Bunica e paralizată din ’93. În ’97 și-a rupt piciorul bolnav iar de atunci stă pe pat. Bunicul, paralizat și el, a îngrijit-o de la bun început. Mai greu, mai ușor, dar se descurcau. Într-o bună zi, când eram amândoi prin curte, bunicul m-a oprit ca să-mi spună ceva. Ca din senin, m-a prins de mână și s-a uitat la mine fix: „mă, io o iubesc pe bună-ta ca la 16 ani”. Nu am putut uita, dar nici n-am spus-o până acum. E una din acele clipe din viață care, după se întâmplă, par să nu mai fie știute de nimeni. Cu atât mai puțin să poată fi înregistrate cumva, ca să se bucure și alții de ele. Când un bătrân îți vorbește despre dragoste, despre amor chiar, e ca și când ai reușit să te scufunzi până pe fundul oceanului și să găsești perla.

Dar ce-ați zice voi despre un documentar în care un sat întreg de bătrâni își destăinuie cele mai ascunse amintiri despre amor? Asta este Stream of Love, cel mai nou documentar al unguroacei Ágnes Sós iar felul în care ea a reușit să obțină confesiuni la cel mai înalt grad de onestitate, pe un subiect ultra-tabu în spațiul rural, e o realizare. Dacă e vorba de găsit perle, atunci Ágnes Sós a găsit multe, dintr-o singură scufundare.

Aveam niște suspiciuni, înainte de proiecție. Eram aproape sigur că filmul va aluneca într-un pitoresc forțat, speculând cheful nostru de râs pe un subiect așa de suculent. Credeam că va exploata umorul involuntar al bătrânilor, care ar fi putut fi puși în situații caraghioase. M-am înșelat, pentru că bătrânii, în general, sunt oameni care cântăresc vorbele. Și chiar dacă îi pui într-un context peiorativ, cuvintele lor tot au o încărcătură de chibzuială care sfidează derizoriul. Aici, însă, nu există nici context peiorativ, nici derizoriu, nici pitoresc forțat. Oamenii se simt bine în fața camerei, pe care de fapt nici n-o bagă în seamă, vădesc o încredere deplină în regizoare (care a petrecut printre ei trei ani pentru a filma totul) și vorbesc despre trecut ca și când s-ar fi petrecut ieri. E o lume cu batic în cap, cu icoane în casă și „cheptar” de lână, dar care are poftă de iubit în cel mai primar și curat sens posibil. Și nu e un film moale pentru că e cu bătrâni; e un film echilibrat și fin pentru că reușește să suprindă mentalitatea calmă de acum 60-70 de ani, perfect conservată până în prezent. E ca și cum ai vedea un film de arhivă, color, cu sate transilvane din anii ’50.

Când Dumnezeu ne-a luat puterea, trebuia să ne ia și pofta!”, spune unul dintre bătrâni. După care râde și dă o dușcă pe gât. Nu poți să nu te gândești că și noi vom ajunge așa, dar ceea ce e sigur este că noi nu vom avea liniștea lor. Putem râde cât vrem când vedem un moș fără dinți care vorbește despre sex, dar adevărul e că ei sunt poate ultimii care mai zâmbesc și râd la 80 de ani. Fără să fie un elogiu tras de păr, de tip comercialo-poporanist, Stream of Love e unul dintre puținele moduri în care mai putem afla, din mai multe guri deodată, cum se trăia altădată, ce principii de pudoare existau, ce jocuri erotice se făceau între iubiți și ce cutume sociale și familiale rânduiau comunitatea. E, din punctul meu de vedere, un film-document semnificativ, făcut cât încă s-a mai putut.

În loc de încheiere: vizual, filmul este o adevărată galerie foto. Secvențele de confesiune sau dialogate sunt contrapunctate în permanență de gros-planuri sau panorame fantastic de frumoase cu natură, în toate anotimpurile ei. Furtună, viscol, răsărit, amurg, pânze de păianjen pe colină, căpițe, garduri – un repertoriu bucolic de splendori care dau profunzime vorbelor spuse pe ecran și care confirmă legătura intimă a omului (a bătrânului) cu natura. Film decent, trist, amar, frumos, necesar, film făcut cu dragoste de om și de natură. Un must-see și o lecție de regie pentru orice documentarist.

