Pentru foarte mulți, Cristi Puiu e doar un nume. Pentru mulți, e unul care apare la TV, în interviuri târzii, pe programe artsy care de obicei „se sar” din telecomandă. Pentru puțini, e un nume legat, de-a valma, de Cannes, TIFF, Moartea domnului Lăzărescu, regizori noi post-Nicolaescu, de care n-auzi decât dacă fac ceva rău sau iau premii mari etc. Pentru foarte puțini, însă, e numele care contează – ca „locomotivă”, cum zic istoricii – pentru ultimii 15 ani de cinema, prin titluri care au scuturat felul de a gândi filmul românesc și care, de când e TIFF-ul TIFF, au creat la Cluj zile semnificative. O astfel de zi a fost recent, când am văzut Sieranevada. Cel mai nou film al lui Puiu.

Sieranevada

Dacă vreți să știți ce se întâmplă în Sieranevada, ar trebui să vă spun cum arată o ceartă la mine în familie, la grătar și zile de naștere. Sau cum se ceartă ai voștri, la nuntă și „zamă acră”, la tăiatul porcului sau cine știe ce moment la care se adună toate rudele, fiecare cu supărările, invidiile, cu nervii și cu slăbiciunile lui. Cristi Puiu a făcut la fel. A trăit așa ceva în familia lui – parastasul tatălui, lucru mărturisit în interviuri – și s-a gândit să scrie pentru ecran experiența, punând în scenă parastasul unui oarecare tată, dintr-o oarecare familie.

Totul are loc în casa celui pentru care se face parastas. Un apartament mare care pare mic, cu hol, o baie și patru camere, în care se adună (țineți-vă bine) 17 oameni, în așteptarea preotului care întârzie. Toți sunt neamuri între ei, oameni care se știu de o viață și care, tocmai de-aia, știu exact ce să-și spună unii altora ca să înceapă o discuție, ca s-o termine dacă nu le place sau să se apere dacă sunt atacați. Iar atacați sunt. Între ei, reciproc. Cumva, fiecare are ceva cu fiecare, iar de la aceste mici neînțelegeri nerostite cu anii – evident, vorbim despre o familie care se întrunește rar, la nunți și înmormântări, ca mai toate familiile românești care au pierdut, în ultimele decenii, exercițiul întâlnirii și ale căror revederi țin, acum, strict de marile momente ale vieții –, se trece, lent, spre mari înțelegeri. Iar ceea ce trebuia să fie un banal parastas devine ora dezvăluirilor, a atacurilor la persoană, din simplul motiv că ei s-au întâlnit, că sunt acolo, unii într-alții.

Locul

De fapt, ceea ce iscă micile și marile necazuri, la parastas, e tomcai faptul că acești oameni se trezesc, brusc, prea aproape unii de alții. E ca și când, dacă ar fi fost mai mult loc între ei, lucrurile ar fi mers mai OK. Dar e atât de mare apropierea fizică între ei, încât ciocnirea mentală pare inevitabilă. Bucătăria, camerele, holul sunt puțin spus înghesuite. Sunt pline de cea mai obositoare aglomerare de obiecte pe care v-o puteți închipui într-o casă, care parcă sufocă oamenii, fără ca ei să-și dea seama măcar de asta. Rafturi cu colecții BPT, antichități puse care pe unde, cărți peste tot, covoare în toate culorile, mari tablouri în camere mici, emisiuni ento la TV, care injectează românism în toată casa – totul e îngrămădire de adunături-clișeu cu sau fără valoare, strânse grijuliu, patrimonial și totul reflectă epocile care au trecut peste acel apartament și peste acea familie. E o înghesuire atât de haotică, încât devine neliniștitoare. De o viață întreagă oamenii ăștia sunt cu capsa pusă și nu știu nici măcar acum, după atâția ani, de unde li se trage.

