Uneori mă uit prin sală, pe întuneric, la spectatori. Deși nu pot vedea decât siluete și profiluri, îmi place să-i văd cum reacționează, dacă se joacă sau nu pe telefon, dacă se foiesc, șușotesc, își dau coate, dacă-și suflă nasul de plâns sau pufnesc în râs. Ieri, de exemplu, am prins niște reacții de pozat, nu alta. La Melbourne, film din competiție, oamenii erau nu atenți sau captivați, erau de-a dreptul criogenați în niște poziții de toată minunea. Atât de prinși erau de ce vedeau pe ecran, încât uitaseră că stau de minute bune în poziții ultra-incomode: cu mâna sub față și cu cotul pe balustradă, cu unghiile în scaun, cu spatele strâmb, cu genunchii în gât. Da, a fost o plăcere la film...

Melbourne

Pe lângă faptul că ne-a ținut nemișcați o oră jumate, cât durează, Melbourne e un film despre care am povestit încontinuu: când am ieșit din sală, când ne-am urcat în mașină, când am ajuns acasă și, de dimineață, la cafea. Incredibil cum a putut acest film să se înșurubeze în capetele noastre, din prima clipă în care intriga a explodat ca o bombă în interiorul poveștii, schimbând filmul din banalitate, într-un thriller enervant până la cer și înapoi. Mă explic. Dar, înainte s-o fac, vă asigur că mi-e al naibii de greu să vă vorbesc despre acest surescitant film iranian, fără a pomeni nici măcar 5% din ceea ce se întâmplă în film și declanșează, de fapt, suspansul și calvarul. Dar n-o să vă stric surpriza. Mergeți și vedeți voi înșivă.

El și Ea, căsătoriți de curând, sunt gata de plecare spre Melbourne, pentru o viață mai bună. Bagajele-s făcute, formalitățile sunt încheiate, trebuie doar să plece. Dar, cu câteva ore înainte de zbor, cei doi comit o greșeală uriașă și transformă totul într-o tragedie ireversibilă, care le rupe destinele în două.

Repet, nu voi spune ce se întâmplă, e destul să știți că se întâmplă. Și, mai ales, e esențial ca, atunci când vedeți filmul, să fiți atenți la două chestiuni. Pe de o parte, la modurile net diferite în care cei doi soți se raportează la tragedie. Pe de altă parte, la conversațiile pe care cei doi le au cu diverși oaspeți care le intră în apartament. Deci, unu la mână, e conflictul soților și, derivând de aici, discursurile prin care ei își justifică sau explică întorsătura lucrurilor. Doi la mână, sunt discuțiile pe care cei doi le au cu străinii, care intervin din loc în loc și întrerup acțiunea.

Din ambele planuri rezidă un lucru: cauzele adânci, relative care au dus la dezastru. Din ceea ce își zic unul altuia, soția și soțul se acuză reciproc, își pierd cumpătul, ocolesc fix ceea ce ar trebui să facă, mint și pierd vremea, urmăresc să scape din belea, în loc să-și calce pe inimă și să treacă la fapte. Ca spectator, îți vine să-i strângi de gât că nu fac ceea ce e clar că trebuie făcut într-o situație atât de gravă. Nici unul dintre ei nu are rațiune și parcă nici nu se străduiește să aibă; preferă să fugă de răspundere, fiindcă se pare că așa sunt obișnuiți să facă de obicei. Adică să îngroape problema, până nu vede cineva... Apoi, din ceea ce vorbesc cu ceilalți, dar în special din discuția fiului cu mama, reiese o dorință nesăbuită de a pleca și, mai ales, rezultă o plecare nebinecuvântată. Iar acest fapt, crucial în cultura Orientului, face ca plecarea să fie damnată, pusă sub semnul pedepsei.

