Diseară plec spre București, la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest. Dar, ca unul căruia îi plac prescurtările (fiindcă întotdeauna o prescurtare sună mai lejer, mai de gașcă, mai chill decât versiunea integrală), eu le spun tuturor că „merg la Cannes”, în loc să zic, așa cum ar trebui, că „merg la Les Films de Cannes a Bucarest, un festival din București, undeva pe Magheru”. Știu că nu e frumos, dar what the hell... Îmi place prea mult acea clipă în care cel care mă întreabă unde mă duc crede, chiar și pentru o secundă, că plec la Cannes. Omul cască ochii, îmi strânge mâna, pufăie admirativ și din „bravo, omule” nu mă mai scoate. Eh, cum să ratezi așa ceva?

Că, imediat apoi, omul se desumflă când aude că e vorba de Magheru, e altă discuție. Din păcate, vorbim despre atitudinea omului care, de departe, laudă ceea ce se poate numi, vag, „filmul de artă”. Dar, în realitate, e același om care te refuză pe loc când îl chemi la un film de frații Dardenne. Sunt, însă, optimist că această atitudine se va regla, treptat, atâta timp cât cei care asociază cinema-ul strict cu punga de popcorn și cu ochelarii 3D vor pricepe, cândva, cumva, în urma unor ultra-agresive mesaje PR în favoarea poveștii în filmul de artă, că filmul de artă nu e o sperietoare. Decât rar, dar asta o ținem pentru noi... În fine. Nu sper acum la miracole; nu pot vedea în acest „Cannes de București” o șansă unică pentru publicul de mall de a păși cu stoicism dinspre cinema-ul de consum, către cinema-ul ca artă. Gusturile sunt haotice, vagi, greu de urnit și de corectat.

Cât despre vizibilitatea lui, Les Films de Cannes a Bucarest – care are loc în trei săli de film din cele aproape 100 câte are capitala –, e realmente înghițit de un București în care, chiar dacă au loc 10 festivaluri simultan sau nici unul, e cam la fel. Agitația și aglomerările sunt aceleași, la același sonor și aceeași temperatură. Spre deosebire de TIFF, de Comedy Cluj sau de Astra Film din Sibiu, Cannes-ul Bucureștiului nu e vizibil pe bulevarde, ca vibe de festival și efervescență de oameni cu ecusoane, care zâmbesc turistic. Cannes-ul de București, ca puls de festival, e în foaierele de la Cinema „Studio”, de la „Elvira Popescu” și de la Cinema PRO. Trei insulițe de mică efervescență, în care oferta de poveste, temă, mesaj, stilistică a festivalului „nu va cădea în vată”, cum se zice. Adică ultimul lucru pe care îl poate genera, în public, e indiferența. Sau sentimentul că așa ceva vezi oriunde și că te poți întoarce acasă ca și când n-ai fi fost la cinema.

Dar, pentru cei care știu ce înseamnă Les Films de Cannes și așteaptă să înceapă, toate teoriile astea nu contează nici cât negru sub unghie. Scopul lor în viață, între 23-29 octombrie 2015, cât durează această ediție a VI-a, e să vadă cât mai multe filme, să prindă cât mai multe dezbateri pe film, să vadă vedetele, să fie primii în sală și să plece ultimii. Dacă-i întrebi de ce, vor începe să citeze din clasici. Sau, probabil, îți arată caietul-program, plin de cele mai premiate & discutate titluri de la Cannes 2015. Pe bună dreptate, de fapt: festivalul oferă, în România, o concentrație unică de provocări cinematografice la nivel înalt, pe care, dacă ai vrea să-l egalezi, ar însemna să primești acasă toate copiile filmelor de la Cannes și să le vezi în șapte zile, cu Mungiu pe un fotoliu și cu Gaspar Noé pe altul. Cum, însă, astfel de „avioane” nu există, ar trebui să aștepți filmele până ce rulează în cinema, ceea ce înseamnă, din păcate, evitarea unei săptămâni intense de cinema.