Oamenii

Vorbeam despre ciocniri. E cu atât mai tare orice ciocnire între firi, cu cât firile sunt de un pitoresc intens, făcând din personajele aruncate „în ring” exponenții perfecți ai vieților pe care le au. Fiul cel mare, e blând, sătul de altercații, vizibil apăsat de pierderea tatălui, absent ca reacții, absent chiar și când e provocat violent. E spectator neutru și, fără să vrea, e între ciocan și nicovală, ca un scut între ceilalți. Vezi scenele în care se plimbă ca un leu în cușcă, pe hol, în timp ce uși se deschid și se închid în jurul lui și pe ele circulă oameni care ba plâng, ba urlă. Apoi e soția lui, o acritură „piți” cu gură mare, care caută nod în papură acolo unde nici măcar nu crește papura. E fratele mai mic, militarul, care în orice chichiță vede ceva grav, ceva ireparabil. E baba comunistă, scoasă din naftalina anilor ’70 („noi am făcut Transfăgărășanul”, exclamă, frustrat, baba), apărătoare a cuceririlor epocii de aur, aflată într-o continuă ceartă cu Sandra, sora celor doi de mai sus, exponentă a lumii noi. Apoi e mama celor trei copii, prezentă peste tot unde e ceva ceartă. E sora ei, Feli, „rănita familiei”, cu față plânsă inclusiv când râde, pe motiv că soțul ei, Tony, e un animal care o înșeală porcește. Apoi e Tony, „porcul și nesimțitul”, mărul discordiei, care la fiecare două vorbe se jură și înjură. În peisaj intră și copiii lui Feli – Sebi, ochelaristul furios pe univers și pe Bush, cu o viață irosită pe un YouTube plin de problemele omenirii și Cami, o lesbiană care fix la parastas și-a găsit s-o aducă pe iubita ei, beată criță. Un matematician calm și soția lui, cu paharul veșnic plin; un bebe care, de la atâta gălăgie, se tot trezește și plânge; o vecină gravidă, care mai vine și ajută la oale; plus Simona, un înger de fată, săritoare, singura îmbrăcată în negru la acest parastas cu care parcă nimeni n-are nici o treabă.

De fapt, trec ore în șir, popa nu mai vine, mâncarea se tot răcește și e din nou încălzită. Toți sunt cu stomacul gol și, deci, tot mai nervoși, nemaiavând nici o treabă cu sensul creștin al motivului pentru care sunt acolo: amintirea celui mort. Un mort a cărui absență pare să fi descentrat această familie sensibilă. Le place să provoace și să fie provocați, le place să dezvolte, cehovian, discuții banale despre umanitate în discuții intense despre ei înșiși, prin care își asigură teritoriul. În plus, comesenia, atât de prezentă la români în teatru, literatură și film de la Caragiale încoace, este, aici, un fel de lucru foarte bun care ar trebui să aibă loc și să potolească tot, dar care întârzie neliniștitor să aibă loc. Nu puteam să nu-mi amintesc, văzând Sieranevada, de dialogurile epuizante, pitorești, ridicole, grave, purtate la masă în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (r. Cristian Mungiu), Filantropica (r. Nae Caranfil), Medalia de onoare (r. Călin Peter Netzer), Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc) și mai ales Niki Ardelean, colonel în rezervă (r. Lucian Pintilie), la care Cristi Puiu a fost co-scenarist și care a funcționat, poate, ca idee de scriere a conflictelor pentru Sieranevada. Doar că, în Sieranevada, tot ce era conflictual în fața farfuriilor din filmele de mai sus, se consumă aici pe hol, în camere, în bucătărie.

Cristi Puiu

E mult Cristi Puiu în Sieranevada. Nu contează dacă ați văzut sau nu Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu și Aurora, adică celelalte filme făcute de Puiu până acum. Sieranevada pare să conțină tot ce era sâmbure de agresivitate și tonalitate în celelate și reia, folosind alte soluții de creștere a tensiunii, tema predilectă a regizorului: relația între oameni. Aș îndrăzni să zic că, aici, totul e la cel mai înalt nivel de cizelare a conflictului, dar aș evita cuvintele mari. Fiecare nouă vorbă scoasă pe gură, în Sieranevada, pare să lanseze dezbateri rostite sau interiorizate (deși, de cele mai multe ori, sunt rostite). Preotul se întreabă retoric, în scurta lui predică de la ușă, dacă e posibil ca Hristos să se fi întors deja pe Pământ. Toți tac. Sebi, ochelaristul problematic (un fel de variantă sensibilă a exasperantului atoateștiutor Flo, din Niki Ardelean), îi întreabă pe ceilalți cam ce cred ei despre 9/11. Toți răspund. Că e fleac sau lucru grav, oamenii se angajează (chiar dacă pasiv) în polemici, fiindcă îi preocupă viața, chiar dacă sar la gâtul celuilalt, chiar dacă nu știu să ia pauză.