Personal, am „încasat” acest film aproape coșmaresc nu neapărat ca ilustrare de life-style musulman, într-o situație-limită, ci ca duș cu apă rece, adresat mie și celor din generația mea, mai puțin trecuți prin adevărate greutăți. E imposibil să nu-ți treacă prin cap cum ai reacționa tu, într-o situație tragică, câtă rațiune ai mai avea, cât simț de răspundere ai cultivat până acum și cât ai fi în stare să renunți la tine însuți, pentru adevăr. Iar dacă nici pentru aceste întrebări apăsătoare nu veți vedea filmul, vedeți-l măcar pentru modul în care vă ține pe jar prin nici un fel de acțiune. Nu se întâmplă nimic, doar se vorbește și se caută epuizant soluții, ca în la fel de epuizantele Interview (Theo van Gogh) sau Like Someone in Love (r. Abbas Kiarostami). Scenariul și regia, consumate într-un apartament, sunt aproape ireproșabile, din acest punct de vedere. Dacă ar fi teatru, Melbourne s-ar juca cu casa închisă, cu publicul pe scenă și te-ar face praf din primele minute de actorie.

Filmul mai rulează miercuri, 3 iunie, ora 12.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 10.00, la Cinema „Victoria”
Iran, 2014, 91’
Regie: Nima Javidi
Scenariu: Nima Javidi
Distribuție (parțial): Roshanak Gerami; Mani Haghighi

Nopți de vară / Les Nuits D’été / Summer Nights

Păcălit de sinopsis (pe scurt, decizia unui bărbat de a deveni femeie și chinul soției lui de a suporta această tranziție, într-un context național de depravare și depersonalizare), curios să văd dacă, prin subiect, o să fie altceva decât electrizantul Laurence Anyways al lui Xavier Dolan și nerăbdător să văd încă un film din competiția TIFF, am intrat să văd și eu Nopți de vară. Și aș fi ieșit la scurt timp, dacă nu i-aș fi acordat încontinuu șanse că, poate, cine știe, e măcar jumătate la fel de ofertant ca sinopsisul, că nu vrea să fie neapărat Laurence Anyways (deși cam vrea, dar nu-i iese) și că va face, totuși, o „figură” frumoasă în competiție.

Nu știu nici acum ce figură a făcut, dar știu că a fost un film neîmplinit, eufemistic vorbind. Un film cu buget măricel – judecând după decoruri, complexitatea spațiilor și calitatea indiscutabilă a filmării de tip intimist –, dar insuficient pentru a înlocui calitatea. Povestea e hiperîncărcată de scene inutile de atmosferă, care lungesc povestea și o fac din neinteresantă, enervantă. Pe lângă faptul că nu te poți asocia aproape deloc cu povestea – decât dacă ai avut crize de identitate sexuală pe la 40 de ani –, nu ai nici o șansă să empatizezi cu personajele pentru că filmul e 90% expunere de caz, cam gălăgioasă și exhibiționistă, și 10% problematizare. Ai parte de o continuă introducere în story, ceea ce e un pic insulting, ca s-o zic pe șleau, din moment ce toți am priceput-o din start. În sfârșit, o lungeală redundantă. Unele filme chiar ar trebui să fie scurtmetraje. Sau să nu fie deloc, dacă banii s-ar putea cheltui pe proiecte cinematografice din care să și rămâi cu ceva, după aprinderea becurilor în sală.

Filmul mai rulează joi, 4 iunie, ora 12.15, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 15.00, la Cinema „Victoria”.
Franța, 2014, 100’
Titlu original: Les Nuits D’été / Summer Nights
Regie: Mario Fanfani
Scenariu: Mario Fanfani; Gaëlle Macé; Philippe Mangeot
Imagine: Georges Lechaptois
Distribuție (parțial): Guillaume de Tonquedec; Jeanne Balibar

Mai demult, când mergeam la câte un festival și vedeam un film prost, mă enervam. Eram în stare să dau vina pe tot festivalul pentru filmul ăla, de zici că staff-ul evenimentului l-ar fi regizat. Nu făceam distincția între calitatea unui eveniment, care ține de organizatori, și calitatea filmelor din program, care ține de artă și care reflectă, de fapt, starea (bună, rea) a cinematografiei în acea vreme. Între timp, ce să zic, mi-a mai venit mintea la cap. Iată de ce filmele de mai jos, deși nu m-au entuziasmat, n-au de-a face cu TIFF, care e gazda lor, ci cu felul cum se face cinema, azi. Că ne place, că nu, filmele ce le vedem azi arată fix mersul cinematografiei în lume, anul Domnului 2015.