Ungaria, 2013, 70’
Regie: Ágnes Sós
Scenariu: Ágnes Sós
Imagine: Ágnes Sós
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

Noi n-am luptat în ’89. Nici în martie 1990 la Târgu Mureș sau, câteva luni mai târziu, în Piața Universității. Nu știm cum e să sară pe tine trei mineri, cum e gazul ăla care explodează lângă picior și nici cum e să urli într-o mulțime de 100.000 de oameni. Noi mergem la film și ne înfigem unghiile în scaun când vedem cum mor unii pe ecran. Ei mor, noi ne uităm.

De pe poziția asta de confort se vede documentarul lui Sergei Loznitsa, Maidan, care tocmai a luat trofeul Astra Film Fest 2014. Filmat în întregime printre sutele de mii de oameni care au făcut revoluția de la Kiev (decembrie 2013 – februarie 2014), Maidan vrea să fie – și veți vedea că și este – privirea dinăuntru a acestui mare moment istoric. Un dinăuntru uman, civic, energetic, care reușește să exprime nivelul cel mai de jos, esențialmente spiritual, al revoluției din Ucraina.

Dar contrar așteptărilor și contrar până și sinopsis-ului, care te pregătește pentru un documentar cu mult sânge, Maidan nu e un film cu cameramani care aleargă bezmetic prin mulțime, scuturând camera, ca să prindă cele mai dure scene. Cele două ore și zece minute, cât durează filmul, sunt filmate de pe trepied, din planuri-secvență, care sunt tot mai dese și rapide pe măsură ce revolta se întețește. Poziția camerei e de observator, nu de participant și, într-un asemenea context haotic, e practic cea mai detașată poziție care putea fi adoptată, documentaristic vorbind. În primă fază ai vrea mai mult și nu înțelegi de ce nu intră odată camera în focul acțiunii ca să simți și tu că ești acolo, printre bâte și scuturi. Eu, unul, mă număr printre cei foarte mulți care au urmărit revoluția pe YouTube, în timp real și au văzut zilnic postările celor care se întorceau acasă din stradă. În filmul lui Loznitsa, însă, n-am văzut nici una din scenele de violență halucinantă, care au făcut înconjurul lumii: intrarea cu buldozerul în polițiști; împușcarea masivă a protestatarilor și a echipelor medicale de către lunetiști; maltratarea oamenilor de către poliție la un nivel de barbarie care întrece mineriada noastră din 1990.

Aici este, însă, cheia opțiunii lui Loznitsa, confirmată de titluri mai vechi – vorbim de The Train Stop, Landscape sau Blockade, toate proiectate la Astra Film 2014 și care sunt remarcabile ca observație detașată a detaliului uman revelator, prin traveling lent și cadre fixe. Opțiunea regizorului este, și în Maidan, pentru non-teatralitate și non-spectacol, sfindând practic imensul zăcământ de dramatism și șoc al revoluției. Loznitsa nu vrea să oripileze; preferă, în schimb, să privim minute în șir, de la distanță, o scenă de asalt, în care fumul și pietrele întunecă imaginea până ce nu se mai vede nimic. Te pătrunzi treptat de „temperatura” scenei pentru că aproape fiecare cadru fix ascunde un simbol în spate și, dincolo de ceea ce se vede, se construiesc esențele care exprimă întregul fenomen. Vezi, de pildă, scenele în care un tânăr cântă la cimpoi în timp ce plouă cu fumigene; oameni care încearcă să facă pietre mici din bolovani, ca să poată arunca cu ele; oameni care se îneacă de tuse din cauza gazelor; oameni care dorm în gară; un semafor pentru pietoni, încă funcțional (dintr-ăla cu cronometru), în mijlocul unei mulțimi de scutieri. Și etc.

Opțiunea este, deci, pentru profunzime, nu pentru șoc visceral. Și cred că felul cum își construiește Loznitsa discursul vizual este chiar mai epuizant decât două ore de violență explicită. Aici e sugestia durerii, prin detalii umane și, exact ca în cazul înfricoșătorului The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer, e mai greu să suporți ceea ce îți imaginezi că e moarte, decât moartea în sine. În plus, regizorul menține un fond sonor cadențat și muzică discretă, care injectează o stare de tensiune greu de suportat pe parcursul a două ore. Imaginea e ritmată de o mulțime de black-outs, care despart episoadele revoluției iar scenele de tip intermezzo, în care mulțimea cântă imnul, sunt emoționante.

