Când un film durează o oră și jumătate, iar discuțiile de după, cu regizorul, încă o oră, e clar că ceva nu e în regulă acolo. Nu neapărat cu filmul, ci cu subiectul. Ieri, aproape o oră a durat șirul de întrebări și răspunsuri („Q&A”, pe românește), de după proiecția documentarului The Érpatak Model. Dar nu vă mirați, o oră de discuții nu e mult, la Astra. Festivalul ăsta, care se mândrește cu introducerea practicii Q&A în România, are la activ discuții kilometrice, unele de trei ore, cu publicul. Iar asta se întâmplă ori de câte ori un documentar are suficient sânge-n vene (ne mulțumim deocamdată cu această expresie) ca să intre în gura lupului și să atace un subiect care arde.

Au fost odată ca niciodată un sat, un primar și o dictatură. Satul – Érpatak, undeva în Ungaria; primarul – Mihály Zoltán Orosz; dictatura – a lui, adică a lui Mihály, primar cu pană în pălărie și straie tradițonale pe el, de dimineața până seara. Nu e glumă, primarul chiar își iubește cultura și într-adevăr umblă prin sat în costum popular, făcând dreptate cu mâna lui, acolo unde el crede că lipsește. Îi pune la lucru pe șomeri, ca să-și merite ajutorul social de 150 Euro; îi smulge pe copii de lângă părinții care nu au serviciu și îi duce la casa de copii; îi discriminează, cu vorbe dulci, pe țigani și, dacă ar putea, i-ar da afară din sat; îi urăște de moarte pe liberali și se ceartă prin tribunale cu oricine i se opune. În orice caz, la prima vedere, un primar care se consultă cu sătenii, care invocă etica pentru orice chichiță, care oferă dreptul la bani doar dacă omul pune osul pentru ei, pare un primar vrednic. Un model, precum el însuși își numește politica din sat: modelul Érpatak, care, zice el, e atât de bun, încât ar trebui să se răspândească în toată Ungaria, ca mișcare națională. Un model de forță armată, de toleranță zero, de extirpare a distrugătorilor societății, de purificare a comunității.

Cui nu-i miroase a nazism toată chestia asta cusută cu ață albă, în care unul e marele cârmaci iar cei de lângă, fie slugi supuse, fie damnați pe viață, în care se spun fraze mari care ascund realități mici și o mulțime de lipsuri, e un om care n-a înțeles nimic din istorie. Primarul Mihály, deși nu-l plac nici măcar jumătate dintre săteni, totuși la fiecare patru ani își asigură mandatul. Cum?, veți întreba. Păi, prin politica de îndepărtare a țiganilor și prin gălețile cu bunătăți de dinainte de alegeri. E prototipul primarului deștept da’ oț, vorba lui Moromete, iar felul în care îi asmute pe unii contra altora, pe fondul unei politici de extremă dreapta care e condamnată în lume, dar agreată de Orbán, ține mai mult de crimă. O crimă articulată prin tăierea ajutorului social, prin dezbinarea familiilor, prin amenințări la adresa celor ce se opun, prin trafic de influență. Acest primar, care a dobândit nu doar faimă, ci și discipoli al căror vis e să devină primari în acest sat ca vai de capul lui, e exemplul clasic de abuz sub protecția guvernului.

Aș fi vrut ca această poveste să nu fi fost reală, sau să fi avut loc acum 80 de ani. Dar ea are loc azi, iar satul Érpatak e aproape de România, undeva pe lângă Satu Mare. Primarul Mihály e din nou în funcție, iar dacă acest text ar fi scris în maghiară, sunt sigur că Mihály ar auzi de el, m-ar căuta pe Facebook și s-ar lua de mine (cum s-a luat de mulți, la un festival din Budapesta, acum două săptămâni, unde documentarul a câștigat marele premiu). Din păcate, nu vorbim despre un caz izolat, despre „un ăla” exotic, care se îmbracă în soldat și se crede Guevara. Avem și noi faliții noștri (Mazăre, Funar), care sunt mai mult caraghioși decât periculoși. Mai mult s-au jucat de-a dictatura. Mihály, însă, instituie un miniWermacht acolo, în Érpatak, care, oricât ar fi de penibil, are niște urmări. Din păcate, vorbim despre un caz care confirmă fenomenul tot mai larg, în Europa, de agreare a naționalismului violent, în fruntea căruia se află câte un „trimis” de genul ăsta. Oamenii se separă în tabere tot mai opuse și fiecare își apără patul cu ghearele, de parcă cineva l-ar lua de sub ei. Și, ce e mai nasol, în spatele urii sunt ideologii, vorbe mari. Parcă trăim într-o lume tot mai certată cu ea însăși și din ce în ce mai mulți oameni văd, în dezbinare, o rezolvare a problemelor.