O mică mențiune. Ambele filme de mai jos sunt în competiție. Iar competiția TIFF e întotdeauna între regizori debutanți, unii aflați la cel mult al doilea film. Așa că, totuși, iertate și înțelese să fie micile minusuri ale filmelor lor, și promovate și sprijinite să fie plusurile. Eu, unul, aș asculta de îndemnul Mirunei Runcan, critic de teatru, care spune așa în cartea sa Modelul teatral românesc, referindu-se la drepturile, obligațiile și privilegiile criticului: „în debut, să vezi mai întâi calitățile și, în succes, mai întâi defectele.”

Incendiul / El incendio / The Fire

Un cuplu tânăr, o sumă de bani, o casă nouă. Totul pare un început ideal pentru Lucía și Marcelo, așa cum toate cuplurile își doresc în clipa magică în care cred că he / she is the one. Dar, din păcate, nici unul nu mai e convins despre celălalt că e chiar the one, ba se simt tot mai străini unul lângă altul. Problema e că atât el, cât și ea sunt genul de parteneri care caută în orice situație alinare, fără însă a oferi nici măcar jumătate din cât cer. Se consumă pentru nimicuri, despică firul în patru pentru orice chichiță și, mai ales, se mint de dragul vremurilor de altădată. E lupta dintre un El enigmatic, introvertit, al naibii de frustrat de condiția socială, și o Ea înțepătoare dar vulnerabilă, teritorială dar indecisă, răzbunătoare dar pașnică. Totul, în Incendiul, e reproș, dus până în pânzele albe ale extremelor, făcând din fiecare partener un oponent. Dragostea trece pe planul doi, lăsând pe primul loc nevoia egoistă a partenerului de a fi ascultat. Amândoi, practic, corespund profilului de „partener-pacoste”, generator de depresie și tăietor de chef când te aștepți mai puțin, și nu mă îndoiesc că 99% dintre noi am trecut prin așa ceva. Măcar o dată în viață.

Nu e, deci, un film neverosimil. Dar e obositor fără rost. E excesiv de mult „în jurul cozii”, insistând prea mult pe lupta dintre cele două suflete și prea puțin pe crearea unei povești care să îi dea ritm. Recunosc, dialogurile sunt bine scrise, au adâncime. E multă verbozitate și multă interiorizare; nici un gând nu rămâne nerostit, cumva pe linia teatrului psihologic de secol XIX, care te storcea de puteri după două ore de problematizare prin limbaj. Și garantez că, după ce vezi filmul și te zăpăcește prin finalul deschis, nu mai vrei să vezi decât cer albastru și iarbă verde. Văzând acest film, axat obsesiv pe „meciul” dintre agresorul EL și victima Ea, mi-am amintit de superbul Stockholm, care anul trecut lua Trofeul TIFF.

Dar, aici, lucrurile n-au atâta consistență. Lipsa unui story cât de cât solid în spatele replicilor obligă filmul să rămână pe o linie cam subțire. În plus, începutul filmului – cu suspans, cu bani ascunși în chiloți, cu telefoane enigmatice, cu certuri spontane ca și când ar fi ceva grav la mijloc – te păcălește în așa fel încât să crezi că cei doi tineri vor, de fapt, să facă ceva ilegal. Până la urmă nu fac. Doar vorbesc. Iar filmul sare de la registrul semi-thriller la unul romance, fără argumente. A, ba da, am găsit eu unul: a vrut regizorul să ne facă atenți de la început. Să urmărim povestea. E greșeala pe care o fac toți cei care, atunci când visează să facă un film, au în cap cutare început sau cutare final, ca și „cârlig” de public. Pornesc de la efect spre cauză, de la ambalaj spre conținut. Pe scurt, nu e greu să filmezi niște bani ascunși în chiloți; e greu să duci suspansul mai departe și să faci un thriller din asta. E ca și când ai o Dacie, o turezi ca să sune ca un BMW, dar, când pornește, tot ca Dacia merge. Dar revin. În loc să spună o poveste cursivă, justificabilă, regizorul preferă să dea tonalități amestecate, cu artificii de suspans inutile. Pe românește, țeapă. Exact ca în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, dacă vă mai amintiți, în scena în care una dintre fete fură cuțitul lui Bebe. Până la urmă, nimic nu se întâmplă cu cuțitul și nici acțiune nu e. Dar, cel puțin, ne-a făcut să sperăm, trăind cu senzația că poate sau nu să urmeze ceva grav. Strategie regizorală de implicare emoțională, nu zic nu, dar, în Incendiul, nu mai ține.