Epic, romanesc, Maidan e unul dintre puținele filme în care cuvintele mari sunt mari. Eroul colectiv este aici însuși eroul și poate cuvântul care se aude cel mai des în film este „glorie”. Recomand acest film tuturor celor care încă pun preț pe cuvinte care au devenit clișeu: eroism, speranță, coeziune.

***

Plecând de la Astra Film 2014, las în spate atmosfera cinefilică de festival sibian, curat, precis în program și concept. Regret asta.

Ucraina – Olanda, 2014, 130’
Regie: Sergei Loznitsa
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

Astra Film durează șapte zile. TIFF, zece. Comedy Cluj, zece. Teoretic, deci, Astra Film de la Sibiu pierde la capitolul „durată și cantitate”. Dar când pui în balanță felul în care ieși de la un film de ficțiune, despre realitate și, pe de altă parte, felul în care ieși de la un documentar cu realitate, lucrurile sunt deja clare. Pentru că dacă în cazul ficțiunii știi că povestea s-a încheiat odată cu creditele de pe ecran negru și, cumva, răsufli ușurat, în cazul documentarului te bântuie un gând apăsător: oamenii ăia, pe care i-ai văzut în film suferind de foame, de durere, de oprimare, de nedreptate, de agresiune, de însingurare, de frustrare, trec și acum prin acele momente. Acum, as we speak.

Exact senzația asta grea am avut-o când ieșeam de la Waiting for August al regizoarei Teodora Ana Mihai, în a cincea zi de Astra Film. Documentar aparent clasic, cu copii care au rămas acasă singuri în timp ce mama muncește în străinătate, filmul Teodorei Mihai ni se poate părea un caz vechi, „fumat”. Dar, deși suntem obișnuiști cu scenariul ăsta la știri și în reviste, totuși nu ne-am împăcat cu ideea. Poți vedea pe tema asta câte documentare vrei: de fiecare dată îți vine să spargi un geam de furie că țara pe nume România e una care te dă afară. În Waiting for August, povestea are loc într-un apartament din Bacău, unde șapte frați, de la foarte mici la adolescenți, supraviețuiesc singuri, cu banii trimiși periodic de mama care lucrează în Italia. Dorm unii peste alții, mânâncă cum apucă, se îmbracă, se educă și se cresc reciproc.

Dintre toți, Georgiana – 15 ani, deși nu e cea mai mare – duce tot greul și e capul familiei. Are un calm, o răbdare și un reflex de a înghiți în sec pe care uneori nici la adulți nu le vezi. De fapt, ea transmite acest comportament esențialmente matur și fraților, determinându-i prin puterea exemplului să fie materni și cuminți. Dramatic este, însă, felul cum camera video a regizoarei suprinde toate acele scene în care zbaterile și visele de copil ale Georgianei intră în coliziune cu necesitatea ei de a juca rolul părintelui. La fel și frații ei, deși întorc casa cu susul în jos, știu cât de cât măsura lucrurilor, iar aici este, cred, meritul regizoarei de a nu fi intervenit în nici un fel pentru a nu strica granița ultra-fină dintre răsfăț, joacă și seriozitate.

Poate la fel de interesant ca și portretul Georgianei sunt ceilalți copii, care nu compun un personaj colectiv gălăgios și indefinibil, ci își arată firea de la început: unul e plângăcios și afectuos, altul egoist, unul e leneș și absent, altul somnoros și pârâcios. Ca cei șapte pitici. Dar toți sunt de o drăgălășenie dezarmantă și, în curățenia minții lor, ei știu una și bună: că de Paști se dă la televizor filmul ăla cu Iisus iar de Crăciun, ăla în care unul e împușcat în cap. Și-o mai împușcă și pe nevastă-sa dup-aia. V-ați prins, nu? Ceaușescu. E o lume amuzant de curată și de nepervertită, pentru care noaptea de Înviere, examenele și mersul la ștrand sunt evenimentele vieții. Pe toate le surprinde, discret, Teodora Ana Mihai, având totodată ochi și pentru curtea de blocuri – cadre fixe, tulburătoare cu un imens cartier cenușiu, cu ferestre vechi și haine pe sârmă, cu turle de biserică printre blocuri, într-un Bacău impersonal care poate ilustra toată țara prin griul lui.