The Érpatak Model nu e neapărat un documentar strălucit, cel puțin la nivel tehnic; e evident că a fost filmat în condiții vitrege, de semi-cenzură și tensiune. Pe alocuri, repetă tautologic niște metafore care vor să exprime conflictul și, din nefericire, cele mai grave acte din poveste nu sunt cele filmate, ci cele relatate. Totuși, ca ansamblu de relatări, rămâne credibil. Ritmul este pe repede-înainte, nu e timp pentru eventualele intervenții subiective ale regizorilor și, mai ales, nu e un film moralizator. Raportările la poveste ale publicului sunt lăsate libere și poți la fel de bine „să ții” cu primarul, sau, invers, să-l condamni. Voi încheia cu ceea ce a zis regizorul Benny Brunner, ieri pe scenă, după proiecție: „It is an unflattering image of Hungary. A genuine unmanipulated image of what is going on in Hungary”.

Filmul mai rulează Duminică, 11 octombrie, ora 16.00, la Sala „Thalia”
Olanda, 2014, 76’
Regie: Benny Brunner, Keno Verseck
Imagine: Benny Brunner
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu

A patra zi de Astra Film a fost, pentru mine, în roșu, galben și albastru. Trei filme, toate românești, mi-au umplut programul zilei de joi, 8 octombrie, iar fiecare dintre ele pot să spun că a „venit” cu realități complet diferite între ele. Una acidă, una intens umană și cu riduri pe frunte, alta cu râsete și voie bună. Valoric, nu pot să scriu despre nici unul că e „foarte-foarte” – așa cum mă întreba cineva azi, curios să știe ce film ar fi cel mai bun la Astra... –, dar sunt filme care expun bucăți-bucățele din România, așa cum e ea. Iar o astfel de panoramă, dincolo de calitatea uneori discutabilă a documentarelor care o expun, cred că are întotdeauna conținut.

Moartea domnului Lăzărescu – Un making of

Un film despre unul dintre cele mai celebre filme românești se privește cu ochii larg deschiși. Chiar dacă, să zicem, ar fi cel mai banal & sec making of – ceea ce nu e cazul aici –, totuși te duci la film și stai până la capăt, știind că imaginile alea au surprins culisele unui film care urma să fie mare. Erau în sală oameni care, deși nu văzuseră Moartea domnului Lăzărescu, voiau să vadă, în schimb, making of-ul filmului lui Cristi Puiu, doar fiindcă filmul era al lui Cristi Puiu. Nu știu ce au înțeles, necunoscând ce înseamnă tortura lentă, apăsătoare a celor 153 de minute din Moartea domnului Lăzărescu, dar sunt convins că li s-a părut o poveste a naibii de complicată, prin cele 93 de minute ale making of-ului.

