De la filmul lui Adrian Furtună pleci râzând și repetând replici, așa cum de la operă pleci fredonând. Subiectul nu e nou – soarta ultimilor meșteșugari romi, cioplitori în lemn – și l-ai mai văzut dacă nu în cinema, poate la TV, și dacă nu acolo, atunci în reviste. Dar e ceva care te face să ții minte Povestea lingurii și să-l separi de altele. Iar acel ceva vine, cred, din faptul că 1) prezintă cinci destine diferite, din toate colțurile țării și că 2) aceste destine sunt frumos unite prin același mod de lucru, de gândire și de perspectivă asupra lumii.
Nu vreau să devin aici sentimental și stufos, pentru că documentarul numai sentimental și stufos nu e. În schimb, e simplu și „curat”, în sensul că întâlnirea cu omul e foarte rodnică tocmai pentru că omul e lăsat să conducă povestea. Iar firul roșu al poveștii este că în toate cele cinci cazuri meșteșugarul e întotdeauna cel mai bătrân și ultimul din sat care mai știe să cioplească. Și mai important e că, în ciuda evidentei dispariții a tradiției, nici unul dintre subiecți nu joacă tristețea pe care ne-am închipui-o. Sunt sprinteni la vorbă, au chef de glume, cântă, au emoții de copil când își ating uneltele, nu se plâng de sărăcia (dezolantă pentru noi) în care au trăit dintotdeauna și, bineînțeles, piperează filmul cu replici care îți merg la inimă. Amintesc doar una: „ăștia tineri îs acuma pe la școli. S-or specializat, nu mai lucră.”
Filmul este, totodată, un montaj inteligent cu tineri în tricouri Puma și bătrâni care duc în spinare snopi de măturoaie. Îl vedem chiar și pe regizor, într-o scenă în care duce în spate, ca o cruce pe Golgota, un lemn din care va fi cioplită lingura. Pe de altă parte, pe măsură ce povestea avansează, cazurile apar tot mai succint, mai esențializat, sugerând unitatea între ele, indiferent de distanțe. O unitate exprimată perfect prin scena în care meșteșugarul din Vaslui primește, în dar, unelte de lucru de la Craiova, care sunt exact ca cele cu care lucrase, în copilărie, alături de tatăl său. Cât despre finalul în care copilașul de 4-5 ani lovește cu cuțitul o bucată de lemn, cu o precizie prematură, no comment. Este exact ce trebuia.
România, 2012, 60’
Regie: Adrian Nicolae-Furtună
Imagine: Matei Budeș
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013
Aproape orice film din istoria cinema-ului este despre viață. Că-i western, scurtmetraj horror sau slapstick comedy, filmul a fost întotdeauna preocupat într-un fel sau altul, mai pe față sau mai discret, să vorbească despre om. Ship of Theseus nu doar că intră în marea categorie a filmelor despre om, dar o face declarativ și dezarmant, cu acea energie care în primă fază te sperie. Trebuie să-i dai timp, să lași brațele jos și să primești ce-ți dă. Chiar dacă sună școlărește.
Sunt trei povești în Ship of Theseus. Trei „cazuri”, în care fiecare personaj central trece prin trauma unui transplant de organ, ocazie cu care filmul aruncă în joc principii de viață, credințe, interogații care trec de granițele culturale ale Indiei și care ating mentalități de pe tot globul. În primul episod, unei tinere fotografe i se face un transplant de ochi. Operația decurge bine iar fata se acomodează cu vederea, dar se întâmplă ceva: fotografiile ei nu mai sunt la fel de bune ca înainte. Oricât ar părea de paradoxal. Cât timp era oarbă, aparatul era ochiul care vedea, într-o relație secretă cu simțurile fotografului, pentru care a vedea însemna, de fapt, a simți. După recăpătarea vederii, realitatea dă buzna în ochii fetei, cu o ofertă de imagine complet dezordonată, în care simțul uman, interior, e depășit de cel fizic, vizual. Drama acestui neajuns e estompată, însă, de firea de oțel a fetei, care atinge performanța de a avea înainte și după operație aceeași atitudine rațională, rece, nesurprinsă. E atitudinea omului care merge direct la esențe.