Cei cu care în fiecare an mă văd la Les Films de Cannes vor fi din nou acolo, știu asta. Aceleași fețe, aceleași habitudini de festival și aceleași începuturi de conversație, înainte de proiecții. Cei care, în schimb, n-au auzit de Cannes-ul Bucureștiului, ar trebui să știe că e un festival care poate comite „convertiri” cinefilice. Nu vă mirați, să zicem, dacă la finalul celor șapte zile caietul-program, ăla lucios și frumos, o să fie ferfeniță de la răsfoit și încercuit cu pixul.

Programul festivalului, aici.

De la gară, urma să plec direct la cinema. Aveam doar câteva minute între sosirea trenului și începerea proiecției și cred că taxiul ar fi trebuit să zboare, ca să prind filmul. În fine, cum-necum, am ajuns. Dar, după doișpe ore de tren între Cluj și București, între care două de mică întârziere, tipic cfr-istă, și având o stare profundă de nesomn și febră, nu pot să spun că aveam un chef nebun de filme. Fie ele și câștigătoare la Cannes. Ce pot să spun e că, până la finalul filmului, s-a întâmplat ceva ce se întâmplă doar în poveștile frumoase de adormit copii. Nu mi-a trecut febra, n-am scăpat de dureri, nu s-a petrecut o vindecare spectaculoasă a gripei. Dar am uitat de ele. Iată de ce.

Dheepan

Un film despre împușcarea lui Ceaușescu, făcut imediat după împușcare, sau un film despre prințesa Diana, făcut imediat după accident, ar fi putut conta la fel de mult, la vremea lor, așa cum a contat Dheepan la Cannes 2015, unde a luat Palme d’Or. Spun asta fiindcă Dheepan, film cu și despre refugiați, film dedicat atât imigranților cât și celor care îi înjură sau susțin, pică fix ca o bombă în contextul de ceartă europeană pro și contra Orient. E un film care n-are cum să nu ardă pe ecrane. Că place, că nu, că milimetrul ăla de imagine nu e perfect și că acea nuanță și acel simbol nu sunt geniale 100%, contează fix zero. Filmul va face cozi, poate chiar și în mall.

Dheepan este, însă, un film care trebuie separat urgent de orice premiu. Cred asta fiindcă mie, cel puțin, îmi provoacă silă unele urmări ale filmelor lăudate, precum obligațiile de simpatie și găștile exclusiviste, care fie îl apără stoic, fie îl desființează cu vehemență hitleristă. Dheepan este, deci, doar un film, cu doar o poveste, al cărei scop e să-i pună pe gânduri pe cei care au gânduri în cap. Iar povestea e simplă, spre banală: Dheepan e un soldat de gherilă, care fuge din Sri Lanka în Franța pentru un nou început. Alături de el ia o femeie și o fetiță, pretinzând că sunt soția și fiica. Ajunși în Franța, el se angajează ca om de serviciu, soția, ca menajeră, fetița merge la școală, astfel că cei trei intră, pas cu pas, în comunitate, încercând să se adapteze la apa potabilă și la mâncatul cu lingura.

One big happy family, ați zice. Sună a caz comun, poate chiar descurajant de des întâlnit în cinema. Dar, treptat, filmul se desprinde de aparențe și prinde conținut prin poziția pe care refugiatul o câștigă în noua lume. O lume care, culmea, nu e mai bună decât cea din Sri Lanka. De fapt, e un ghetou în care armele, urletele și trasul pe nas sunt la ordinea zilei. Cartierul lor e, practic, un monstru urban, o versiune europeană a gherilei asiatice, în care gunoaiele dintre blocuri și tapetul cu floricele din apartamente se află într-un contrast grețos. Și, totuși, Dheepan n-o ia razna. Încă. Trece peste ironiile pe care le încasează, zilnic, de la adunăturile de interlopi pe lângă care trece și visează, naiv, la un fel de french dream în care omul de jos are șansa să scoată capul în lume, dacă-și pleacă fruntea. Treptat, însă, găștile de cartier fac imposibilă viața acolo. E o stare de frică, de încleștare, care îl fac pe Dheepan să simtă tot mai acut războiul din care tocmai ieșise. Mai multe n-o să scriu, vă las pe voi să aflați ce se întâmplă cu acest „butoi cu pulbere”. Un singur indiciu vă dau: Taxi Driver.

