Chiar dacă încă nu e prea evident și nu suntem toți de acord, interesul pentru poveste în scenaristica românească a început să crească. A evoluat, în ultimii ani, de la puținul sec și complet dependent de dialog, la tot mai multă acțiune și efect, fără însă ca acțiunea și efectul să fie neapărat scopuri în sine și, deci, să sfârșească derizoriu, comercial. Repet, nu e ceva foarte evident și, deocamdată, nu e o fază matură. Ea nu generează încă valoare în scenariul de thriller sau film de acțiune, așa cum o generează de ani buni în scenariul de film naturalist-psihologic. Dar e pe cale să o facă. În schimb, însă, ceea ce e foarte vizibil și bine întemeiat în cinema-ul nostru e filmul-dialog. Filmul cu vorbe.

De fapt, e atât de mult dialog în filmele noastre și atât de puțină acțiune concretă („concret” fiind ceea ce vezi pe ecran, nu acțiunea sugerată sau subînțeleasă), încât am putea vorbi despre un cinema-dialog. Un cinema reflexiv, polemic, care ilustrează prin conversații realitatea pe care publicul o cunoaște și pe care, în sinea lui, o vrea ilustrată. Un cinema de-a dreptul maieutic ca densitate a dialogului, un cinema puternic ca mesaj. Iată, mai jos, câteva scurtmetraje de la TIFF 2015, care aplică bine conceptul de cinema-dialog, așa cum alte scurtmetraje, tot de la TIFF 2015 (le găsiți aici), aplicau conceptul de cinema-acțiune.

Scor alb, al lui Marius Olteanu, e un film cu multe liniști, aparent goale pe dinăuntru, dar care te fac foarte atent la puținul care se vorbește. Povestea e simplă, restrânsă la două personaje: un taximetrist de noapte (Alexandru Potocean) și pasagera lui (Ioana Flora). De fapt, e o noapte proastă pentru El, care fuge de viață la volanul mașinii, și o noapte proastă pentru Ea, care preferă să stea în mașina taximetristului, decât să meargă acasă. Nici unul nu părăsește taxi-ul, iar cursa se lungește toată noaptea, pe străzile capitalei. Restrâns, spațiul mașinii devine protector pentru cei doi, care, deși încep pe picior greșit, se „înțeleg” în aceeași iritare față de lumea din jur. Ambii umblă fără țintă, ambii preferă starea de stand-by sufletesc, de tranziție și, cumva, îi apropie tocmai faptul că ambii sunt pe fundul prăpastiei. Dar, mai ales, îi apropie spațiul mic, închis, în care orice replică are valențe mai tari decât dacă ar fi rostită in open air. Regizoral, Scor alb e o abordare intimistă, reținută a depresiei, cu nuanțe abia sugerate pentru a menține maturitatea situațiilor. Iar filmarea în grosplanuri, cu umbre și fețe pe care abia le vezi, asigură tocmai această apropiere a dialogurilor dintre El și Ea. N-am înțeles, însă, de ce regizorul a încheiat cu un final atât de deschis și în mod confortabil imprecis. Confortabil pentru regizor, normal. N-aș vrea să cred că n-a știut să facă ceva mai mult cu acest subiect atât de bun și de generos ca semnificații de relație.

Destul de diferite de Scor alb, ca dinamică a conversațiilor, sunt patru scurtmetraje care ar putea primi ușor eticheta de film-dialog, etichetă bună pentru felul cum se face, azi, cinema: Mesagerul, Greieri, Profesioniștii și In the House. În Mesagerul, film al lui Radu Potcoavă, tânărul Vlad e martorul unei crime. Criminalul, însă, îl vede și îl urmărește, sechestrându-l într-un bloc. Până la sosirea poliției, asasinul poartă un dialog neobișnuit cu băiatul, de care pare să se fi atașat în mod straniu. Discuția e mai degrabă un monolog al criminalului, jucat rece și intens de Emilian Oprea, la care băiatul răspunde speriat, monosilabic. Nici n-ar putea altfel, fiind mereu prins în off-side de către asasin, care îi sondează gândurile și răspunsurile. Glacial, cinic, ucigașul își posedează sadic victima, folosind exclusiv vorbe, oarecum ca în Collateral al lui Michael Mann. Nu e chiar verosimil ce se întâmplă (și nici nu trebuie să fie așa), ba chiar dialogul agresor-agresat are o anumită spectaculozitate și retorică, în genul discuțiilor cerebrale despre moarte din filmele lui Tarantino. Sau, mai bine zis, ca în Tatăl meu e cel mai tare, scurtmetraj plin de acțiune, scris și regizat de același Potcoavă, la un nivel chiar și mai rafinat decât Mesagerul.