În al doilea episod, un indian suferă de ciroză și primește un ficat nou. Nimic ieșit din comun, doar că indianul e călugăr sadhu și refuză până în ultima clipă ideea de sacrificare a altuia astfel încât viața lui să continue. Respectul pentru ființa vie e așa de mare, în înțelepciunea acestui pustnic a cărui avere constă într-un toiag și o bocceluță, încât vede în agonia sa o binecuvântare. Sfințenia vine prin sacrificiul primit cu zâmbetul pe buze, iar drama aparentă prin care trece călugărul desculț e, de fapt, icoana bogăției spirituale.
În sfârșit, al treilea caz îl pune în centru pe un tânăr care tocmai a primit un rinichi nou. Organul, însă, fusese furat de la un sărac, în timpul unei operații de apendicită, ceea ce-l determină pe tânăr să-i caute pe vinovați și să-l salveze pe bietul om. Interesant e felul în care ignoranța și lenea care păreau să-l definească pe tânăr se transformă brusc în decizie și iubire de semeni.
„Fiecare avem o părticică din celălalt” se spune, la un moment dat, în film. Ideea transplantului devine, astfel, un motiv de relație involuntară între doi oameni, a cărei intimitate (fiind vorba de viață și moarte) e absolută. Filmul face, deci, un elogiu subtil al legăturilor dintre semeni, prin acest scenariu de drame paralele care se apropie binișor de performanța încrucișării poveștilor simultane din filmele lui Alejandro Gonzáles Iñárritu. Pe scurt, Ship of Theseus (prin titlul care trimite la paradoxul lui Plutarh – „un obiect rămâne sau nu același dacă elementele lui au fost înlocuite?”) este un comentariu asupra integrității umane, care nu ține cont de epocă și de țară.
Un fir care leagă episoadele din Ship of Theseus și care deschide pâlnia spre profunzimile de etică ale fiecărui caz e personajul care-l însoțește pe protagonist. În primul episod e iubitul fetei, empatic și compătimitor; în al doilea – tânărul student, prieten al călugărului, pasionat de discuții filosofice despre viață, moarte, violență, justiție divină; în al treilea – bunica tânărului, exponentă a unei lumi principiale. Toți au un numitor comun: cheful de a vorbi. Se pălăvrăgește atât de mult și de epuizant despre cele mai mari teme de pe lume, încât parcă ai vedea fragmente citite din Republica lui Platon. E ceea ce, de fapt, pune în antiteză tema de adâncime a filmului, care e trecerea la fapte. E filosofia fără cuvinte, caldă, pe care filmul o subliniază îngroșat. Și pe care câteva cadre-cheie din film o exprimă splendid prin panorame și close-up-uri: drumul drept printre conducte ruginite; coroanele de copaci în bătaia vântului; miriapoda ce se strecoară printre pașii oamenilor; peștera din final.
Ship of Theseus e un debut al indianului Anand Gandhi. Dar să mă pici cu ceară, eu nu văd nici un debut în felul în care e lucrat acest film. Nici o stângăcie, nici măcar la nivel tehnic. Talentul pentru semnificație și pentru imagine al lui Gandhi e fantastic și anunță intrarea pe piață a unui regizor despre care vom mai auzi. Și care contrazice atât părerile occidentalilor despre filmele indiene cu cântecele, cât și ideea că dacă ajungi la cinema, trebuie să te distrezi. Neapărat de văzut și de recomandat, mai departe, acest film. Face bine la suflet.
India, 2012, 140’
Regie: Anand Gandhi
Scenariu: Anand Gandhi; Pankaj Kumar; Khushboo Ranka
Imagine: Pankaj Kumar
Distribuție (parțial): Aida Elkashef; Sohum Shah
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013
Afișul spune tot: silueta unui om într-un pustiu alb, sec, depersonalizant. El e John May, funcționar de primărie, a cărui unică sarcină de serviciu este să dea de urma rudelor celor care au murit în singurătate. E ultra-precis și tipicar, ține cu sfințenie la ordinea de pe birou și își duce viața într-o solitudine deplină. John este, de fapt, la fel ca cei pe care-i găsește decedați prin case și apartamente și e fascinat de job-ul lui tocmai pentru că, în adâncul său, știe că așa va sfârși și el. Însă faptul că își va pierde în curând postul îl determină pe John să-și încheie cariera în glorie: un ultim caz, de data asta ca la carte.