Filmul mai rulează miercuri, 3 iunie, ora 17.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 19.30, la Cinema City 3 Iulius.
Argentina, 2015, 95’
Titlu original: El incendio / The Fire
Regie: Juan Schnitman
Scenariu: Agustina Liendo
Imagine: Soledad Rodríguez
Distribuție (parțial): Pilar Gamboa; Juan Barberini

Plan pe șase ani / Plan sexenal / Six Year Plan

Anul ăsta, la TIFF se poartă cuplul, relația, El și Ea, parcă mai mult decât El și El, cum era până acum. Iată că și Plan pe șase ani oferă un caz de relație, dar, de data asta, vă rog să excludeți orice așteptări de poveste realistă. Pe scurt, Juan și Mercedes, proaspăt însurăței, se mută în casă nouă. Nu apucă, însă, să se bucure prea mult: în jurul lor începe să dea târcoale un vagabond misterios, care va intra în viețile lor și va schimba totul pentru totdeauna.

Mai multe nu zic, veți vedea cu ochii voștri despre ce e vorba. Vă spun doar atât, cu regretul că nu pot intra în detalii pentru a explica esența filmului: pregătiți-vă pentru o poveste neagră, tragică, întortocheată, bizară puțin spus. O poveste pe care abia la final s-ar putea s-o deslușiți și în care contează mult fizionomiile personajelor. E un film în care personajele se suprapun, identitățile se topesc una într-alta, în care soțul femeii devine alter-ego-ul vagabondului și în care femeia devine „motorul” întregii acțiuni. Trecutul invadează prezentul, îl sufocă, îl înlocuiește. Iar toate astea au loc în beznă, într-o singură noapte, într-un cartier în care nu e lumină și, deci, totul e pe bâjbâite. Senzația de întuneric fizic și psihic e mare iar comportamentul robotic, teleghidat al personajelor nu face decât să crească stranietatea. Dacă n-ar fi fost în competiția TIFF, filmul s-ar fi încadrat perfect în secțiunile „Fără limite” sau de „Umbre”.

Mai aproape de horror (prin artificii de lumină, de sunet și de unghiuri de filmare) decât de dramă, Plan pe șase ani e un film greoi. Cam prea greoi, din nefericire, punând efectele de scenă deasupra poveștii. Și e cu atât mai greu de înțeles de ce, cum și cine, în film, mai ales la final, cu cât aspectele cruciale – fizionomiile și comportamentul femeii, care spun totul despre schimburile de identitate între personaje – sunt slab accentuate. Sunt convins că regizorul n-a vrut să construiască un film naturalist și chiar a reușit să-i dea un contur hiperbolic, terifiant, parcă în genul filmelor Vinyan sau Calvaire ale lui Fabrice Du Weltz. Dar exact ceea ce trebuia scos în relief și stilizat mai puternic, adică identitatea personajului, e neglijat. Păcat, putea fi un bun eseu cinematografic și cred că nimeni nu s-ar fi supărat că nu e realist și că „ce caută un asemenea film în competiție?” Are ce căuta, pentru că TIFF e libertate de expresie.

Filmul mai rulează miercuri, 3 iunie, ora 15.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 20.00, la Cinema „Victoria”.
Mexic, 2014, 85’
Titlu original: Plan sexenal / Six Year Plan
Regie: Santiago Cendejas
Scenariu: Santiago Cendejas
Imagine: José Stempa
Distribuție (parțial): Miriam Balderas; Rocío Boliver

De când a început TIFF-ul, mi se pun non-stop două întrebări. Aceleași două întrebări, care se repetă zi de zi, day & night, de parc-aș fi în Twilight Zone. Sau, mai rău, în Groundhog Day. Prima („no, cum e la TIFF?”) e întrebarea celor care nu vin la TIFF, dar vor să afle cam care-i treaba cu festivalul ăsta. A doua („ce-mi recomanzi să văd?”) e întrebarea celor care, ca și mine, aleargă prin festival în căutare de filme care să merite alergătura. Ei bine, vă mărturisesc că încep să nu mai am răspunsuri. Pe de o parte, fiindcă e tot mai mare TIFF-ul, ca să-l pot descrie într-o frază. Pe de alta, fiindcă nici nu mai știu ce să recomand. Fiecare film are spectatorul lui. Și viceversa.