Oricum, aceasta este, cred, esența poveștii. Nu se iau pauze. Nimeni nu tace. Uși se deschis și se închid continuu. În cele trei ore, camera de filmat plimbă perspectiva de la un dialog la altul, filmând agresivitatea în toate formele ei: atac, tachinare, aluzie etc. Dar e o perspectivă lentă, fără mișcări bruște, în contrast cu viteza oamenilor-spirt care apar și dispar din cadru; o perspectivă de la nivelul ochilor, aparținând parcă unui voyeurist cu ochii căscați la toate grozăviile care fac din acest parastas un dezastru. Și, lentă fiind, perspectiva permite publicului observarea de amănunte, bucățele de amănunte în colț de cadru, scene de ansamblu statice. Totul, în planuri-secvență uriașe, care nu lasă nici actorul, nici spectatorul să respire. Timp de trei ore, ești atât de „prins” de faptul că nu se întâmplă nimic pe ecran, altceva decât ciocnirile între personaje pe fond de tensiune crescândă, încât uiți să te mai uiți la ceas. Și, că vorbim de crescendo, cred că o bună comparație a filmului se poate face cu Bolero-ul lui Ravel. Povestea – și permiteți-mi această comparație pedantă, dar relevantă cu privire la treptele de intensitate a ceea ce se petrece pe ecran – începe pianissimo, trece în piano, mezzoforte, forte, fortissimo, după care scade înapoi la prima notație. Și mi se pare incredibil că această creștere are loc 1) exclusiv din replici și 2) pe durata a trei ore. Poate de-asta Cristi Puiu (care a scris un asemenea scenariu în doar o lună) este un autor de poveste mai mult decât remarcabil. Poate de-asta toți actorii din film, indiferent de cât de episodică le este intervenția, sunt de o autenticitate și coerență unice în cinema-ul ultimilor ani. Poate de-asta realismul extrem al Noului Cinema Românesc a început (și continuă? Sau se încheie?) cu Puiu. Poate de-asta a fost ales Puiu să deschidă Cannes-ul, în 2016. Poate de-asta a fost nominalizat la Palme d’Or 2016.

Și dacă nu pentru toate astea, fiți pe fază când intră Sieranevada în cinema-uri (septembrie 2016) măcar ca să vedeți cum o văduvă are ideea de a-l îmbrăca pe unul dintre nepoți în hainele soțului mort, ca și când mortul ar fi încă acolo. Sau ca să vedeți cum ciocnirile personajelor se reflectă într-o oglindă strâmbă din perete (ca-n Niki Ardelean, dacă vă amintiți oglinda în care se vede biserica) și într-o oală cu sarmale în clocot (citat tot din Niki Ardelean, dacă vă mai amintiți oala cu ciorbă). Sau ca să vedeți cum o țară întreagă, cu toate clișeele și metehnele ei, încape într-un apartament.

România – Franța – Bosnia și Herțegovina – Croația – Macedonia, 2016, 173’
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Imagine: Barbu Bălășoiu
Distribuție (parțial): Mimi Brănescu; Dana Dogaru

An de an, în aceeași perioadă (vară-toamnă), umblu prin festivaluri. Cei de acasă știu asta, sunt obișnuiți să fiu plecat, deși nu le place și, cu un aer trist, își încearcă norocul în fiecare an: „când gați odată cu astea?” Răspunsul e nasol: nu știu, fiindcă nu pot fără. Și vă mai zic ceva. Dependența aduce rutină. Rutina, plictiseală, iar plictiseala, nerăbdare. Partea bună, dacă poate fi una, e că devii tot mai intolerant la clișeu, la lucruri aiurea făcute, la rețete de festival care mă/ne/vă impresionează tot mai puțin, la chestii pe care n-ai cum să le vezi la început, când ai chef de multe și toate par OK. Iată, deci, cam care e starea mea de spectator, la Sibiu, în prima zi de Astra Film 2016.

