Jurnal de România. Sfântu Gheorghe

Nu știu cum vedeți voi chestia asta cu teatrul și societatea, teatrul și lumea, teatrul și publicul. Chestia cu „cetatea”. Dar, dacă mai există șanse ca teatrul să fie înțeles, azi, ca loc în care ți se spune o poveste pe limba ta, nu ca loc în care ăia de pe scenă sunt puși să facă lucruri pe care ăia din sală nu le pricep, dar se fac că le pricep de dragul mersului la teatru, atunci spectacolul pe care tocmai l-am văzut la Sfântu Gheorghe e una dintre șanse. Nu vă imaginați, însă, că vorbesc despre o capodoperă, sau despre cine știe ce mare spectacol. Vorbesc despre un spectacol mic, simplu, sincer. Dar, pentru că lucrurile în teatrul românesc nu prea sunt simple, sincere și mici, atunci da, spectacolul ăsta poate fi o raritate.

Iertați, vă rog, introducerea cu laude și aerul furios, dar m-am săturat să văd lucruri inutile, făcute cu banii cu care s-ar fi putut face lucruri utile. E valabil în teatru, cum este valabil și în transporturi, sănătate, învățământ. Iar spectacolul de la Sfântu, intitulat Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, e un lucru util, făcut cu bani puțini. Vă explic mai încolo de ce. Deocamdată e bine să știți despre acest spectacol că este, așa cum îi spune numele, un jurnal despre țară, cu studiu de caz Sfântu Gheorghe, printr-o colecție de șase povești reale. Poveștile le aparțin chiar actorilor din distribuție, care intră pe scenă, spun un monolog în care își descriu pe scurt viața, de la naștere până azi, punând accent pe ultima parte a biografiei lor: viața de zi cu zi în Sfântu Gheorghe, de când s-au angajat la teatru. Sau, mai bine zis, de când s-au trezit „parașutați” în această mică Ungarie a României, despre care nici măcar nu știau unde e pe hartă și unde limba română e mai mult pe indicatoare rutiere, decât în magazine și pe stradă.

Spectacolul este, în felul ăsta, o confesiune autobiografică, spusă la microfon de Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Daniel Rizea și Costi Apostol. Că cei șase sunt actori, contează mai puțin; tot așa, e prea puțin important că spațiul în care își spun poveștile e o scenă și că nouă ni s-a tăiat bilet ca să-i vedem. Important e un lucru: cei șase „have the balls” să-și spună povestea vieții lor, așa cum e ea, și, odată cu ea, fricile, frustrările, bucuriile, păcatele, așa cum le trăiesc ei într-un oraș de care nu prea auzi la știri și în care parcă nu se întâmplă decât lucruri mici. Lucruri care, aparent, n-ar putea face obiectul unui spectacol de teatru.

Dar, stupoare, unei regizoare i-a trecut prin cap să așeze niște actori pe scenă și să spună, prin gura lor, chestii pe care mulți localnici din Sfântu Gheorghe le simt și le știu de o viață, dar pe care nu au chef să le exprime decât la bere și pe Facebook: hotelul-fantomă din centrul orașului, pe care nimeni nu are bani nici să-l demoleze, nici să-l renoveze; conflictele interetnice, care există sau nu, în funcție de cum le vede fiecare; lenea personală, din apartament, și lenea generală, din oraș; frica socială, care te face să butonezi de nebun la TV, în loc să ieși între oameni; lipsa de idei din pur dezinteres, la toate nivelurile, de la administrație la măturători; amestecul politicului în tot și toate; nevoia de oameni și nevoia de liniște; etc.

Dacă toate astea vă miros a oraș mic, cu arhitectură faină în centru și blocuri gri la margine, înseamnă că ați trăit în oraș mic. Și că orașul vostru, ca și Sfântu Gheorghe, e doar unul din zecile de orașe care ar putea fi mai bune, mai vii, mai plăcute, dacă oamenii care trăiesc în ele și-ar deschide un pic inima. Mintea. Ochii. Nu e vorba de strategii savante, de integrări comunitare prin cursuri, de bla-bla-uri sociologice pe bani europeni, ci de curajul de a spune și de a face ceea ce gândești.