Filmul are intensitate prin felul în care așează povestea în ochii lui Dheepan, dându-i contur prin percepții inflamate, subiective. Bucățile de realitate se amestecă cu scene de vis, în care detaliile se pierd în beznă. E o atmosferă de întunecime, de negru recurent, alături de care bețiile lui Dheepan din subsolul blocului – prin care își reconfirmă poziția așa cum, dacă vă mai amintiți, Bess din Breaking the Waves și-o reconfirma prin rugăciunile din biserică – fac un profil neliniștitor al războinicului Dheepan. De fapt, încă de la început, filmul transmite o stare de „cuțit la os” și pare a fi o continuă pregătire de luptă, de așteptare a unui măcel. Iar pe măsură ce filmul se apropie de final, există tot mai mult slow-motion și zoom-in pe fețe, pe gesturi, apar tot mai multe tăceri, toate dublate de fragmente de muzică – din Nisi Dominus al lui Vivaldi, de pildă, ca să vă faceți o idee... –, care dau temperatura mocnită a poveștii. În plus, e un film în care se vorbește puțin și nespectaculos; nu sunt replici sclipitoare, ci exact ce trebuie ca să articuleze niște momente esențiale.

Ca urâțenie a răului, Dheepan e aproape de Gomorra lui Matteo Garrone, tot așa cum, ca ritm de anticipare a crimei, e aproape de filmele lui Nicolas Winding Refn. Stilistic, Dheepan e o bijuterie ușor fantastică și mai degrabă ține de noir și action-movie decât de dramă cu lacrimi în ochi. Dar, ca temă, filmul lui Jacques Audiard e aproape de ce se întâmplă sub nasul Europei, având un mesaj cât se poate de clar pentru cei care resping imigranți, primesc imigranți sau pur și simplu se fac că plouă când vine vorba de ei: let them be. Altfel, don’t fuck with them.

Filmul mai rulează la „Cinema Studio” atât în 25 octombrie, ora 20.45, cât și în 1 noiembrie, ora 17.00.
Franța, 2015, 100’
Regie: Jacques Audiard
Scenariu: Jacques Audiard; Thomas Bidegain; Noé Debré
Distribuție (parțial): Jesuthasan Antonythasan; Kalieaswari Srinivasan
Imagine: Éponine Momenceau
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015

Amintiți-vă cum erau filmele de suspans în anii ’50-’60. Pătimașe, teatrale, frumoase ca niște tablouri. Apoi a venit Jaws, în 1975, al lui Spielberg, care a spulberat tot și a schimbat la față cinema-ul, ca industrie, și thriller-ul, ca specie. Amintiți-vă cum era muzica în filmele primelor decenii de secol XX – lăcrimoasă în drame, jucăușă spre silly în comedii sau triumfală spre asurzitor în filmele cu război. Apoi a fost The Graduate, în 1967, al lui Mike Nichols, care a revoluționat funcția muzicii, ca element de contrast. Și amintiți-vă cât de naive, cartoon-like erau efectele vizuale din multe SF-uri ale anilor ’60. Apoi a fost Alien al lui Ridley Scott, în 1979.

Cam așa se întâmpla în 2001 cu umorul în cinema, odată cu Amélie și, pe aceeași linie, cam același impact cred că îl avea, începând cu 2015, filmul lui Jaco Van Dormael, Le tout nouveau testament, propunerea Belgiei pentru Oscar 2016. O spun cu destul de multă convingere, fiind sigur atât ieri, în timpul proiecției din Les Films de Cannes a Bucarest, cât și azi, în timp ce scriu, că eu, unul, n-am mai văzut așa ceva. Cel puțin în ultimii 10 ani. Așa stil, așa poveste, așa mod savant și totuși simplu de a spune povestea. Și, mai ales, cred că rar am văzut un mai mare risc la nivel de scenariu.