Complicată, adică epuizantă. Și nu e ceea ce par a fi fost culisele, ci chiar felul în care au fost. Filmul Andreei Păduraru trece peste introduceri și acomodări, procedând exact ca filmul lui Puiu: sare în „carnea” poveștii, cu amănunte a căror agitație și încruntare te agită și încruntă și pe tine. Din ambulanță, imaginea sare în stradă, apoi în apartament, saloane, holuri de spital, ba chiar și în tomograf. În rest, recuzită peste tot, la un nivel de aglomerare asudată care parcă evocă scenele nocturne din Irréversible. Accentul cade pe emoția echipei, dar e o emoție cu atâtea temperaturi și culori, atâtea fețe și glasuri, încât, ca non-filmmaker, e imposibil ca facerea unui film, de la mufe, la tehnici de filmare, să nu ți se pară zonă de tranșee. Ba chiar și ca filmmaker vei ofta, fie ca respect față de consecvența nebună a celor de pe platou, nevoiți să filmeze noaptea, fie ca înțelegere a fapului că asta e viața de cineast. O viață ne-roz, ne-boemă, făcută din zeci de situații tehnice, pe care uneori le rezolvi cu foarfecă și cu scotch, vorba unui prieten regizor. Nefiind un documentar pe înțelesul tuturor, nefiind nici măcar un documentar pe placul cuiva, ci doar un snapshot de 93 de minute din cele 40 de zile de filmare, making of-ul Andreei (în care la final îl vezi pe regretatul Fiscuteanu stând pe pat, în fund) te face să crezi că Lăzărescu n-a murit.

România, 2009, 93’
Regie: Andreea Păduraru
Imagine: Andreea Păduraru
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu

Efectul Schweighofer

Pentru că locuiesc în Sebeș (playground-ul crunt al celor de la Holzindustrie Schweighofer) și pentru că dau like oricărei pagini de Facebook care apără pădurile țării, eram curios să văd „cu ce vine” documentarul tinerilor Alexandru Iacob și Răzvan Leucea, despre fabrica Schweighofer de la Reci, Covasna. Nu m-a făcut să respir ușurat, sperând că măcar o unghie din corpul monstrului ar fi fost smulsă de acest film. Dar m-am bucurat să văd că sunt tot mai multe voci tinere care înjură, voalat și argumentat, mafia lemnului. Simplu construit, nu ca anchetă, ci ca dare de seamă, filmul oferă alternativ jumătatea plină și cea goală a paharului. Pe de o parte sunt ecologiștii care, în opinia austriecilor, „latră” degeaba. Pe de alta, e primarul din Reci, care a mușcat gălusca iar acum ne crede proști pe toți; preotul reformat din Reci, care, râzându-i mustața, numără pomenile austriecilor; președintele Consiliului Județean Covasna, întruchipare a diplomației cu... dublu înțeles. Din păcate, bugetul mic, sprijinul slab, ușile închise și timpul limitat al regizorilor au făcut ca documentarul să piardă din ochi multe aspecte fierbinți, cum ar fi protestele din Reci și Sebeș, isteria de pe Facebook, actele de violență de la poarta fabricii din Sebeș, filmarea cu camera ascunsă a celor de la Environmental Investigation Agency, furturile flagrante etc. Un documentar „subțire”, ca dezbatere și contraargument, cam pe fugă făcut, probabil, dar perfect intenționat, așadar merită aplauze.

România, 2015, 22’
Regie: Alexandru Iacob; Răzvan Leucea
Imagine: Alexandru Iacob
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu

Cu ochii pe lut

Filme despre ultimii meșteșugari ai României am tot văzut, mai ales la Astra, unde ruralul vechi are, întotdeauna, spațiu bun de expunere. Dar asta nu înseamnă că ne-am plictisit și că nu mai putem fi surprinși. Filmul lui Hadrian Gavriluțiu, de pildă, Cu ochii pe lut, nu plictisește tocmai pentru că știe să pună accentul pe om și abia apoi pe tehnicitatea meșteșugului. Omul e ’nea Mitică, un bătrânel de lângă București, iar meșteșugul lui e olăritul. Face asta de când e pe lume și, probabil, o s-o facă până la capăt, fiind unul dintre ultimii meșteri care mai lucrează în lut, în acea parte a țării. Dincolo, însă, de amănuntele tehnice ale lucrului, care pot fi interesante pentru orice fan National Geographic, e Mitică, om cu patru clase, al cărui limbaj încă arhaic și a cărui gândire fascinant de simplă dau esența filmului. Felul în care omul ăsta își înțelege și analizează lucrul, felul în care îi găsește un rost, felul în care nu există alte sensuri dincolo de sensul unic al vorbelor lui, felul în care îi pune pe copii să lucreze este aur curat pentru noi, cei urbani. Cu greu cred că mai ai chef să pierzi vremea pe Facebook, dacă te afli acolo.