Tot captivitate vedem și în Greieri. Un tânăr e pe cale să se arunce de la balcon, dar e întrerupt de zgomotele unor hoți care îi intră în apartament și îl închid în balcon. Astfel, nu mai pare sinucidere, ci crimă. Iar tot ceea ce urmează e o lungă discuție între sinucigaș – un ins cam pripit și emoțional, dependent de părerile din jur, încântat de dramatismul lui, ca victimă, dar speriat de realitate – și hoț, un tip blazat, sătul de viață, care îl joacă aici pe terapeutul de ocazie. Dialogul crește comic, cu antiteze, cu atacuri reciproce și dezvăluiri neașteptate, cu salturi destul de iuți de la dramatism la râs. Însă avem un final ratat. Din păcate nu există o culminație. Poate ca dialog este, dar ca acțiune nu și deci, n-avem o încheiere satisfăcătoare a acestei comedii negre, prin care să se amplifice și mai mult rolurile celor două personaje. Din nou, avem situația poveștii de tip crop, cu tonalitate, cu dialog bine scris dar... fără final. Iar finalul deschis, aici, nu prea e o scuză.

M-a convins și mai puțin Profesioniștii, în care un antrenor de box îl pregătește de luptă pe un boxer. Meciul, însă, va fi un mare blat, în care toate regulile sunt răsturnate și care se încheie cu o bătaie generală. Pugilistul, chiar dacă e lat cât dulapu’, se teme ca un copil și-și face cruci ca o babă, în total contrast cu antrenorul, care, prin limbaj, întruchipează tot ce e mai necioplit, anti-fairplay și ilegal în sport. E un contrast pe care regizorul Tudor Botezatu îl duce foarte bine în zona dialogului, dar pe care îl diluează, din păcate, pas cu pas, prin reluări redundante și cam puerile de idei și de atmosferă. Cât despre final, nu e un șoc că nu se întâmplă nimic nici aici.

În In the House, un tânăr lovește cu mașina o femeie, după care fuge de la locul accidentului. Apoi ajunge la un chef, își povestește pățania, ca și când ar fi fost comisă de altcineva, și își îneacă neliniștea în alcool. Spaimele, însă, îl ajung din urmă, transformând cheful într-un haos, iar pe tânăr, într-un monstru. Deși mă cam îndoiam că poate să ducă bine până la capăt acest scurtmetraj, început cam imprecis și șovăit, cam excesiv ca atmosferă de „mega-party”, mi-am dat seama că mă înșelasem. Filmul, scris și regizat de Ana Maria Comănescu, se consumă strict în conversațiile dintre tinerii băuți și fumați, care se trezesc la realitate atunci când realitatea se dovedește mai tare decât ei. E un filmuleț alert și viguros ca schimburi de replici și e, cumva, pe linia violenței de atitudine din Furia sau Loverboy.

Am aplaudat din inimă scurtmetrajul Pavel, făcut de Alexandru Ranta. Un bătrânel își duce zilele într-un apartament mic, sărăcăcios, pe care îl împarte cu o pisică și cu soția bolnavă la pat. Zi de zi, ceas de ceas, bătrânul vorbește cu amândouă și, astfel, își mai umple viața cu prezențele lor. Finalul, însă, cade ca o ghilotină peste ceea ce credeai că e această poveste iar prezențele celor două ne dăm seama că sunt, de fapt, absențe. Dialogul bătrânului este un trist monolog de om care nu vrea să accepte că morții nu mai sunt, iar un final mai potrivit decât filmarea unui pat gol nu cred că se putea găsi. Deci avem, în sfârșit, un bun sfârșit de poveste. Film simplu, nepretențios, curat.