Cum cantitatea de rutină cere, în mod logic, o cantitată egală de surpriză, trebuie să mărturisesc că mă uit în programul festivalului după chestii (iertați termenul neacademic, dar cam asta e percepția oricui, în prima zi de festival) care să-mi atragă atenția și pe care să le încercuiesc cu pixul. Un nume mare, un titlu de care am auzit, ceva cu italic sau bold, care sună bine și promite. Recunosc, caietul-program e plin de așa ceva – a naibii treabă, poți sta toată ziua pe fotoliu, citind giganticul caiet (156 pagini!), pentru care organizatorii ar fi cazul să inventeze, la anul, un semn de carte –, așa că dacă vă plac, de obicei, produsele cinematografice intens publicitate, numele mari, covoarele roșii, blițurile, vânzoleala fancy și atmosfera de festival, aveți toate șansele să fiți fericiți la Astra Film, în prima zi. Și nu doar atunci; evenimentele mari par a fi zilnice, în această a 23-a ediție de festival.

Dar eu, unul, am renunțat să alerg după atmosfere, la fel cum am renunțat să petrec ore în șir, în prima zi de festival, citind sinopsis-uri și făcându-mi programul pe toată săptămâna. Nu mai (prea) țin cont de sinopsis-uri, nu mă mai înghesui la highlight-uri de festival, nu mai ascult recomandările din comunicate. Intru la ce se nimerește, fiindcă sfânta nimereală – chiar și în cel mai mare festival de documentare din țară, în care non-ficțiunea ar trebui să garanteze o mai mare rată a calității decât într-un festival de ficțiune – e principiul meu de bază. Dacă tot e să iau „țepe”, măcar să le iau involuntar, nu pentru că m-au păcălit povești frumoase de marketing isteț.

Sper, însă, să nu avem nici unul dintre noi parte de așa ceva. În prima zi de Astra, am ales să ocolesc cele patru ore de deschidere oficială, marcată de proiecția mega-promovatului Sieranevada, precedat de discursuri și urmat de o sesiune uriașă de întrebări și răspunsuri, în prezența regizorului Cristi Puiu. Nu contest nicidecum calitatea filmului, ba chiar am scris despre el și mă arde pe limbă, chiar și acum, să scriu din nou și să-l numesc capodoperă, cu toate riscurile pe care le implică acest enunț entuziast. Și mă bucur că o astfel de poveste, cu rădăcini vizibile în estetica și tehnica de documentar, a deschis un festival de film documentar, așa cum o țuică fină e întotdeauna bună înainte de masă.

Dar am refuzat acest festin grandios, intimidant, pur cinematografic, mergând la ceva care ar fi putut să mă surprindă: niște proiecții în Piața Mare, în chestia aia albă, gigantică, pe care festivalul o numește Full-Dome. Am văzut trei filme, unul după altul, pentru că pur și simplu nu m-am putut abține: experiența de vizionare e nouă și plăcut de ciudată în acest dom, în care tavanul rotund devine un ecran imens. Imaginați-vă, deci, o jumătate de sferă, pe care imaginile (proiectate din patru surse) vă înconjoară și vă acoperă. În plus, există perne pe care vă puteți întinde, pentru că cea mai bună poziție de vizionare o aveți dacă stați pe spate. Pe scurt, experiența de vizionare devine mai interesantă decât povestea din film, lucru dovedit mai ales în cazul primului titlu pe care l-am văzut, World 2 War – sinteză a celui de-al doilea război mondial, realizată integral pe computer. Din păcate, nivelul slab și rigid al dinamicii 3D – care nu depășește nici cu un milimetru calitatea vizuală a celor mai primitive jocuri 3D, fiind undeva între un Medal of Honor 1 și Quake 3 – și sunetul prost, amputat în mod artificial pentru a putea fi auzită traducerea în română a filmului, m-au făcut să cred că e un film făcut într-o pauză de lucru. Puțin mai cursiv și credibil a fost Aurora: Lights of Wonder, uimindu-ne cu panoramele crepusculare, intens de frumoase și 100% reale ale aurorei boreale, filmate de sud-coreeanul Kwon O Chul în pădurile Polului Nord. Dar același disconfort l-am găsit și aici, datorită aceleiași voci de narator român, cu timbru și citire agresive (Eugenia Șerban). A fost apoi On the Wings of the Night, studiu științifico-poetic despre migrația păsărilor de pe un continent pe altul, privit prin prisma comparației între teoriile antice și studiile recente. Mi-a plăcut, pe scurt, dar cred că mai mult le-a plăcut copiilor, aduși de părinți să vadă domul. De fapt, abia am încăput, pe podea, printre zecile de kinderi atrași de dom ca de magnet.