Cei șase actori exact asta fac: spun ce gândesc. Sunt gânduri mici, banale, pe care le avem toți, până la urmă; dar, spuse pe scenă, gândurile devin iconice. Iar confesiunile prin care actorii își recunosc bunele și relele, sacrificându-și imaginea publică pentru a face acest exercițiu de sinceritate critică, devin niște exemple de resetare comunitară. Iertați-mi expresia cam trasă de păr, dar gândiți-vă: oare nu e răul mai puțin rău, ba chiar funny, dacă îl recunoști cu detașare? Și nu e frustrarea mai puțin individuală și mai puțin incurabilă, dacă e scoasă la iveală fără nervi, fără spume? Eu zic că da. Acest spectacol despre Sfântu și despre oamenii din Sfântu, care îl suportă și îl iubesc tocmai fiindcă îl suportă, este, pentru toate aceste motive, un spectacol util.

Cine merge la teatru pentru că teatrul e cu „t” mare, o să strâmbe din nas la Jurnal de România. Și o să spună că așa ceva nu e teatru, că unde e decorul, dialogul, ficțiunea, viziunea, stilistica, de parcă cineva ar putea să definească teatrul, sau de parcă ar fi nevoie de definiții ale lucrurilor, pentru ca lucrurile să funcționeze. Spectacolul nu este decât un microfon, un actor care vorbește la el și un fundal de imagine proiectată. Atât. Restul, e conținut de emoții, de amintiri, de lucruri care ne corespund tocmai fiindcă sunt exprimate cu inima deschisă, fără alte gânduri. Iar când un lucru e făcut onest, atunci e curat și folosește.

Profit de cronica asta ca să vă îndemn să judecați spectacolele în limitele genului lor. Nu le judecați pentru ceea ce nu sunt, ci pentru ceea ce sunt. Din punctul meu de vedere, faptul că un regizor alege să comunice publicului o poveste, o problemă vie, în loc să arate și să complice lucruri de dragul esteticii și al laudelor pentru o temporară opțiune stilitică, indică cel mai înalt nivel de gest auctorial care se poate face în teatru. Se numește chef de a face ceva pentru oameni, prin spectacol; asta nu-l face neapărat bun, dar îl face folositor. Aici nu mai contează regizorul, actorii, fotograful, etc., ci ceea ce se spune pe scenă. Cuvântul și urechea care îl aude.

Fără pretenții de stil, actorie și viziune, fără buget și fără ambiții, altele decât cele de a comunica o temă, Jurnal de România e un fel de mare spectacol mic. Și, ca să aibă un rost pe lume, ar trebui jucat cât mai des în Sfântu Gheorghe, așa cum bine ar fi să circule prin toate orașele și orășelele care simt aceleași frustrări. Pentru faptul că a îndrăznit să fie, într-un mod discret, teatru de intervenție socială, și pentru că a ales, ca multe alte spectacole deștepte de la noi, să dezvolte povești locale, Jurnal de România este ceva ce v-ar putea folosi. Luați-vă bilet.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, publicat pe www.tam.ro

Regie: Carmen Lidia Vidu
Dramaturgie: Carmen Lidia Vidu
Costume: Raluca Alexandrescu
Distribuție: Elena Popa; Alexandrina Ioana Costea; Ion Fiscuteanu Jr.; Sebastian Marina; Daniel Rizea; Costi Apostol
Foto/video: Vargyasi Levente; Vetró Baji
Muzică: Luiza Zan; Konya Ulo Bento
Regizor tehnic: Lidia Baciu
Producție: Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe
Vizionare: septembrie 2016
Credite foto: Vargyasi Levente