Intenționat am lăsat la urmă Artă, al lui Adrian Sitaru și Nu există-n lumea asta, de Andreea Vălean, poate cele mai percutante scurtmetraje de la acest TIFF. Artă e marca inconfundabilă a lui Sitaru, pe un subiect sensibil și greu de apucat, oricum ai da-o: obscenitatea în artă. Pe scurt, un regizor de film găsește fata perfectă pentru rol, dar rolul implică mimarea unui act sexual, iar fata e minoră. Regizorul încearcă s-o convingă pe mama fetei că la mijloc e doar artă și scop moral, iar mama încearcă să-l convingă pe regizor că fata va avea de suferit, ca imagine și impact emoțional. Sitaru duce conflictul într-o zonă de „gherilă” a conversațiilor, cu argumente și contrargumente care se întretaie rapid, fără pauze și care scot la interval atât decența și convenționalismul mamei, cât mai ales strategiile prețioase și cu aer deștept ale echipei filmului. Se ciocnesc două lumi, aici, reprezentate de regizor, pe de o parte, și de mamă, pe de alta. Adică avem uz parșiv și infatuat de cuvântul „artă”, cu închipuiri epigonice de reușite la Cannes – în cazul regizorului și, în cazul mamei, avem certitudinea că arta e bună câtă vreme e cuminte și nu violentează viața. Excelent scris ca schimb de replici pe ton de conflict aparent calm, Artă sună (din fericire) fix ca alte filme pe care le-a scris și regizat Sitaru și care sunt obligatorii pentru cinefilul român: Din dragoste cu cele mai bune intenții, Pescuit sportiv, Colivia sau Valuri.

Cât despre Nu există-n lumea asta, pe un text de Ștefan Peca, după o idee a Andreei Vălean, am putea zice că e ceea ce era nevoie ca să ne convingem că filmul românesc știe, în continuare, să ducă umorul și drama pe același fir de ață. Doi vechi prieteni (un patron de bar obscur, în care sună manelele) și un art designer se întâlnesc după mulți ani. Bucuria revederii ascunde, de fapt, vechi frustrări iar adevărurile lor ies la iveală pe măsură ce prind curaj în timpul conversației. De altfel, totul e conversație, aici, iar umorul și, totodată, tensiunea ies din absolut orice replică și gest al patronului (jucat spumos de Alexandru Potocean). Umor e și în ceea ce vor cele două personaje să fie, dar nu sunt, iar felul în care e accelerat dialogul și, în special, felul în care e jucată această accelerare te ține cu ochii lipiți de ecran. O frumoasă poveste despre ratare, care te face să râzi și, totodată, care te pune urât pe gânduri.

Scor alb – România, 2015, 28’; Regie: Marius Olteanu; Scenariu: Marius Olteanu; Imagine: Luchian Ciobanu; Distribuție (parțial): Ioana Flora; Alexandru Potocean

Mesagerul – România, 2015, 13’; Regie: Radu Potcoavă; Distribuție (parțial): Emilian Oprea

Greieri – România, 2015, 20’; Regie: Lucian Dan Teodorovici; Scenariu: Lucian Dan Teodorovici; Imagine: Tudor Platon; Distribuție (parțial): Radu Mihoc; Ionuț Cornilă

Profesioniștii – România, 2014, 11’; Regie: Tudor Botezatu

In the House – România, 2014, 17’; Regie: Ana-Maria Comănescu; Scenariu: Ana Maria Comănescu; Imagine: Tudor Platon; Distribuție (parțial): Rareș Andrici; Andreea Alexandrescu

Pavel – România, 2015, 14’; Regie: Alexandru Ranta

Artă – România, 2014, 19’; Regie: Adrian Sitaru; Scenariu: Adrian Sitaru; Imagine: Adrian Silișteanu; Distribuție (parțial): Ioana Abur; Andrei Rus

Nu există-n lumea asta – România, 2015, 10’; Regie: Andreea Vălean; Scenariu: Ștefan Peca, după o idee de Andreea Vălean; Distribuție (parțial): Alexandru Potocean

Important: nu toate filmele de mai sus au fișe tehnice complete (nume regizor, scenarist, director de imagine, actori), întrucât n-au fost de găsit.

Dacă încă nu v-ați prins că filmul românesc e cu vorbe și tăceri, înseamnă că nu erau românești filmele pe care le-ați văzut. Ultimii ani sunt arhiplini de filme-dialog și filme-liniște, de filme-conversație și filme-privire, care prin cuvânt și liniște ecranizează o realitate pe care toți o știm. Pentru noi, ele sunt un fel de filme tip selfie, în care ne regăsim cu toate defectele noastre needitate, cu coșuri și riduri.