World 2 War / Conflagrația mondială
Olanda, 2016, 44’
Regie: Mathijs Brussaard; Peter Geerts

Aurora: Lights of Wonder / Aurora: Miracolul luminii
Coreea de Sud, 2016, 29’
Regie: Kwon O Chul

On the Wings of the Night / Pe aripile nopții
România, 2015, 23’
Regie: Marcos Pérez

Credite foto: www.astrafilm.ro

Cred că cea mai mare chestie, într-un festival de film cum e Astra, ar fi să vină, la filme, oameni din alte orașe. Pentru că una e să stai în Sibiu și, când ai timp, să dai o fugă în centru, și cu totul altceva e să fii departe, să dai bani pe drum, pe mâncare, poate să-ți lași copiii la părinți sau să-ți rogi vecinii să dea de mâncare la animale cât ești plecat, și să te împaci cu gândul că cele două-trei filme pe care le vezi într-o seară, în Sibiu, poate nu merită nici jumate din efortul tău. Iată, mai jos, un titlu pentru care chiar merită efortul să plecați de acasă, măcar pentru câteva ceasuri cât durează excentricul proces mers la Sibiu – văzut film – mâncat pizza în centru – întors acasă.

Among the Believers / Printre dreptcredincioși

Cu și despre Jihad, în cel mai clasic și didactic mod documentaristic pe care vi-l puteți închipui, Among the Believers e unul dintre filmele de la care ieși cu stomacul cât un ghem. De nervi și de indignare. Nu e primul titlu despre religia terorismului, care îmi vine în minte scanând ultimele ediții de Astra, dar cu siguranță e unul dintre cele mai eficiente ca propagandă anti-Islam. Studiu de caz: Moscheea Roșie din Pakistan, creier al mișcării jihadiste din sudul Asiei. E o instituție care a produs ani în șir vestitele medrese, adică școlile de educare a copiilor în religia islamică.

Nu îmi dau seama câte știți despre acest fenomen, dar vă garantez că ceea ce filmul vă permite să știți vă va întărâta așa de tare împotriva radicalismului islamic, încât vă veți trezi voi înșivă radicali în dezgustul față de Orient. Până într-acolo, încât veți generaliza și veți zice că Orientul nu e decât primitivism, ură și sânge. Aveți, de altfel, destule motive să o faceți: în Pakistan, familiile sărace (adică grosul populației) renunță la copii și îi trimit în așa-numitele medrese, pentru simplul motiv că sunt singurele care oferă învățământ gratuit. „Învățâmânt”, însă, e mult spus. Unicul lucru pe care îl învață acolo copiii e să memoreze Coranul. Că nu îl înțeleg, nici nu se pune problema; important e să-l memoreze, închinându-se și clătinându-se psihotic, de dimineața până seara, pentru că, făcând asta, li se promite Raiul. Realitatea, însă, e cea pe care o cunoașteți de la știri: copiii ăștia, spălați pe creier, crescuți în ura definitivă față de Occident, rupți de lume, păcăliți că ucigând vor câștiga Raiul, sunt teroriștii de mâine. Ceea ce acelor copilași săraci li se par a fi medresele – adică școli speciale, cu învățători inimoși, grijulii – sunt, de fapt, spații infecte, mai rele decât cele mai scârboase închisori, păzite de bărboși primitivi cu AK-47 pe umăr. Dar cum să știi că ești în închisoare, când unicul tău reper e însăși închisoarea? Și cum să-ți imaginezi că viața poate fi altfel, când unica sursă de informare e un Coran interpretat toxic, de unul dintre cei mai parșivi lideri religioși?

Ținând cont de pofta de publicitate a jihadiștilor, nici nu mă miră că echipa de filmare a reușit să pătrundă atât de adânc și de rodnic printre ei. La fel de bine, însă, a pătruns și în cealaltă „tabără”, a contestatarilor, reprezentată excelent prin câteva personaje care împărtășesc, la fel ca noi, occidentalii, dezgustul față de extremism: un profesor universitar cu idealuri democratice, un primar inimos și o adolescentă care a evadat, cândva, din medresă.

