duris

Candelaria

Nu cred că există, în cinema-ul de azi, povești mai des întâlnite ca cele care descriu vieți sărace, destine obosite, țări pierdute, tristeți provinciale și decoruri smulse parcă din lumile gri ale lui Kieslowski. Totuși, mărturisesc că un film precum Candelaria, pe aceleași teme și venit din aceeași lume, m-a uimit. E la fel, fiind în același timp altfel, dacă-mi este permisă aberația.

Altfel, adică imprevizibil. Candelaria și Negro sunt doi soți bătrâni, trecuți amândoi de 70 de ani, care trăiesc de pe o zi pe alta în sărăcia lucie a Cubei anilor ’90. O Cubă în picaj, ca urmare a dispariției mondiale a comunismului și a embargo-ului impus de S.U.A. E un context de supraviețuire, pe care cel mai bine îl pot descrie întreruperile de curent, bișnița măruntă și cinele morocănoase, la lumina lumânării, ale celor doi bătrânei. Ceea ce o să vă surprindă, însă, e soluția de ieșire din acest impas. Într-o zi, Candelaria găsește o cameră de filmat. Pentru distracția ei, se filmează în timp ce își dă sutienul jos, sperând că soțul va fi curios și va urmări filmulețul. Ceea ce se și întâmplă, urmând de aici mici jocuri erotice, filmate bineînțeles, și posibilitatea unui business profitabil din chestia asta.

Veți zice că e un film ușor, făcut la plezneală, ca un soi de amuzament porno; un film indecent cu bătrâni, pur și simplu. Treptat, veți vedea că nu mai contează nici contextul politic, nici țara în care are loc povestea, nici limba în care vorbesc cei doi soți. Sunt doar doi bătrânei, de oriunde, care redescoperă, la final de viață, dragostea. Și nu e doar atât – cancerul unuia dintre ei le pune la încercare însăși puterea de a înțelege rostul vieții și al morții, într-un fel în care tu, ca spectator, pur și simplu rămâi blocat. Dintr-o dată, îți dai seama că răspunsurile despre viață, pe care credeai că le ai, nu valorează mai nimic. Că altul e prețul vieții, că lucrurile după care te zbați zeci de ani nu au valoare, că anii trec și că tinerețea care e încă în tine te face să te simți, în mod trist, tânăr în plină bătrânețe. Dacă vi se par clișee sau chestii de care v-ați săturat, aveți dreptate – cinema-ul și, mai ales, cultura TV sunt pline doldora de ele. Filmul ăsta, însă, le apără și le redă conținut într-un mod simplu dar profund, glorios dar fără glamour. Rar, foarte rar ai șansa să vezi un film atât de onest și de curat, estetic, despre cele mai adânci lucruri din viață. Oricum, pregătiți batista, se lasă cu ochi umezi.

Filmul mai rulează Duminică, 27 mai 2018, ora 14.00, la Casa de Cultură a Studenților
Columbia – Germania – Norvegia – Argentina – Cuba, 2017, 87’
Regie: Jhonny Hendrix
Scenariu: Maria Camila Arias; Jhonny Hendrix; Abel Arcos Soro; Carlos Quintela
Imagine: Soledad Rodríguez
Distribuție (parțial): Verónica Lynn; Alden Knight