Dar asta nu înseamnă că e un film nihilist, care ne vinde țara prin imagini urâte. Din contră, e un film despre puterea familiei românești de a rezista chiar dacă țara – dacă tot vorbim de context – te desparte. Mama copiilor e mai prezentă decât se pare, chiar dacă își vede copiii prin Skype. Îi încurajează, vede jumătatea plină a paharului iar dacă Georgiana ține casa, mama ține familia. Ea este, de fapt, nucleul. Deci dacă e ceva de condamnat, atunci hai să arătăm cu degetul către felul în care am permis lucrurilor să se întâmple în România din 1990 încoace.

Îmi aduc aminte cu ocazia asta de un alt documentar, pe care l-am văzut în 2013 la Astra Film: Trei surori, al lui Wang Bing. Mult mai amar și mai greu de suportat, ca poveste. În ce mă privește, mi-e tot mai greu să văd până la capăt astfel de filme. Conțin atâta fragilitate umană încât ai vrea să ajuți cumva, dar nu știi cum. Stăm acolo, în scaunele alea de spectatori și ne uităm, atât. După care mâncăm o înghețată.

Belgia, 2014, 88’
Regie: Teodora Ana Mihai
Imagine: Joachim Philippe; Mihnea Popescu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

Chiar dacă știam de mult timp că o să vin la Comedy Cluj, totuși am senzația că sunt parașutat aici. Am picat fix în mijlocul festivalului, adică la cinci zile de la deschidere și, practic, primul sentiment a fost de aterizare forțată și de acomodare pe ultima sută de metri. Iar când ți se întâmplă asta, rămâi neacomodat până la capăt. Nu prea înțelegi ce se întâmplă în jurul tău și, vrând-nevrând, ai impresia că festivalul ăsta cu șopârlă pe afișe (da, e cameleon, știu) e „divertisment și atât”. Fals, dar impresia rămâne și se poate corecta exclusiv cu văzut intens de filme, în timp record. Și nu-s puține, vă asigur. Sunt 13 secțiuni în festival – care includ două competiții – iar diversitatea de formă și stil a filmelor e foarte ambițioasă, ca în fiecare an la acest energic și costisitor Comedy Cluj. Ediția e cu numărul VI, dacă nu vă vine încă să credeți.

Primul titlu bifat pe listă e Usturoi, un film despre care mulți știau, dovadă că holul de cinema era arhiplin. Aflasem și eu de el, dar dintr-un alt festival și, la fel ca mulți alții, știam că e un film făcut de un blogger. Eram, deci, curios să văd cum arată. De fapt, reformulez: eram curios să văd filmul despre care auzisem niște păreri, tocmai fiindcă era făcut de un blogger. Dar nu autorul-ca-blogger e, aici, cheia abordării filmului său. Nu sunt de părere că dacă un blogger se apucă de cinema e ca și când un astronaut ar veni să-ți repare chiuveta. Social Media nu este, cred, un fenomen-mister, care-i înalță pe bloggeri cu un nivel mai sus peste ceilalți muritori, așa că excludem din start introducerea „film făcut de autorul de blog cutare”. Nu, film făcut de omul cutare, adică de Radu Băzăvan, co-scenarist împreună cu Lucian Alexandrescu, care a și regizat filmul. Cu speranța că n-am fost răutăcios, ci doar lămuritor într-un aspect care o ia razna în mințile multor spectatori, continuăm review-ul.

Spuneam că festivalul Comedy Cluj dă o primă impresie de „festival de râs”, mai ales dacă nu știi despre ce e vorba și pici din senin la câte un film din festival, poate o dată la trei ediții. Realitatea e aproape la antipod, ușor de dovedit prin filme care au fost la Comedy Cluj până acum și despre calitatea cărora eu, unul, aș vorbi în multe alte articole. Dar Usturoi e tocmai ceea ce confirmă prejudecata și, oricât aș vrea să-l salvez din plasa divertismentului ieftin și ușor de uitat, n-aș face decât să cos cronica asta cu cea mai albă ață.