Este, cred, evident în partea cărei tabere filmul înclină balanța dreptății, făcându-ne să uităm, că, de fapt, vedem o producție americană. Nu spun, prin asta, că extremismul islamic n-ar trebui lichidat, odată pentru totdeauna, însă e doar o față a monedei. E răul vizibil, palpabil și, deci, mai ușor de condamnat. Cealaltă parte, ascunsă, disimulată prin război economic, trafic de armament și de influență, e cea care spune povestea. Este, deci, opțiunea voastră cum vedeți această poveste, fiindcă există, în momentul de față, trei opțiuni. Una, să le plângeți de milă unor popoare foarte sărace, lipsite de apă, pâine și educație (dar atunci să acceptați valurile de emigranți din Orient); a doua, să respingeți orice formă de extremism (și, prin asta, să respingeți atât Jihadul, cât și actul aparent justițiar-eroic al rușilor și al Occidentului de a bombarda Siria); a treia, să nu vă mai consumați pentru probleme care nu sunt ale voastre, atâta timp cât nu puteți face mai mult decât un banal comment de susținere/acuzare pe YouTube. Cel mult, dacă vreți să aveți inima împăcată, puteți fi buni și corecți cu voi înșivă și cu cei din apropiere. Eu altă soluție, pentru liniște, nu văd. Și, parțial, cam același mesaj de îndemnare la pace îl transmite și filmul, mesaj pentru care îi poate fi iertată mai ușor propaganda fățișă anti-Orient și cea voalată pro-Occident.

S.U.A., 2015, 84’
Regie: Hemal Trivedi; Mohammed Ali Naqvi
Imagine: Haider Ali; Habib Ur Rehman
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu

Filmele de mai jos sunt ambele din categoria „Encounters”. Adică întâlniri, în acel sens larg, prin care înțelegem momentul în care un popor se apropie de altul și ia decizia să-l accepte sau nu. Iar în vremurile de azi, poate mai mult decât acum câteva decenii, chestiunea deschiderii brațelor pentru străini este mai actuală, mai sensibilă și mai încâlcită decât vrem să știm. Iată, mai jos, două titluri care vorbesc despre întâlnirea dintre culturi și despre modul în care viața localnicului se poate schimba prin apariția străinului. Nu sunt capodopere, dar vă pot folosi. Ca umblător prin festivaluri de film, vă recomand să le vedeți, cât mai rulează.

Violin Farmers / Satul cu orchestră de viori

Dacă singurele imagini care vă vin în minte despre Vietnam sunt din filmele cu pac-pac din anii ’80, în care Chuck Norris mitralia 30 de vietnamezi, sau din filmele de pe YouTube, prin care vă reconfirmați niște prejudecăți legate de Orientul Îndepărtat (până într-acolo încât Vietnam ni se pare a fi totuna cu Cambodgia sau Indonezia), atunci mergeți la Violin Farmers. Veți găsi aceeași lume rurală, săracă, pe care o știți din auzite și văzute, dar, de data asta, veți vedea ceva în plus: țărani care cântă la vioară partituri de Schubert și Beethoven. Țărani în maieuri albe, transpirați, cu mâini zbârcite și unghii murdare, care abia așteaptă să chiulească de la câmp și de la treburile casei, ca să cânte în orchestra satului. Nu e ceva suprearealist, ci cât se poate de real în acest sat care a păstrat tradiția cântatului la corzi încă din război. Fără să avem noi habar, marii clasici europeni sunt, iată, pe gustul unui sat întreg din fundul Asiei, și sunt venerați poate chiar mai bine decât pretindem că o facem noi, occidentalii culturali „din oficiu”. Nu se știe cât va mai dura această opțiune cel puțin excentrică pentru timp liber, în acest sat de care n-am fi auzit dacă n-am fi văzut documentarul, însă fenomenul cultural este, cred, excepțional în acest context țărănesc aparent înapoiat.