Vă asigur de acest lucru, nu e o teorie. Chiar dacă pare greu de crezut, există cel puțin un spectator care se bucură de filmul la care ai impresia că toată sala s-a plictisit. Și, invers, există cel puțin un spectator care nu va accepta deloc că e bun filmul care ție ți-a schimbat viața. Așa că poți fi convins că ești spectatorul X pentru filmul Y, în ziua Z. Atâta doar că nu știi nici una dintre necunoscute. Iată de ce filmele de mai jos – dintre care unul mi-a plăcut total, iar altul parțial – sunt două produse absolut legitime, ca artă, dar a căror likeability depinde strict de ochii și creierul celui care le vede.

600 de mile / 600 millas / 600 Miles

Arni, un adolescent slăbuț, mic de statură, pe care nimeni nu-l ia în seamă, vrea să se facă „rău”. Mai exact, să devină traficant de arme. Pentru asta, are de făcut un transport de „marfă” din S.U.A. în Mexic, însă polițistul Hank îi dejoacă planul și i se pune în cale. Lucrurile iau întorsături bizare, Hank devine ostaticul lui Arni, dar, de-a lungul călătoriei spre Mexic, cei doi dezvoltă o relație atipică de criminal-prizonier. De fapt, întreg filmul e însăși aventura lentă a apropierii dintre ei, repetând, parcă, raportul de prietenie dintre infractor și ostatic, din vechiul Dog Day Afternoon.

Și aici, exact ca în super-producția lui Sidney Lumet, accentul e pe structura infractorului și pe iluzia de putere pe care arma o dă celui ce o ține în mână. Fără armă, însă, Arni e doar un băiețel, un bad guy wannabe speriat de propria umbră. Tatuat pe umăr cu creion dermatograf, Arni mai mult plânge, vorbește singur în fața oglinzii, ca să se antreneze pentru conversațiile reale și cade în plasa pe care Hank i-o întinde. Întocmai ca un Al Pacino, dar la o scară infinit mai redusă, Arni intră în șahul mat pe care abilitatea poliției i-l pregătește de la bun început.

În mod evident, e mai mult sentiment pașnic în 600 de mile, decât pac-pac și capete sparte. Acțiunea e înlocuită cu dialog și chip uman, filmat de aproape, astfel încât din grimase și priviri să simțim că are loc evoluția eroilor. Poate e suficient să vă spun că imaginea e semnată de Alain Marcoen (care a lucrat cu frații Dardenne la cele mai importante titluri ale lor, de la Rosetta și The Kid with a Bike, până la Two Days, One Night), ca să vă dați seama cât de naturalist și intimist se relevă detaliile în film. Dar, cu toate astea, nu înseamnă că filmul are neapărat valoare umană. Nu spun că e rău acest lucru; vă spun doar să n-aveți așteptări de acest gen. Sunt de acord că relația între Harris și Arni trece de clișeul unui scenariu de împăcare între rivali. E o împăcare autentică acolo. Dar am simțit – și s-ar putea să nu fiu singurul – că toată povestea e ușor inutilă din punct de vedere etic. Finalul filmului, prin care Hank îl pedepsește cu indiferență pe Arni, după ce relația dintre ei e suficient de avansată pentru a se numi frați de sânge, e o demonstrație de cinism de tip Tarantino sau chiar Haneke (vezi Funny Games, varianta din 2007). Deci, o mică farsă, un fel de film de examen de la facultățile de cinema, care pare să fi fost făcut de dragul exercițiului. Și de dragul lui Tim Roth, care a produs filmul și a jucat în el rolul lui Hank. Eu cred că dacă 600 de mile ia Trofeul TIFF 2015, Tarantino va fi obligat moral să vină, de la anul, în Cluj la fiecare ediție TIFF.

Filmul mai rulează vineri, 5 iunie, ora 22.00, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 12.30, la Cinema „Victoria”.
Mexic – S.U.A., 2015, 85’
Titlu original: 600 millas / 600 Miles
Regie: Gabriel Ripstein
Scenariu: Gabriel Ripstein; Issa López
Imagine: Alain Marcoen
Distribuție (parțial): Tim Roth; Kristyan Ferrer

Despre oameni și oi / Hrútar / Rams

Islanda, zilele noastre. Gummi și Kiddi sunt doi frați bătrâni, bărboși, ursuzi. Nu și-au vorbit de 40 de ani, se urăsc de moarte, iar singurele cuvinte pe care și le spun sunt scrise pe o hârtie, pe care câinele o duce în gură de la unul la altul. Ambii moșnegi, însă, au ceva ce-i face fericiți: au oi. În natura aridă a Islandei, unde are loc această poveste despre om și animal, oile au statut sacru. Precum vaca în India. Oamenii arată ca oile, au bărbi groase și priviri fixe ca berbecii, iar coarnele, chiar dacă nu se văd, se reflectă în îndârjirea lor ieșită din comun. Tot ce e spiritual, aici, vine de la oi, de ele depinde omul atât fizic, cât și emoțional; de fapt, în aceste locuri, veterinarul e ceea ce ar fi preotul într-o comunitate firească.

De aceea, când oile din sat se îmbolnăvesc și trebuie sacrificate, cei doi frați o iau razna definitiv. Iar ceea ce era ură și posesiune, devine acum ură totală și posesiune nebună. Conflictul lor, materializat printr-o tăcere de proporții biblice, reluând parcă duelul Cain-Abel în cheie islandeză, duce la un eșec care nu mai poate fi evitat. Răul se intensifică în atâtea nuanțe, se umflă ca o cocă uriașă, încât, la final, exorcizează personajul și îl întoarce la puritatea ancestrală. Scena din final, în acest sens, este pe cât de neașteptată, pe atât de balsamică.

Deși e greu de crezut, comedia e peste tot, aici, regizorul exploatând cu succes – și nesiropos, din fericire – zăcământul de umor pe care situațiile de ură hiperbolică îl dețin. E un mix de tensiune dramatică și tensiune comică, perfect mulat pe această poveste în care cuvintele sunt de prisos. Totul se leagă din priviri și acțiuni, totul e sugerat simplu, cu recurs constant la metaforă, la peisajul personificant și la muzică, splendid amestec de chitară și coarde. Cine a văzut deja legendarul Nói, albinói, al islandezului Dagur Kári, își poate imagina cu ușurință cum arată și ce ritm vizual are la fel de frumosul Despre oameni și oi. Sec, liniar, pictural, trist ca mesaj, nordic ca peisaj, rusesc ca profunzime, filmul lui Grímur Hákonarson are șanse mari de câștig la TIFF.

Filmul mai rulează vineri, 5 iunie, ora 17.15, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 22.30, la Cinema City 4 Iulius.
Islanda – Danemarca, 2015, 93’
Titlu original: Hrútar / Rams
Regie: Grímur Hákonarson
Scenariu: Grímur Hákonarson
Imagine: Sturla Brandth Grøvlen
Distribuție (parțial): Sigurður Sigurjónsson; Theodor Júlíusson

Valurile iubirii / Stream of Love

Recomandare scurtă și pe ultima sută de metri, pentru că o cronică a filmului am scris-o mai demult, aici: faceți tot posibilul și vedeți Valurile iubirii, documentarul lui Ágnes Sós. Va rula joi, 4 iunie, ora 15.00, la Cinema „Arta”. Experiment și experiență de viață, discurs cald și neobositor despre iubire, eseu plăcut la privire despre cum bătrânii vorbesc despre dragoste și sex, Valurile iubirii e un mare cadou pe care vi l-ați putea face la TIFF 2015.

Filmul mai rulează joi, 4 iunie, ora 15.00, la Cinema „Arta”.
Ungaria, 2013, 700’
Regie: Ágnes Sós
Scenariu: Ágnes Sós
Imagine: Ágnes Sós