Deci, Le tout nouveau testament. Fiți gata.

Dumnezeu cică trăiește în Belgia. Stă toată ziua pe canapea, în șlapi și-n halat, bea, râgâie, înjură, are o nevastă idioată și o fetiță isteață foc, pe care o bate zilnic. E un Dumnezeu cu litere mici, fără nici o sfințenie, iar biroul lui e un fel de depozit de sertare, în mijlocul căruia e un calculator ca vai de el: baza de date a omenirii. Într-o zi, fetița lui descoperă pe calculator crimele din lume și își dă seama că toate au loc cu voia lui Dumnezeu. Revoltată, face un lucru șocant, total interzis de tatăl ei: le trimite tuturor pământenilor un SMS, în care le spune cât timp mai au până mor. Apoi, pleacă de acasă și, întocmai ca fratele ei, Hristos (care, în film, e o statuetă vorbitoare, pe un dulap...), alege niște apostoli, la întâmplare, pe care îi pune să scrie un Nou Testament. Dar, din păcate, fiecare apostol e un mare trist, un mare apatic, fiind, deci, exponențial pentru felul în care mulți dintre noi am ales să trăim, azi. Însă actul de a scrie o nouă Biblie, una conține cele mai simple lucruri din lume, este, pentru acești apostoli o șansă de a-și limpezi viața. Înainte de moarte, care e clar stabilită prin SMS.

Nu știu voi, dar eu, să știu că mai am 20 de minute sau 20 de ani până când mor, mi-aș reconfigura, involuntar, toată viața. Ei bine, asta se și întâmplă în filmul lui Van Dormael: o reconfigurare din temelii a întregii lumi. Dintr-o dată, nimeni nu mai aleargă după nimic. Războaiele se opresc și fiecare om, care a avut vreodată o dorință, lasă tot și o împlinește. E o relaxare totală în raport cu viața, o potolire mondială a gândurilor, o orientare spre odihnă și iubire. N-ai cum să nu zâmbești la astfel de utopii drăgălașe, pe care e imposibil să le vezi posibile, dar care, culmea, în capul nostru sunt tot timpul scopuri reale. Iată, deci Noul Testament în viziune belgiană. Unul în care fiecare face ce-l taie capul, fără frică de moarte. Răul scade și speranța de viață crește, paradoxal, în ciuda faptului că data morții e bătută în cuie. În plus, țineți cont că legătura dintre Dumnezeu și lume se face, aici, printr-o mașină de spălat, că soția lui Dumnezeu șterge praful în fiecare zi de pe Hristos și că Dumnezeu, coborât printre oameni, suferă din cauza legilor pe care el însuși le-a făcut, din pur sadism. După care înjură.

Eu cred că orice regizor se poate lua cu mâinile de cap în secunda în care vede un asemenea scenariu, pe hârtie. Până și Tim Burton sau Iñárritu s-ar simți încurcați. Riscul de a te înhăma la o astfel de trăznaie narativă e uriaș, în raport cu șansele să-ți iasă. Van Dormael, pe care mulți îl asociem strict cu multi-premiatul Mr. Nobody, din 2009, izbutește, de fapt, mult mai mult decât în povestea copilului din gară. Aici, în Le tout nouveau..., creativitatea scenariului determină o creativitate furtunoasă a regizorului, care nu vede o problemă, să zicem, în a folosi holograme cu schelete de pești lângă gorile care sărută femei. Limitele estetice se sparg cu succes la Van Dormael și nu poți decât să te minunezi când vezi câte drumuri deschide o idee: cum ar fi dacă am ști când murim? Iar „drumurile” sunt la nivel de stil, situație, limbaj, de structură a personajului, într-un tempo rapid și cursiv. Nu e timp de pierdut, nici măcar cu o scenuță, astfel că fiecare personaj – și nu sunt puține – e caracterizat prin esențializări și salturi iuți de la limbaj la comportament, de la înfățișare la biografie. Sunt deformate proporțiile; sunt accelerate contrastele, ca într-un quest comic, cu care trebuie să ții pasul de rapid ce e; registrele estetice sunt grotești, lirice, sublime, neutre; e plin de citate din alte filme și, descoperindu-le, acum râzi, acum cazi pe gânduri; sunt răsturnate principiile realiste ale cinema-ului, fiind înlocuite cu fantezie comică în stare pură. De fapt, nici nu simți nevoia de realism într-o astfel de poveste. Umorul e deștept, alert, concentrat, are multă literaturitate și e bazat pe tautologia voită între replică și ilustrarea replicii. Exact ca în Amélie sau, ca să înțelegeți mai bine, ca în Forrest Gump. Totul pare posibil la Jaco Van Dormael, ceea ce face din Le tout nouveau testament un exemplu de recupare a unei idei importante în cinema: pe ecran, totul e posibil.

Nu fugiți de film, nu e blasfemic. Deloc. Dumnezeul cu șlapi contează, aici, doar ca vehicul pentru mesajul de iubire și simplitate al filmului, care vă va încălzi inimile. În plus, se râde la film aproape la fiecare scenă, deci nu vă refuzați două ore de distracție deșteaptă pe seama morții. Garantez asta.

Filmul mai rulează la Cinema „Pro” luni, 26 octombrie, ora 18.15.
Belgia, 2015, 113’
Regie: Jaco Van Dormael
Scenariu: Thomas Gunzig; Jaco Van Dormael
Distribuție (parțial): Benoit Poelvoorde; Yolande Moreau
Imagine: Christophe Beaucarne
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015

Dacă „cinema” înseamnă, pentru voi, filmele care plac, care sunt ușor de înțeles, simplu de privit, care nu schimbă „macazul” receptării și care corespund exclusiv genurilor cu care v-ați obișnuit de mult, puteți să vă opriți aici din citit. Sau dacă cumva citiți iar filmul vi se pare atractiv și mergeți să-l vedeți, să știți că încă există șanse să pufăiți de plictiseală și, pe la mijlocul filmului, să ieșiți din sală. Dar dacă, însă, vreți să vedeți ce gust au filmele ca filosofie, ca pictură, ca fotografie, ca literatură, ca ritual, și încă toate la nivel abstract, neatractiv și contrar principiilor europene de făcut & văzut filme, vă recomand The Assassin. Vă veți reseta, cinefilic vorbind.

China, secolul IX, într-o epocă de slăbire a puterii imperiale, ca urmare a răzvrătirii provinciilor. Negăsind nici o soluție pentru recuperarea puterii, nici măcar prin asedii militare, Curtea Imperială găsește un plan simplu de anihilare a dușmanilor: crearea unui asasin perfect, al cărui cuțit încovoiat – mânuit cu atâta pricepere încât e mai terifiant decât o armată –, să taie gâtul tuturor guvernatorilor răzvrătiți. Asasinul este Yinniang, o tânără crescută la Curte, dar născută într-una dintre provinciile răzvrătite, Weibo. Fusese răpită în copilărie și adusă la Curte de o călugăriță, care apoi a antrenat-o ca asasin. Acum, Yinniang trebuie să revină în Weibo, cu misiunea de a-l ucide pe Tian, guvernatorul provinciei. Tian este, însă, vărul fetei-asasin, bărbatul pe care ea îl iubește și cu care ar urma să-și unească viața. Astfel, ori de câte ori are prilejul să-l ucidă pe Tian, Yinniang ezită. E o zbatere lăuntrică a fetei, o indecizie perpetuă între sânge rece și milă, care fac din Yinniang o bizară combinație de fragilitate și forță. Știe că soarta imperiului se reduce la o singură zvâcnire a cuțitului ei, ceea ce transformă această poveste într-o oscilare mocnită, inevitabil dureroasă între dragoste și datorie, între rădăcinile trecutului și premisele viitorului, între familie și onoare.