E un cinema care emană din plin gustul pentru nuanță și gând al culturii europene, fiind (cum altfel?) problematizant până-n pânzele albe. Sau, ca să dau glas impresiei generale, un cinema „al naibii de serios”. Cu mici excepții de comedii, seci și ele, filmele noastre sunt fără zâmbete, cu final deschis sau suspendat când te aștepți mai puțin, cu povești dure și discuții epuizante despre Dumnezeu sau versurile Mirabelei Dauer.

Un exemplu pentru ceea ce zic mai sus e Comoara, de Corneliu Porumboiu, care tocmai a primit „Un Certain Regard” la Cannes 2015 și Premiul pentru Lungmetraj Românesc, la TIFF 2015. Povestea, în film, e simplă și scurtă. Costi e tatăl-model, calm, care-și petrece serile citind povești băiețelului său. Ar face orice ca familia lui să aibă de toate, de aceea, când vecinul său Adi îi propune să meargă în căutarea unei comori, care cică ar fi îngropată într-o grădină, la țară, Costi e de acord. Caută un specialist pentru detectat metale, sacrifică bani pentru acest plan bizar și începe să vadă în această obscură posibilitate de câștig un mod de a-i oferi fiului său o viață mai bună.

Ce mi-a plăcut mult în Comoara (și ar putea fi un model de poveste-capcană în cinema), e răsturnarea situației datorită caracterelor. Adi, vecinul lui Costi și șeful întregii operațiuni, pare la început un tip decent, la locul lui, de care n-are cum să nu-ți fie milă pentru situația lui gravă, care n-ar putea fi salvată decât de găsirea unui comori. Dar, pe măsură ce comoara nu e de găsit iar specialistul cu detector n-are succes, Adi devine un pain in the ass. Atât pentru Costi, care-i suportă fazele de nerăbdare puerilă, cât mai ales pentru specialist, un tip calm, înțelept, cu care se comportă obraznic. În plus, Costi e cam singurul care face treabă și dă la târnăcop, în timp ce Adi, cu mâinile în buzunar, joacă rolul șefului cu mapă. Din oița blândă, Adi se transformă într-un fudul, care pică de fraier în fața poliției și strică tot. În felul acesta, se schimbă nu doar cursul poveștii, ci și perspectiva ta asupra personajului. N-ai cum să nu-ți dai seama că Adi, de fapt, e unicul vinovat pentru situația lui gravă de acasă, fiind genul de om leneș, cu gură mare, care-și face problemele cu mâna lui. În schimb, Costi e constant în tot ce face și și-ar da și haina de pe el pentru ca lucrurile să fie OK. Tăcut, metodic, cu gândul la copil și cu o inimă mai mare decât pare să aibă, Costi dă de înțeles, prin tăcere, că ar avea un plan ascuns – ceea ce se va și adeveri prin finalul neașteptat al filmului. E o întorsătură care șterge cu buretele tot ceea ce-ți imaginai că e lăcomie și nepricepere în capul personajului, înlocuindu-le cu o generozitate șocantă. E un final puternic, ușor fantastic, care pune iubirea de tată și simplitatea mai presus de orice.

În linii mari, asta e Comoara lui Porumboiu. Povestită, pare antrenantă. Dar, în realitate, cele 89 de minute nu conțin ceea ce v-ați închipui, adică aventură și quest, ci ceea ce Porumboiu ne-a obișnuit să vedem în filmele lui: ocolirea aventurii și anti-quest-ul. Adică un stil de cinema în care, dacă trebuie să existe o scenă în care pică o cafea pe covor, e filmat nu felul în care cade ceașca, ci punga de cafea din dulap, lingurița de zahăr și cârâitul filtrului de cafea... În Comoara, se insistă enorm pe detaliile care pregătesc o potențială acțiune. Și e o insistență care se răsfrânge în lentoarea grozavă cu care înaintează acțiunea, sau mai bine zis, cu care e amânată acțiunea până spre final. Lucrurile se petrec previzibil și static, cu planuri-secvență extrem de lungi, în care-i vedem pe cei trei – Costi, Adi și specialistul – stând cu mâinile în buzunar, așteptând să fie găsită comoara.

Teoretic, această preferință regizorală pentru planuri-secvență – în care nu se întâmplă nimic timp de minute bune – are în spate strategia de a te face să meditezi la ceea ce s-a petrecut deja în film. Sau la ceea ce au zis personajele cu o clipă înainte. E un mod de a face din imagine un acompaniament vizual pentru procesul de analiză al spectatorului. Și, tot teoretic, scopul ar fi de a muta atenția spectatorului de pe imaginea monotonă, pe personaj, astfel încât să te pui în locul lui și să ai percepția lui asupra poveștii (așa cum se întâmplă excelent în Polițist, adjectiv, regizat și scris tot de Porumboiu). Iertați-mi, vă rog, academismele, dar altfel nu pot explica această tradiție a regiei românești de film de a lăsa imaginea să curgă redundant, ca și când ar fi ceva dincolo de ea.