„După film, jumătate veți fi plecat, jumătate veți dormi”, a spus regizorul Pasolini la Cinema „Victoria”, înainte de proiecție. Avea dreptate. Still Life (în traducere „natură moartă”) e unul dintre cele mai plate și lente filme cu investigații din câte mi-a fost dat să văd. Povestea a și fost scrisă astfel încât să nu pară palpitantă decât prin ochii personajului principal. Restul, adică noi, spectatorii, nu vedem decât un caz sec, incolor, pe un singur plan, în care singurele profunzimi vin din muzică, din discuțiile despre cei morți și din fotografiile lor vechi, îngălbenite, care aduc trecutul în prezent. Finalul poveștii, însă, cade ca un topor, rupe ritmul în două și răzbună toate cantitățile de lentoare și plictiseală acumulată, cu un mesaj uman care te dă peste cap. Merită așteptarea, cu alte cuvinte, deși e acel tip de lungmetraj care, comprimat și cizelat, ar fi funcționat mult mai puternic ca scurtmetraj.
Marea Britanie – Italia, 2013, 92’
Regie: Uberto Pasolini
Scenariu: Uberto Pasolini
Imagine: Stefano Falivene
Distribuție (parțial): Eddie Marsan; Joanne Froggatt
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2014
N-ar trebui să-l recomand fără argumente, dar fac o excepție: du-te să-l vezi. E unul dintre cele mai bune studii de caracter pe care le-a dat cinema-ul danez, cumulând parcă toată experiența scenaristică din ultimele decenii. Probabil că exagerez, dar e una din reacțiile firești la Teddy Bear – film care dezvoltă un scurtmetraj cu același subiect și cu același actor. Iar subiectul, deși seamănă izbitor cu cel din Pianista lui Michael Haneke, pare profund original. Repet, pare, iar senzația originalității vine din faptul că același tip de poveste este extrem de convingător spusă, făcându-te să uiți că a mai fost spusă și în altă parte.
Pe scurt, în Teddy Bear avem cazul comun al copilului bătrân, încă singur, dominat de o mamă hiper-posesivă, mai bine zis de un călău care face pe victima. „Copilul” e ditamai culturistul Dennis iar viața pe care o duce el e înfricoșător de convențională. De aceea, când Dennis încearcă un singur gest de independență, totul explodează într-un conflict surd și dureros cu mama.
Meritul absolut al scenariului și, apoi, al regiei, este de a fi exprimat această tensiune teribilă dintre personaje, prin vorbe puține, abia rostite, însă articulate exact când trebuie: pe vârf de punct culminant. N-aș exagera dacă aș spune că va rămâne unul din filmele care cultivă în modul cel mai sintetic și economic posibil interioritatea personajelor. Teddy Bear poate fi încă un film-lecție despre narativitatea în cinema, fiind un exemplu liniștitor că orice poveste, cât ar părea ea de banală pe hârtie, poate fi excepțională dacă, pe platou, e „bine legată”, fără devieri și accente improprii. De fapt, calitatea incontestabilă a unui astfel de scenariu se datorează unei bune cunoașteri a ceea ce vrei să spui și a modului cum o spui. Prin urmare, nu e deloc paradoxal succesul de casă al unui film cu buget mic, cum e Teddy Bear, din moment ce scopul ales – transmiterea unui mesaj universal – a fost urmărit cu precizie.
Danemarca, 2012, 92’
Regie: Mads Matthiesen
Scenariu: Mads Matthiesen; Martin Zandvliet
Imagine: Laust Trier Mørk
Distribuție (parțial): Kim Kold; David Winters
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2012, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iulie 2012