Și, totuși, îmi aduc aminte că s-a râs mult în spatele meu, la film, și puteam să aud și comentariile de mișto rafinat ale tinerilor care găseau „funny” sau „nașpa” felul în care lucra olarul. Credeți-mă, nu idealizez satul românesc, în mod comunisto-pensionăresc, dar raportarea noastră la curățenia gândirii vechi e tot mai pervertită de exercițiul comentariului, de plăcerea mișto-ului. Noi nu prea căutăm decența poveștii, nu ne prea convine conținutul, ne plac mai mult lucrurile de care putem râde. Păcat. În orice caz, dacă povestea și personajul n-au reușit să uimească atât cât ar fi trebuit, poate că imaginea a făcut-o. Cadrele cu lumină blândă, parcă îngăduitoare cu omul, cu atelierul, cu lutul, cu lopata, sunt bine alese astfel încât să arate frumusețea lucrului și, deci, frumusețea efortului. Aici contează mult și sunetul, foarte bine lucrat, care face ca plescăitul mâinilor pe lut și huruitul uneltelor să se audă precis și să dea nivelul de intimitate între om și meșteșug.

România, 2015, 23’
Regie: Hadrian Gavriluțiu
Imagine: Mișu Ionescu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu

E suficient ca, într-un festival de film, să fie în program titluri care conțin termenii „sex”, „naked”, „pleasure”, ca să se umple sala de lume. Toți își închipuie un singur lucru – ceva cu sau despre sex – și, brusc, festivalul are un nemăsurat succes. Filmele, chiar dacă sunt de artă, încep să sune bine, iar cinema-ul elitist începe să placă, în sfârșit, ca abordare neconvențională. În plus, începi să fii etichetat și luat la mișto de prieteni, dacă cumva îți trece prin cap să te duci să le vezi. Dacă te duci, ești prea curios. Dacă nu te duci, ești pudic. Dacă spui că nu te duci, dar te duci, ai o problemă. Nicicum nu e bine. Așa că m-am dus și, cu toate etichetele pe mine, m-am așezat pe scaun.

Naked / Nud

Abia am găsit loc la Naked. M-am așezat lângă doi sași în vârstă, cam veseli de felul lor (de fapt, amândoi trăzneau a sâmbure de prună, vorba lui Amza) și câțiva tineri care pufneau în râs din orice. Toți ardeau de nerăbdare, de parcă începea un experiment pe pielea lor, nu un film ca toate filmele. Se așteptau, poate, la cu totul altceva decât ceea ce a fost, de fapt, documentarul lui Nicole Horanyi, așa cum se întâmplă întotdeauna când așteptările noastre reflectă exact lucrurile pe care vrem să le vedem.

Denice, 25 de ani, e actriță porno daneză, cu sute de filme la activ. Marea ei satisfacție, cu care se hrănește zilnic, e faptul că a lucrat și la Los Angeles, în „vremurile ei bune”, unde a dominat piața. De fapt, Denice își amintește cu atâta nostalgie de munca din Los Angeles, încât își ia inima în dinți, pleacă din nou în State și încearcă o revenire spectaculoasă. Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Deși o recunosc toți foștii colaboratori, veterana Denice e îmbătrânită, ba chiar urâțită prematur și se lovește de criterii de frumusețe cărora nu le mai corespunde. Dacă altădată spera la o zi liberă, acum speră la o zi de lucru. În plus, din lipsă de bani, bate la ușa unei agenții la care nu s-ar fi dus niciodată. Se ciocnește de practici erotice brutale, dezumanizante peste măsură, care răstoarnă acest american porno dream într-un coșmar.