Observarea documentară a acestei tradiții este la fel de naivă și de cuminte ca însăși tradiția. Camera de filmat pătrunde nestrecurat printre cântăreți și îi intimidează voit, ceea ce îi distrează, nu îi constrânge. Sinceritatea actului uman este deplină, aici și nu poate decât să genereze reacții firești, perfecte pentru naturalețea portretului colectiv pe care documentarista Diem Ly Vu îl compune. De altfel, deschiderea pe care, evident, regizoarea a câștigat-o printre săteni se vede cu ochiul liber în lejeritatea comportamentului lor. Un comportament în același timp rural și rafinat, în același timp necioplit și atent la detaliile unei partituri de secol XIX. Scene de ținut minte: transcrierea unor portative pe ușile unui dulap; descifrarea unei partituri îngălbenite de vreme, cu colțuri rupte ca la clasa a II-a; sala de repetiții, cu viori într-o parte și pahare de tărie în alta.

Frumos, cursiv, Violin Farmers nu este mai mult decât o decupare simpluță, previzibilă, din viața unui sat. Pe alocuri plictisitoare. Dar poate fi suficientă ca să înțelegem mai multe despre un continent arătat cu degetul.

Germania, 2016, 40’
Regie: Diem Ly Vu
Imagine: Nico Mews
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu

The Dybbuk. A Tale of Wandering Soul / Dybbuk. Povestea sufletului călător

Să vezi, într-un oraș din inima Ucrainei, mii de evrei care cântă și se roagă la un loc, care invocă duhurile morților și saltă de bucurie, cum o fac la ei acasă, e un pic șocant pentru ochii unui european. Dar poate șocul cultural e însuși scopul documentarului lui Krzysztof Kopczynski, în care pelerinajul anual al evreilor în orașul Uman naște de fiecare dată tensiuni între popoare.

Pentru cei care nu știu, la fel cum nici noi nu știam înainte de film, Uman este un oraș ucrainian în care au trăit mulți evrei. Însă diferențele de nivel de trai, între popoare, au fost întotdeauna mari, dat fiind că, acum câteva secole, evreii erau cei care dețineau pământurile, iar cazacii, un fel de popor tolerat, care plătea dări și suporta monopolul. De câteva ori însă, ucrainienii și-au cerut drepturile, răsculându-se și măcelărind mii de evrei. Există și eroi locali care au făcut asta – și al căror genocid e pomenit ca fapte sacre în manuale de istorie și în biserici – și pentru care ucrainienii ridică acum statui. Statui care stârnesc ura evreilor. Dar ură există și la ucrainieni. Ei nu acceptă credințele străinilor, chiar dacă aceștia pretind că sunt acasă pe pământ ucrainian. Ca atare, localnicii montează înadins o cruce mare și lată, fix în locul unde are loc pelerinajul, ca să-i provoace pe evrei. Să-i facă să plece pentru totdeauna din acest ținut.

Dacă toate astea vă miros a marcare de teritoriu, a separatism, a naționalism, a ură și, în fond, a prostie omenească, e pentru că aveți o gândire rațională. Nici una dintre tabere nu pare a fi mai brează, iar regizorul Kopczynski o subliniază cu vârf și îndesat prin cadre de context, de poveste secundară, care surprind manifestările ridicole ale unor popoare cărora le place să se respingă reciproc. Evrei cu capișoane, care se clatină pios în rugăciune, pentru ca dup-aia să facă mișto de Hristos și de ucrainieni, și ucrainieni cu doi dinți în gură, care slăvesc faptele de arme ale unor criminali de care ar fugi, dacă i-ar vedea în carne și oase – iată personajele documentarului, în toată frumusețea lor etnică.

Nu e un film ușor de urmărit, din cauza rupturilor de poveste care mută accentul de pe subiect pe context și care te încurcă, nemaștiind cine, ce, pe cine, dar e destul de ușor de înțeles ca temă: în lumea de azi, e mai simplu să urăști. Pentru că te descarci. Istoria, mai plăcută ca legende, decât ca adevăr. Religia, mai utilă ca marcare de teritoriu, decât ca mod de a-ți găsi pacea. Până la urmă, așa cum indică chiar finalul filmului, tot ceea ce poate conta, azi, e să îți ajuți semenii, în felul tău, cum știi mai bine.

Polonia – Suedia – Ucraina, 2015, 86’
Regie: Krzysztof Kopczynski
Imagine: Jacek Petrycki P.S.C.
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu