Ar fi unul din micile şocuri ale TIFF-ului din 2009, cu atât mai mult cu cât vorbim de un grupaj de documentare. În total sunt şapte, filmate chiar de către protagoniste, care îşi spun povestea orbirii sau, pur şi simplu, îşi filmează o zi din viaţă. Cert e că fiecare dintre nevăzătoare – femei obişnuite, cu handy cam în sertar – are ceva esenţial de spus. Că-i vorba de confesiuni dureroase, răzbunare, certuri în familie sau căsnicii frumoase, cele şapte scurtmetraje vin cu câteva lecţii de „viaţă pe întuneric”. Ce înseamnă să te împiedeci de covor, să nu găsești tacâmul pe masă, să nu vezi decât cu ochii minții... Sigur, da, sună sentimental și plictisitor, poate chiar „fumat” din perspectiva exploatării cinematografice a unor cazuri de handicap, dar pentru cei ce trăiesc pe viu această realitate întunecoasă filmul e, poate, singurul mod prin care aceste femei se exprimă. Între toate prostiile pe care le îndurăm pe marele şi micul ecran, astfel de documentare pot fi tratate și ca o cură de umanitate, în cel mai nepervertit sens al cuvântului. Şi da, îşi găsesc locul la TIFF, compensând inflaţia de scabroşenii (de multe ori gratuite) din secţiunile „Umbre” şi „Fără limită”...

Iran, 2004-2008, 116’
Titlu original: 7 Blind Women Filmmakers / 7 zan filmsaz-e nabina
Regie: Sara Parto; Shokoofe Davarnejad; Narges Haghighat; Banafshe Ahmadi; Mahdis Elahi; Naghmeh Afiat; Neda Haghighat
Scenariu: Sara Parto; Shokoofe Davarnejad; Narges Haghighat; Banafshe Ahmadi; Mahdis Elahi; Naghmeh Afiat; Neda Haghighat
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2009, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2009

Dintre toate locurile în care se muncește greu în România, gândește-te la cele mai reci, mai dezolante. Vei avea ideea generală despre ceea ce înseamnă 8 martie, documentarul lui Alexandru Belc despre muncă, colegi, viață. Despre cum trece o zi de lucru în agenda câtorva românce din patru medii muncitorești. O mină de pe Valea Jiului, o cusătorie, o fabrică de lapte și un tramvai – sunt locuri care, în „epoca de aur”, erau floarea cea vestită. Acum, ele sunt în moarte clinică și, din mulțimea de muncitori care animau locul, au rămas doar câțiva „naufragiați”.

Ritmul de lucru, însă, a rămas iar șocul emoțional pe care îl produce filmul ține nu atât de peisajul extrem de apăsător al „joburilor” ex-comuniste în care femeile trag la jug pentru un salariu de nimic, cât de atitudinea lor cu privire la tot ceea ce este cu adevărat greu de suportat la lucru. Nu numai că nu se plâng, dar au găsit minime resorturi de „mers înainte” iar meritul absolut al documentarului – pe lângă compozițiile vizuale gri, decolorate, schematice, demne de pictura veristă interbelică – este că oferă mici lecții de viață, prin confesiuni puternice și incredibil de dezinhibate. Că sunt vorbărețe, tăcute, ironice sau blajine, toate femeile intervievate transmit un copleșitor sentiment de împăcare cu viața. Un fel de „of” adânc, înțeles numai de ele, dar cu zâmbetul pe buze. Este un film românesc frumos, dureros, obligatoriu pentru generația emo și, în general, pentru toți cei care și-au făcut o obișnuință din mici depresii că mall-ul e închis azi, că netul nu merge sau că placa de păr e stricată.

România, 2012, 60’
Regie: Alexandru Belc
Scenariu: Alexandru Belc; Tudor Giurgiu
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2012, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2012

Mai în glumă, mai în serios, s-ar putea spune că în cinema-ul recent există două epoci. Una de dinainte și alta de după Veit Helmer. Cine a văzut Tuvalu sau Baikonur (și el prezentat la Comedy Cluj), știe că sunt filme al căror stil e ireductibil. Inimitabil. Oricât ai vrea să refaci atmosfera din ele în altă formă decât cea găsită de Helmer, nu-ți iese. Practic, sunt titluri care pun jăratic pe capul oricărui regizor care încearcă de mult timp, dar fără succes, să găsească o soluție prin care să exprime amestecul de grotesc, rural, magic, liric. Sunt liniile de bază ale poeticii regizorale a germanului Veit Helmer, care, prin Absurdistan, proiectat cu succes la Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj (2012), pare să fi dat încă un exemplu de artă într-un sens foarte convingător.

Recunosc că discursul de mai sus, despre imitație și intenție, vizează indirect Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete, care, din punctul meu de vedere, a ratat coerența atmosferei dorite, în numele unei originalități cusute cu ață albă. Poate și pentru că regizorul de film Purcărete este, de fapt, regizorul de teatru Purcărete, făcând film cum ar fi făcut teatru. Întocmai ca George Méliès, cu o sută de ani în urmă. Dar despre asta, cum se spune, „în episodul următor”. Acum vorbim de mult mai vestitul și mai vechiul Absurdistan, din 2008, a cărui forță vine din poveste. Iar povestea pune în prim-plan un cuplu de adolescenți, a căror iubire nu se poate consuma până când, într-o noapte, conform unor prevestiri bătrânești, stelele se vor alinia pe cer.

Până atunci, însă, dragostea lor e sufocată de prostia și absurdul satului unde trăiesc și în care nu mai există apă. E un fel de rai scăpătat, deșertic, din care n-au mai rămas decât o șleahtă de bărbați neisprăviți și nevestele lor, care duc greul în locul lor. Furioase că soții nu mișcă un deget ca să aducă apă în sat, ele fac un fel de grevă a sexului și împart satul în două: în femei și în bărbați.

Ceea ce urmează ține, dacă îți poți închipui, de un fel de combinație între poeme romantice despre nunți cosmice și ilustrări grotești din pictura barocă. Cu apel constant la o muzică ba lăutărească, satirizantă, ba liric-baladescă, sugerând un romance rafinat, filmul sare din caricatură în poezie fără nici o sforțare stilistică. E ca o fotografie în care cel mai frumos chip de copil are în spatele lui o mlaștină. Totul e cursiv în Absurdistan, într-un ritm mai mult muzical decât filmic, cu atât mai mult cu cât toată povestea e relatată prin voice-over iar perspectiva înspre trecut pare să îndulcească lucrurile. Intervenția absolut unică a lui Helmer se vede și în opțiunea pentru lipsa replicilor, care reduc comportamentele la un nivel schematic, aproape animalic. De fapt, preferința pentru tăcerea schematizantă derivă din Tuvalu (din 1999), un film mai vechi și mult mai premiat al lui Helmer. Umorul e sec, de snoavă stupidă, cu puternice accente rurale iar imaginea de film are efecte de învechire și contrast puternic între culori.

Concluziile, ca în cazul oricărui film excepțional, sunt multe. Sau puține, dar răsfirate în multe fraze. Ideea este că Absurdistan este o producție excepțională. Face uz de basm, de realism magic și de grotesc ca să instituționalizeze absurdul. Mai exact, îi găsește o țară imaginară, aici, acolo, oriunde, în care ne putem regăsi mulți.

Germania, 2008, 88’
Regie: Veit Helmer
Scenariu: Veit Helmer; Zaza Buadze; Gordan Mihic
Imagine: Giorgi Beridze
Distribuție (parțial): Kristyna Malérová; Max Mauff
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2012, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2012

Izolaţi te convinge cam cum arată un film făcut în şase zile, în scenografie reală (Ibiza, nimic mai mult, nimic mai cult), cu buget jignitor de mic (600 de Euro), favorit la Marele Trofeu al TIFF-ului şi preferat al publicului, imediat după proiecţie. Impressive, nu?

Doi spanioli, prieteni de-o viaţă. De fapt, acea viaţă pe care o pricep doar bărbaţii, fiindcă tot filmul e o imensă discuţie despre subiecte la ordinea zilei, ca DVD, VHS, femei, politică, filme iraniene şi filme de artă, jocuri PC şi homosexuali, francezi şi italieni, curve şi excursii – toate aruncate într-un balast de umor irezistibil. Un fel de Cehov în cele mai şoade straie de road-movie, pentru că tipii ăştia doi vorbesc şi merg, merg şi vorbesc, într-un fel de variantă autohton-spaniolă a lui Ilie Moromote şi Dumitru lu’ Nae. Rezultatul acestui marasm de vorbe interminabile este că râzi de te-mprăştii, fiindcă recunoşti în acest recital „în doi” toate clişeele de gândire de care sunt capabili bărbaţii, plus ceva psihologie de discurs şi mult, foarte multă opinie regizorală, subtilă, despre calitatea textului în cinema. Nu te oboseşte presiunea verbală (asta dacă îţi convine Woody Allen sau Seinfeld), pentru că ţi se serveşte, cu viteza picăturilor de perfuzie, un umor pe care l-ai înghiţi dintr-o bucată, pe tot. N-aş zice chiar „umor universal”, pentru că declanşează acel tip foarte special de haz al glumelor şi fazelor „de moment”. Un must-see, fără doar și poate, atât pentru cei care abia așteaptă să savureze dialoguri cu adevărat imprevizibile, cât și pentru cei care ridică din sprâncene și cred că n-au cum să prizeze astfel de umor.

Spania, 2005, 80’
Titlu original: Aislados
Regie: David Marqués
Scenariu: David Marqués
Imagine: Arie Van Dam
Distribuție (parțial): Adrià Collado; Eric Francés
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2006, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial în revista „Verso”, iunie 2006