Vă asigur că, deși pare o poveste cât de cât clară, nu e simplă nici când o vezi pe ecran, nici când o povestești. E, poate, motivul deselor pufăituri pe care le-am auzit în sală, la film, foarte mulți fiind nemulțumiți de faptul că povestea asta aparent rectilinie e mereu întreruptă și deviată de intrigi și situații secundare, derutante. E o frânare continuă a acestei povești oricum lente, ceea ce scade șansele ca ea să fie savurată ca un tot coerent. Dar scopul regizorului Hou este altul, se pare: apropierea de realitate a poveștii, aceasta presupunând toate acele devieri narative. E un scop pe care e riscant să ți-l asumi, ca regizor, iar realismul ce rezultă de aici mai degrabă încurcă decât limpezește. De fapt, cu cât cauți mai multă logică în narațiune – nevoie absolut firească, instinctivă, chiar, a oricărui spectator –, cu atât vor fi mai supărătoare devierile de la „firul roșu”.

De aceea, e crucial ca atenția spectatorului să fie asupra puținelor replici care se spun pe ecran, întrucât acolo e conținutul de narațiune și de semnificație al filmului. Iar dacă acolo e conținutul, aveți toate motivele să acceptați, ca vehicul al conținutului, discursul vizual al filmului, care include atât scenografiile, cât și luptele, coregrafiile, gesturile. De la panoramele statice, cu râuri sângerii, lacuri argintii, stânci umezite de negură, păduri luxuriante, la decorurile de interior somptuos, cu texturi și culori ale căror detalii nu te saturi să le privești, filmul e o uriașă expunere de identitate asiatică. Camera întârzie pe fiecare cadru, pe fiecare nasture sau lucire de lumină pe sabie, acordând luminii statut de raisonneur dramatic și elementelor de fertilitate ale pământului (holde, pomi, flori, ape, negură), statut de partener vital al personajului. Întocmai ca în epicele Ran sau Kagemusha, ale lui Kurosawa – în care panoramele statice, de durată impresionantă, erau singura cale de aprofundare a semnificațiilor de adâncime –, The Assassin e o însăilare de cadre-fixe de mare durată, a căror splendoare duc filmul în zona de ulei pe pânză, de proveniență romantică. Sau, la fel de legitim, în zona fotografiei-potret și fotografiei abstracte, cu contrast ferm.

Cât despre secvențele de luptă, de ambuscadă, de ciocniri între cuțite și săbii, de sânge care zboară, ele rup ritmul cât pentru o scurtă dezmorțire. Nu veți vedea slow-motion-uri de amplificare a efectului de luptă, pentru că nu spectaculozitatea și plăcerea de a vedea sânge guvernează logica acestor ciocniri. Veți vedea, în schimb, o coregrafie sterilă, golită de emoție, al căror efect de mitizare a personajului e mai eficient decât orice slow-motion. Eficiența uciderii e perfectă și, dacă nu ești atent la fiecare secundă de luptă – filmată în close-up-uri iuți, precise –, nu vei înțelege ce s-a întâmplat. Accentul, deci, cade nu pe eroism și pe previzibilități de film cu bătăi, în care un fel de Xena bate o întreagă armată, ci pe eficiența uciderii și, atunci când destinul o interzice, pe dificultatea infernală a ezitării.

Nici nu știu cum v-aș putea recomanda acest film: ca bijuterie vizuală, izbitoare pentru ochi, greu de întrecut în cinema pentru mulți ani de acum înainte – dar poate vă va plictisi dacă nu vă place pictura; ca basm, straniu din punctul de vedere al narațiunii occidentale – dar poate nu veți avea răbdare; ca muzeu de cultură asiatică, intimidant, ezoteric – dar poate nu cultura chineză e pasiunea voastră. În sfârșit, nu intrați la film cu criterii în minte. Shift + delete, acceptați testul de răbdare și gustați experiența.

Taïwan – China – Hong Kong – Franța, 2015, 104’
Titlu original: Nie yin niang
Regie: Hsiao-Hsien Hou
Scenariu: Cheng Ah; Hsiao-Hsien Hou; T’ien-wen Chu; Hai-Meng Hsieh; Xing Pei
Distribuție (parțial): Shu Qi; Chang Chen
Imagine: Ping Bin Lee
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015