Practic, însă, teoriile dau greș în Comoara. Explicația vine din semiotică: nu există predicație. Adică, pe limba noastră, nu se întâmplă nimic cu lucrurile și personajele din imagini. E o constantă amânare a acțiunii și, în loc să profite că povestea e simplă – teren ideal pentru dialoguri conflictuale – scenaristul Porumboiu preferă să umple povestea de tăceri și dialoguri banale. Dovadă că filmul prinde viață abia în scenele în care Adi se ceartă cu specialistul. Până atunci, nimic. În plus, e decolorată tonalitatea filmului: nici dramatică, nici comică, nici între, nici tensionată.

Eu, unul, am apreciat mai mult imaginea filmului, semnată de Tudor Mircea, care duce camera extrem de lent de la personaj la altul, aproape insesizabil de lent, ca și când ar urma ceva grav. E cam aceeași abordare a cadrului, prin traveling lent, plutit, de tip spectatorial, ca în Din dragoste cu cele mai bune intenții (director de imagine Adrian Silișteanu). Totodată, am apreciat și cadrele în care îi vedem pe Adi și Costi săpând groapa în căutarea comorii – o groapă în formă de mormânt, metaforă amară pentru lăcomia care duce la moarte. Și a, da, am apreciat mult jocul actoricesc rece, aproape robotic al personajelor. Nu e, de altfel, prima oară când regizorul optează pentru această stranietate a personajelor, care-și spun replicile automatic, cu pauze largi, aproape în șoaptă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o taină. Repet, însă, toate acestea ar fi avut efect puternic dacă povestea ar fi avansat mai concret. Din păcate, Comoara e încă un caz care confirmă un adevăr usturător: lungmetrajul românesc are de învățat multe de la scurtmetrajul românesc. Ca ritm, ca evoluție narativă, scurtmetrajul e superior. Dovadă că mai vechile Visul lui Liviu și Călătorie la oraș, tot ale lui Porumboiu (dar scurtmetraje) sunt mult mai consistente.

România – Franța, 2015, 89’
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu
Imagine: Tudor Mircea
Distribuție (parțial): Cuzin Toma; Adrian Purcărescu

Vă scriu de la fereastra unei clădiri înalte (de unde se vede tot Sibiul) și de pe un scaun care scârțâie. A trecut o zi de când sunt în Sibiu, la Astra Film Festival și încă n-am reușit să intru în „starea de festival”. Știu, ați auzit des expresia, eu însumi m-am săturat de ea și, poate, în capul multora și-a cam pierdut sensul. Dar prefer să cred că orice festival, bun-rău, are aerul lui, mai mult sau mai puțin respirabil, mai dens sau mai sec, mai bine răspândit sau mai împrăștiat, pe care întotdeauna e interesant să-l tragi în piept. La Astra, știu exact ce aer tre’ să fie, ca să îmi dau seama că sunt aici. Și abia aștept să-l respir, să nu uit experiența asta și să vă conving și pe voi s-o faceți.

Astra Film – acest festival de film documentar la care vin pentru a treia oară și pe care încep să îl înțeleg pe bucăți, an de an câte puțin – numără 22 de ediții. Dar, în ciuda faptului că pare genul de eveniment intimidant, care impune respect prin simpla pomenire a vechimii și cifrelor (un număr record de 1.500 de filme, 90 de țări înscrise, 4 secțiuni competiționale, 130 de titluri în concurs), Astra e festivalul de film care la fel de bine poate fi înțeles dacă vedeți un singur film din program. Nu contează care, din ce categorie, din ce țară, etc. Nefiind ficțiune, ci exclusiv documentare despre viață, în aproape toate formele ei contemporane, filmele din Astra te aduc cu picioarele pe pământ într-un mod cum nu vă puteți închipui. Puteți să fi văzut trei TIFF-uri, înainte de Astra: în clipa în care ți se arată o poveste zdruncinător de dramatică, iar tu știi că e reală și că oamenii ăia de pe ecran încă suferă, as we speak, te resetezi, te repoziționezi. Râzi, te simți bine, te distrezi, dar știi că dincolo de ecran sunt realități greu de neglijat, în special în contextul din ce în ce mai sofisticat și cu consecințe, pe care toți îl trăim azi.