Chiar dacă n-o să credeți, ceea ce conține filmul lui Nicole Horanyi rămâne în granițele cinema-ului documentar, neintrând nici măcar cu juma’ de pas în zona porno. Poate v-am dezamăgit, dar accentul cade pe rutina sexului, pe statutul de marfă al femeii, pe clișeele ridicole din regiile de film porno și, mai ales, pe felul în care toate astea sunt „încasate” de psihologia actrițelor. Din femeia liberă, cu self-esteem, Denice se transformă într-un ghem de frustrări, trecând din impas în resemnare. Devin evidente goana după standarde, brutalizarea sexului pe care a adus-o înmulțirea ofertelor erotice pe Internet, trauma din spatele plăcerii și, mai presus de toate, sexul ca prestare de serviciu.

Rar se întâmplă ca, la cinema, să vezi pe ecran niște oameni vorbind despre anal, fată-băiat-fată și fată-fată, să-i condamni în sinea ta pentru opțiunile lor decadente și, simultan, să empatizezi cu ei. Regizoarea Nicole Horanyi, prin cadrele intimiste, prin close-up-uri cu buze, degete, sprâncene, riduri, prin muzica soft, uneori lirică, alteori house, scoate filmul din ceea ce putea fi o tâmpenie cu indivizi de doi bani și îl duce într-o zonă umanistă, de observație a rătăcirilor din lumea comerțului cu plăcere. Cred că doar A Hole in My Heart (2004) al lui Lukas Moodysson sau Whores' Glory (2011) al lui Christophe van Rompaey au mai putut genera, simultan, greață și simpatie. Naked este, din punctul meu de vedere, de văzut. Dacă nu cu ochii deschiși, din cauza pudorii, atunci cu ochii închiși, măcar pentru muzică.

Danemarca, 2014, 51’
Regie: Nicole N. Horanyi
Imagine: Nicole N. Horanyi
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu

Naked Island / Închisoarea

Un „deceniu obsedant” a avut nu doar vechea Republica Populară Română, din anii ’50-’60. Republica Populară Federativă Iugoslavia, din aceiași ani, a trăit momente la fel de grave, ca distrugere a omului declarat „dușman al poporului”, cu victime din toate păturile sociale. Ceea ce la noi a însemnat Aiud, de pildă, la ei a însemnat Insula Goală, un loc despre care nu se știa nimic. Și nici nu avea voie să se știe. Un fenomen draconic, exact ca cel de la noi, dar despre care se cunosc puține, azi, exact ca despre al nostru. Iar asta se întâmplă fiindcă cei care au putut să scape din închisorile de „reeducare” n-au putut sufla o vorbă. De frică, cei mai mulți au dus secretul cu ei în mormânt.

Unul dintre acești „tăcuți” ai Iugoslaviei a fost bunicul regizoarei lui Naked Island, scopul documentarului fiind tocmai aflarea acelui secret, îngropat în sufletul bătrânului. De la bun început, filmul se alcătuiește din poze de familie, din interviuri cu mama și sora regizoarei, cu prietenii bunicului, sare în trecut prin imagini de arhivă, apoi revine în prezent pentru confirmarea lor de către cei care încă mai trăiesc. Încetul cu încetul, adevărul iese la iveală din frânturi de confesiuni paralele, iar ceea ce părea a fi la început doar un film-frescă despre Iugoslavia anilor ’50-’60 se transformă într-un portret de familie. Treptat, vedem că tăcerea bizară a bunicului, care înnăbușea de fapt rușinea și durerea îndurate pe Insula Goală, a lăsat cicatrici în inimile tuturor din jur, făcând ca flagelul din trecut, național, să aibă un recul în familii și să devină un flagel actual.

Cred că cele mai valoroase minute ale documentarului sunt trecerile de la pozele de familie, filmate printr-un traveling lent de la un colț la altul al imaginii, la interviuri și, apoi, la panoramele cu satul, cu insula, cu casa. E un mix de tonalități și, deci, de stări care dau ritm în permanență și exprimă foarte clar greutatea trecutului, rănile și oamenii care nu mai sunt. Excelent filmat, bine stăpânit ca pachet de emoții, bine poziționat pe linia între povestea cu lacrimi și tragismul care te lasă mut, Naked Island este o reușită.

Croația, 2014, 75’
Titlu original: Goli
Regie: Tiha K. Gudac
Imagine: Eva Kraljević; Tamara Cesarec; Srđan Kovačević; Tiha K. Gudac
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu