Cel mai greu și, în același timp, iritant e să ai de-a face cu un film mediocru. Nici entuziasmant, nici dezamăgitor, ci undeva la mijloc, pe acea linie fină care s-ar putea numi „între”. E filmul care acum te surprinde plăcut și îți dă motive să crezi că e consistent, profund, că nu e așa de șubred cum îți închipuiai, pentru ca un minut mai târziu să fie tot mai nesigur, împrăștiat, dezechilibrat, confirmând de fapt că aveai dreptate înainte. Exact acest gen de oscilații generează Mountains May Depart, pe care tocmai l-am văzut la Les Films de Cannes a Bucarest. Un film a cărui mediocritate cu multe fețe e greu de diagnosticat, ca un beteșug care încă nu e în manualele de medicină.

China, anul 1999. O femeie și doi bărbați – triunghiul clasic, faimos încă din vremea comediilor molierești, care aveau în centru bătălia bărbaților pentru obținerea femeii. Aici, femeia se decide repede și îl alege, din păcate, pe cel cu gura mai mare și portofelul mai gros, chiar dacă această imagine nu corespunde „bărbatului Alfa”, ci unui idiot. De cealaltă parte e bărbatul sărac, fără noroc, care apoi preferă să plece din oraș, ca s-o uite pe femeie. Anii trec, se nasc copii, iubirile se evaporă, iar femeia nu doar că divorțează de „Rambo” al ei, dar nu primește nici măcar custodia propriului copil. Rămasă în singurătate și cu un dor imens de propriul fiu, mama se cufundă într-un trai anost. Băiatul crește și, pe lângă faptul că își vede rar mama, cu care n-are decât amintiri vagi și o relație rece, se îndrăgostește de o femeie de vârsta mamei, ca și când ar vrea s-o înlocuiască pe aceasta, după care își reneagă tatăl, pe care de altfel îl părăsește. Iată, pe scurt, povestea destul de densă din Mountains May Depart, pe care scenaristul și regizorul Zhang-Ke o împarte în trei episoade: anul 1999, ca fază de declanșare a dramei; anul 2014, ca etapă de închegare a relațiilor și definire a personajelor; anul 2025, ca ruptură între personaje sau, poate, ca posibilă întâlnire între fiul rătăcitor și mama solitară.

Nu neg forța poveștii, care e bine ancorată în realismul relației mamă-fiu, cu urmări perfect verosimile asupra dezvoltării dureroase a fiului și, simultan, a mamei. Nu neg nici impactul pe care, aici, contextul social îl are asupra personajului, schimbând percepții, orientări, speranțe și energii umane în funcție de nivelul de trai pe care îl oferă. Dar, din păcate, nu pot să nu remarc felul stângaci de asamblare a celor trei episoade, care par a fi fost scrise și regizate de persoane total diferite. Multe dintre situațiile care ar fi trebuit să aibă un firesc al întâmplării se succed dizarmonios, nelegat, cu cauzalitate puerilă. Acolo unde ar fi trebuit să fie subtil, filmul e explicit, „subțire”, ca un film pentru copii. Cel puțin în prima jumătate a filmului, povestea se consumă prin intruduceri și deschideri de situații, cu încadraturi simpliste, care o lungesc inutil.

În plus, cel puțin la început personajele sunt reduse la tipologii plate, nepotrivit de caricaturale; replicile parcă le sunt „puse în gură” ca să umple niște momente și au reacții neverosimile în plin context realist. E o continuă alternare de scene nesigure, neduse la capăt, cu scene bine fundamentate psihologic, șubrezenie care derivă evident din alcătuirea scenariului. Păcat, ar fi fost un film mult mai puternic, ca personaje și mesaj, dacă nu s-ar fi recurs atât de des la clișee. Dacă mă întrebați, totuși, dacă merită să-l vedeți, eu vă zic DA. Treceți cu vederea aceste minusuri, minore în raport cu ceea vă oferă filmul ca poveste despre durere și despre distanțele care nu despart, ci apropie.