Metafora cu clădirea înaltă și cu scaunul care scârțâie nu e la întâmplare. Astra Film, din punctul multora de vedere, este un eveniment care, indiferent de bugetul său, se menține sus prin calitatea selecției. E un fel de „altitudine a abordării” cinema-ului documentar internațional, iar acest lucru îl exprim cu riscul de a părea bombastic. Dar e un aspect pe care îl respect la modul subiectiv, strict prin prisma experienței mele de vizionare din ultimii trei ani. Vizionare care bifează zeci de filme, între care puține, nesemnificativ de puține păreau să nu-și aibă locul în program.

Cât despre scârțâit, sunt de părere că Astra va avea întotdeauna o slăbiciune, pe care eu, unul, am simțit-o din prima zi în care am ajuns la festival, în octombrie 2013: nepotrivita asumare a propriului statut. Cineva, cumva greșește aici. Nu auzim pe cât trebuie de Astra Film, nu are defel greutatea unui eveniment de calibrul lui, nu trece granițele Sibiului. Și, credeți-mă, nu mă refer la notorietatea lui printre cineaștii lumii, ci la notorietatea lui printre românii României. Spuneți-mi voi câți cinefili români știu că la Sibiu există, grație festivalului Astra Film, una dintre cele mai ample biblioteci media de cinematografie non-ficțională din Europa. Spuneți-mi câți dintre voi aveați habar că Astra Film, ca festival a cărui primă ediție a fost făcută cu banii primiți pe două căruțe de cartofi (nu e glumă), deține câteva superlative în România. Adică e primul și cel mai longeviv festival internațional de film documentar; primul festival cu sesiuni de Q&A; primul festival cu site; primul festival cu filme în streaming online; primul festival cu caravane de film pentru proiecții în spații neconvenționale. În loc să auzim de Astra, auzim, în schimb, despre alte nimicuri cu titlu de festival și campanie culturală, gros bugetate și subtil redirecționate înspre... „altceva”, cu scop exclusiv politic. În fine.

Una-alta despre deschiderea oficială

Despre deschidere nu vă povestesc, fiindcă nu obișnuiesc să descriu nici cât de gros era covorul roșu, nici câte blițuri a încasat vedeta X. Și nu suport să vorbesc nici despre discursurile „de musai” ale edililor, care brusc capătă o așa dragoste de cultură, încât ies din sală în secunda în care se face întuneric.

Mi-a plăcut, în schimb, ideea organizatorilor de a deschide Astra Film cu un spectacol de teatru-documentar, Double Bind, produs de Teatrul Național Târgu Mureș. E rezultatul unui atelier teatral, condus de Alina Nelega și Kincses Réka, la care au îndrăznit să ia parte 11 actori. Spun „îndrăznit” pentru că spectacolul, jucat de actori români și maghiari, țintește o temă sensibilă atât pentru ei, cât și pentru cei ce stau în sală: conviețuirea etniilor în aceeași comunitate, conviețuire privită ca acceptare, toleranță, intoleranță, ură. Un răzvrătit, o indiferentă, un naiv, un xenofob paranoic, o rezonabilă, un împăciuitor, un patriotard – sunt tipurile sociale de azi, că ne place sau nu. Ei bine, spectacolul le multiplică în tot felul de personaje, care repetă una și aceeași situație conflictuală: „noi și ei”, „noi, primii în Ardeal, ei după noi”. E o zeamă de clișee naționaliste, atât românești, cât și ungurești, pe care ritmul accelerat al spectacolului le scoate la iveală unul după altul, stârnind un amestec de râs amar și râs ironic. De la discursul fals, cu fraze frumoase, al maghiarilor care simulează negocierea, la discursul stupid, generalizant al românilor care se hrănesc spiritualicește din statui cu Avram Iancu, spectacolul îi aruncă pe toți în aceeași oală de caraghioși. Din acest punct de vedere, spectacolul e safe, adică nu riscă declanșarea unor atitudini bătăioase interetnice. Căutați acest spectacol la Târgu Mureș. E util, intens, e frumos actoricește, cumva pe linia mult mai tensionatului 20/20, al Gianinei Cărbunariu, produs tot la Târgu Mureș.

Credite foto: Dragoș Dumitru