Sinopsis-ul, o plăcere să-l citești: „Ieremia Ceapă, un băiat rrom dintr-un sat pierdut al Transilvaniei, se plânge celui mai bun prieten, Nicușor, de sărăcia pe care o îndură familia sa și de faptul că fratele său vrea să se căsătorească cu fiica bogatului Usturoi, dar nu are bani pentru asta. Cei doi fug de la școală către marele oraș pentru a deveni actori și a-și crea un trai mai bun.” Dar, ca întotdeauna, una e fraza dulce din sinopsis, aducătoare de spectatori, și cu totul alta e filmul în sine. De la primele lui secunde, filmul vrea cu tot dinadinsul să fie pitoresc și autentic prin replici și situații – iar potențial comic are, întrucât subiectul e generos și savuros pentru publicurile de români –, dar această goană continuă după efect comic cu specific romani coboară povestea în derizoriu și în neverosimil. Scenariul, conceput pe structură de reportaj TV, cu interviuri luate personajelor, e scris în primul rând ca să râdem și abia apoi ca să intrăm în poveste, ceea ce obligă filmul să rămână în zona umorului secundar, de înveliș. Se râde, dar la strâmbături și sudalme populare, se pune accent pe devieri de la acțiune, de dragul pitorescului. În tot timpul ăsta, aventurile celor doi copii rromi și mobilul plecării lor de acasă trec în planul doi sau trei. Deși filmul durează o oră și jumătate, amestecul de soluții comice de dragul râsului te face să crezi că e mult mai scurt și că nici măcar nu e lungmetraj.

Usturoi e încă unul din multele cazuri în care specifiul local are parte de o ilustrare stângace și supărătoare pentru cei care chiar provin din regiunea reprezentată. Sigur, putem chiar și reproșa o apropiere de Kusturica – ba uneori se simte umbra superbului scurtmetraj Șanțul, al lui Adrian Silișteanu. Dar să fim corecți: în cinema n-ar trebui să existe reproș și, mai ales, preluările de idee și de atmosferă pot fi făcute cu asumare și cu succes. Așa că vina (dacă poate fi vorba de așa ceva) vine strict din faptul că specificul local, amuzant și ofertant în principiu, apare aici, în Usturoi, dezorganizat și artificial. Accentul de Sălaj (căci acolo se petrece totul) are ba inflexiuni de grai moldovenesc, ba de grai țigănesc sau de grai din Ardealul de Sud. Replicile par puse în gura copiilor (care joacă delicios și cu mult curaj pentru vârsta lor), iar conflictele sunt de dragul ciocnirilor și a gălăgiei. Filmul e grotesc, dar fără conținut și previzibil, dar fără ca asta să creeze stare anticipativă de haz. Singurele momente într-adevăr valoroase sunt contrastele comice între ceea ce spun sătenii în micile interviuri și ceea ce se întâmplă de fapt cu copiii, cu nevasta, cu vrăjitoarea, cu etc. În rest, faze comice la care se râde, dar care nu-ți transmit nimic. Dincolo de ceea ce se vede în film nu e nimic de adâncime.

Scriind cronica asta și risipind atâtea tone de fraze îmi pun problema tancului împotriva șoricelului. Dacă Usturoi e o joacă, atunci scriem ca despre o joacă. Dar nu e, din moment ce poate realizatorii au, cine știe, frustrarea că n-au fost introduși în Competiție. Așa că, în cinema, această comedioară cred că e echivalentul unei brichete cu leduri pe care o cumperi din Kaufland. Dacă, de exemplu, aș fi văzut Usturoi acum două săptămâni la festivalul de teatru de la Alba Iulia, n-aș fi obiectat nimic. Poate aș fi scris ca despre un film-jucărie sau ca despre o pată de culoare într-un festival de teatru. Dar eu am văzut filmul în Comedy Cluj, cel mai amplu festival de film de comedie din Europa, ceea ce implicit înseamnă o expunere la critică și o asumare a faptului că vei fi luat în serios. Nu ne putem juca doar pentru că am râs la film și pentru că o echipă PR și-a făcut bine treaba, ridicând promovarea cu mult peste valoarea produsului promovat. Cert e că urmează o participare la două festivaluri internaționale, la New York și Boston. Le urăm succes și o receptare care să depășească râsul.

Filmul mai rulează în cadrul festivalului sâmbătă, 18 octombrie, ora 11.30, la Cinema „Victoria”.

România, 2014, 90’
Regie: Lucian Alexandrescu
Scenariu: Lucian Alexandrescu; Radu Băzăvan
Distribuție (parțial): Sebastian Topan; Darius Stoica
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014