China – Japonia – Franța, 2015, 131’
Titlu original: Shan he gu ren
Regie: Jia Zhang-Ke
Scenariu: Jia Zhang-Ke
Distribuție (parțial): Zhao Tao; Zhang Yi
Imagine: Nelson Lik-wai Yu
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015

Aș fi vrut ca primele două zile din TIFF 2016 – adică cea de ieri, în care am văzut un singur film, și cea de azi, în care scriu despre el – să fie zile de TIFF clasice, pur-sânge. Unele cu alergătură entuziasmantă de la o sală la alta, cu senzația aia unică de recuperare a feeling-ului de Cluj, de film, de covrigi mâncați pe fugă. Nici vorbă. Au fost zile cu trafic asudat, cu întârzieri iritante, cu timp pierdut printre treburi administrative precum făcutul de cumpărături, făcutul de abonament pe troleu, făcutul de curățenie în garsonieră și reparatul de una-alta pe acolo. Așa că, da, aștept o minune. Pentru că filmul de ieri, Ville-Marie, primul văzut la TIFF 2016, n-a fost să fie.

Pentru că nu mi-a plăcut, și am argumente pentru asta, nu vi-l voi recomanda nici vouă. De aceea, voi scrie cronica asta în primul rând pentru cei care l-au văzut deja și, în al doilea rând, pentru ceilalți, cărora textul de mai jos le-ar putea folosi ca un fel de „nu așa tre’ să fie un film pe care vreau să-l văd”. Așa că n-o să povestesc ce se întâmplă în Ville-Marie, deși, recunosc, sună interesant sinopsisul („o actriță, fiul ei, un paramedic cu probleme și o infirmieră grijulie își vor vedea viețile schimbate din temelii în sala de urgențe a spitalului”). O să spun doar că filmul face parte, din păcate, din acea specie tot mai răspândită de cinema, în care povestea începe încurajant, te face să crezi că da, e bun, „îmi place, să vezi acuma ce acțiune vine...”, promițând ceva ce nici măcar în ultimul minut de film nu se întâmplă. Promite acțiune și sens, ritm și dezvoltare de relații, adică acel conținut narativ compact, bine scris, în care fiecare situație e bine începută, bine condusă și bine încheiată. Sau, dacă nu e încheiată, măcar e suspendată antrenant, într-un sens generator de întrebări, de neliniști, de gânduri.

Am senzația că vorbim filosofii prea complicate pentru Ville-Marie, film a cărui unică virtute pare să fie bugetul, ostentativ prin paradă de tehnicitate și charismă (puzderie de cadre fixe filmate macro, sunet ireproșabil, decoruri somptuoase, locații selecte, o Monica Bellucci în rol principal, toate aruncate pe ecran parcă de dragul de a etala calitatea producției la nivel de aparatură și PR). Narativ, însă – pentru că la narațiune și la conținutul ei de predicații se reduce totul în cinema, în teatru, în literatură, you name it –, nu putem vorbi despre calitate. Acest scenariu, în care poveștile celor patru personaje se încrucișează treptat, provocând (sau sperând să provoace) efect dramatic latent, apăsător, e de fapt o lungeală obositoare, care în continuu dă senzația „că acum începe. Ba nu, acum. Ba acum”. E genul de poveste pe care scenaristul a știut s-o scrie doar ca deschidere de situație, nu și ca dezvoltare și, mai ales, ca climax. Ca să mă exprim complet neacademic, filmul îți arată „bobo”, după care ți-o ascunde ca și când ai văzut destul.

Problema, însă, nu e văzutul de bobo, ci gustatul, iar aici gustatul se rezumă la a te bucura de începuturi de situație, unele de-a dreptul neverosimile (unde, de pildă, e poliția pe tot parcursul filmului, când un paramedic lovește cu ambulanța un tânăr?). Cât despre prezența Monicăi Bellucci pe ecran, jale. Deși splendidă, încă, la cei 56 de ani ai ei, Bellucci nu reușește, aici, nici măcar o secundă să iasă din pattern-ul Malèna, pe care îl etalează cu un romantism exagerat de misterior, de dulceag. Până și fiului ei îi aruncă priviri de femeie fatală, de parcă, repet, ar fi pe ulițele din filmul lui Tornatore... Cu toată indulgența de care sunt în stare, sunt nevoit să spun că Ville-Marie este o capcană cam enervantă, o amăgire narativă fără finalitate, un exemplu canadian de comerț american în sens cinematografic.

Filmul mai rulează Duminică, 05 iunie, ora 20.30, la Cinema „Florin Piersic”.
Canada, 2015, 100’
Regie: Guy Édoin
Scenariu: Guy Édoin; Jean-Simon DesRochers
Imagine: Serge Desrosiers
Distribuție (parțial): Monica Bellucci; Pascale Bussières

Când am auzit prima oară aplauze la cinema, nu-mi venea să cred. Era ceva ciudat, atât pentru faptul că aplaudații nu auzeau aplauzele, cât și pentru că aplaudatorii aplaudau puțin, nici pe jumătate din cât se aplaudă la teatru. Pe urmă, mi s-a părut că devine ceva firesc, apoi obișnuință, apoi obligație. TIFF a contribuit mult, în ultimii ani, la validarea acestui ritual de izbit palmele din respect sau complezență, deși încep să cred că e mai mult complezență, un fel de „hai s-o facem și pe asta, fiindcă așa se face”, decât entuziasm. Nu știu vouă cum vi se par, dar aplauzele de TIFF îmi par tot mai repezite, mai false, mai de musai. Iată, mai jos, un film la care s-a aplaudat așa.

Sălbatic / Wild

Ania locuiește singură. Din când în când vorbește pe net cu sora ei, din când în când își vizitează bunicul, internat în spital și din când în când dă târcoale prin biroul șefului, cu care are sau nu o relație. Totul e din când în când pentru această tânără total absentă, până în clipa când vede un lup în parc. E atât de fascinată de el, încât îl urmărește, îl fură și îl încuie în apartament, câștigându-i încrederea cu hălci de carne și... sânge de menstruație. Treptat, fata rupe orice contact cu lumea și tot ce era conveție socială sau compromis e pulverizat într-un mod de viață anarhic, violent, cu un final pe măsură.

Un antropolog ar putea vedea, în Sălbatic, o bună aplicare a scenariului standard referitor la sacru și profan, conform căruia exponentul unei societăţi în criză face o „ieșire” în spaţiile originare pentru a recupera energii şi modele autentice. Aici, spațiul originar e parcul, care apoi – prin „mutarea” lupului în bloc – devine însuși apartamentul. Are loc, pe urmă, procesul de animalizare a fetei, sub imperiul viscerelor care domină tot și care îi dictează un mod de viață fără vorbe, dar plin de carnalitate. Ei bine, tocmai în această accentuare stă meritul major al scenaristei-regizoare Nicolette Krebitz, care a înțeles importanța separării Aniei de context. Practic, celelalte personaje – șeful nevrotic, sora zvăpăiată, bunicul aflat în comă, vecinii iritați – există pentru a marca, prin opoziție, identitatea fetei, care împrumută tot mai mult din caracterul dominant al lupului. Iar ceea ce părea la început a fi o relație imposibilă între o fată solitară și un lup fioros, devine un soi de „frumoasa și bestia” la un nivel de senzualitate aproape ritualic (vezi scenele de hrănire a lupului, transformate parcă în dansuri ceremoniale).

Vorbeam, mai sus, despre aplauze. Menționez că nu obișnuiesc să evaluez cinema-ul în funcție de cantitatea / durata bătăilor din palme, însă Sălbatic e un film la care eu, unul, am evitat să aplaud, la fel ca aproape toți ceilalți. Iar cei care au aplaudat, au făcut-o înțepat, parcă pe fugă. Nu pentru că „nu ne-a plăcut”, ci pentru că e tipul de poveste care nu prea poate plăcea, enerva, entuziasma, etc. De fapt, e incapabil de a stârni emoții, din simplul motiv că relația de iubire dintre Ania și lup e redusă la un nivel de ilustrare a unui caz periferic, cu care nimeni dintre noi nu va avea ceva în comun. Păcat, fiindcă erosul este o temă universală, atemporală, asexuală, indiferent că ar fi vorba despre legătura între un bărbat și o femeie sau, ficțional, între un stilou și o călimară. În plus, există unele scene suplimentare, adiacente poveștii centrale dintre Ania și animal, care „răcesc” acțiunea și coboară în derizoriu ceea ce ar fi putut să rămână profund până la capăt. E ca și când unicul scop al acelor scene e să ne facă să râdem, să ridicăm sprâncenele a mirare sau greață sau, cine știe, să privim cu o curiozitate morbidă situații la care nu ne-am fi gândit vreodată. Da, Sălbatic are accente de farsă tragică, nimic de contestat. Neverosimilul și ocultul sunt, aici, obligatorii și nimeni n-ar trebui să caute realism și previzibilitate. Dar asta nu scuză scăparea de sub control a unor scene, care sunt doar amuzante. Păcat, filmul Nicolettei Krebitz rămâne cel mult propunere antropologică – una de succes, dar vulnerabilă ca film.

Filmul mai rulează miercuri, 1 iunie, ora 17.00, la Cinema „Victoria”.
Germania, 2016, 97’
Titlu original: Wild
Regie: Nicolette Krebitz
Scenariu: Nicolette Krebitz
Imagine: Reinhold Vorschneider
Distribuție (parțial): Lilith Stangenberg; Georg Friedrich