Cu riscul de a părea unul care face pe deșteptul, trebuie să vă zic că, pentru mine, teatrul înseamnă de obicei una dintre următoarele două situații opuse, pe care le-am întâlnit inclusiv la FITS 2016. Pe de o parte, când văd un spectacol slab, în care totul o ia în jos, iar actorii sunt fie conștienți de eșec (ceea ce e trist), fie sunt convinși că fac o treabă bunicică sau chiar bună (ceea ce e și mai trist), mă gândesc cu milă la un singur lucru: Doamne, oare de câte ori se va mai juca spectacolul ăsta și pe câți o să-i mai plictisească? Pe de altă parte, dacă spectacolul e excelent, îmi vine în minte un singur lucru: oare câți o să mai aibă șansa să-l vadă, să se bucure de el și de faptul că există teatru pe lume?

Repet, sunt două situații extreme de raportare la teatru. De cele mai multe ori, spectacolele sunt „între”, iar raportarea noastră la ele e mai nuanțată, mai puțin decisiv-pătimașă. Majoritatea sunt spectacole cu momente suficient de bine construite, astfel încât să placă și chiar să entuziasmeze, dar totodată cu scene insuficient de convingătoare pentru ca să poți spune, la final, „da, l-aș mai vedea o dată”. Spectacolul de mai jos, pe care l-am văzut ieri la Sibiu, e un bun exemplu al situației în care da, l-aș mai vedea o dată. Categoric. Și bine ar fi să-l vadă și alții, ca să se bucure și ei că există teatru pe lume.

Apă de mină

Dacă ați fost, în viața voastră, măcar o dată într-unul din satele ex-industriale care, după ’89, au ajuns ruine și în care vă apucă depresia numai când vedeți magazinele alea care încă au vechea reclamă comunistă deasupra ușii și, în vitrină, Lenor și Snickers, vă veți imagina foarte ușor tristețea din Apă de mină. La prima vedere, e o poveste banală cu și despre secui, cu oameni simpli care își duc veacul în sat cum știu ei mai bine: un preot catolic, cam rău de gură dar bun la suflet; fiul lui adoptat, tâmpițel de felul lui, care muncește ca îngrijitor în biserică; o bătrână, menajeră în casa preotului, care-și așteaptă fiica din America; un învățător și fata lui, a căror casă a ars.

Dar, treptat, cu fiecare vorbă din gura personajelor, iese la iveală starea reală a lucrurilor. Învățătorul nu e chiar o victimă tristă a incendiului; e un tată violent și bețiv, căruia îi pasă mai mult de salteaua în care erau ascunși banii și care a dispărut în foc, decât de soția care a murit arsă. Fiica lui, de 16 ani, nu e chiar un îngeraș care va avea o relație ideală de iubire cu fiul preotului, ci e o egoistă pur-sânge, care ascunde câteva secrete grave. Totodată, baba care lucrează în casa preotului e senilă și încurcă lucrurile mici, la fel cum le încurcă pe cele mari, uitând că de fapt fiica ei nu e în America, ci s-a sinucis. Iar popa din sat nu e nicidecum „ușă de biserică”. E un bețivan pedofil, care toată viața și-a abuzat elevii de religie și, mai ales, fiul adoptat. Are miere pe buze, îi plac vorbele umflate și citatele din Biblie, dar e șmecher ca un lup. Singurul lucru care-i place e să bea și, dacă se poate, să i-o sugă fiul lui. Așa că fiul lui continuă să fie și acum, la cei 26 de ani ai săi, victima pedofilului. În plus, poeziile lui despre singurătate și despre o mare pe care n-a văzut-o, dar și ciopliturile lui în lemn „cu sula sculată”, spun totul despre lumea diformă, irecuperabil bolnavă în care a crescut. În ciuda aparenței de village idiot, fiul e mai isteț și profund decât toți la un loc, ceea ce face ca alienarea lui să aibă cea mai mare adâncime.

Dacă nu vă plac înjurăturile și credeți că teatrul e întotdeauna cu povești sub clar de lună, nu vă luați bilet la Apă de mină. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în ultimii ani, în teatrul românesc, o poveste mai urâtă, din punct de vedere uman, care să exprime atât de palpabil mizeria sufletească și viețile uitate de Dumnezeu. Ți-e pur și simplu silă de cât rău poate să fie într-o lume în care toți și-au pierdut rostul și în care unica opțiune este să-ți bei mințile. O lume rurală maghiară, care poate fi la fel de bine românească sau săsească, golită de înfrumusețări poporaniste. O lume gri, o lume-pușcărie, în care e mai ușor să accepți abuzul, decât să visezi că poate fi altfel.

Toți sunt la limită și o iau razna după două-trei vorbe. Și încercați să vă imaginați că tot scenariul acesta despre ratare e compus strict din ciocniri verbale, în care fiecare „dă răul afară” prin cele mai inventive înjurături pe care le-ați auzit vreodată. Veți obține, ca rezultat, o comedie amară, la care vă veți simți vinovați că râdeți. Și se râde, efectiv, aproape la fiecare schimb de replici. Iar meritul lui Csaba Székely, care a scris textul, să nu credeți că e doar creativitatea la sudalme. E capacitatea de a devoala, prin agresiune verbală, o realitate plină de păcate, bine îngropată sub comportamente false.

Autorul a înțeles foarte bine importanța umorului într-o astfel de poveste, limitându-l la rolul de caracterizare directă a personajelor și reușind să pună în plan principal dramatismul situației, nu umorul de coloratură al situației. Oricât am râde și oricât s-ar înjura, situațiile nu cad în derizoriu pentru că dincolo de ele se află o poveste consistentă și cursivă. De aceea, de multe ori după ce se râde în sală, urmează o scenă gravă de contrapunct, care îngroapă sala în tăcere. Cât despre actori, fiindcă au înțeles perfect limitele de ridicol și gravitate ale personajelor, veți crede că o mai bună distribuție nu s-ar fi putut găsi. Pe lângă faptul că scriitura individualizează personajele (atât în textul original, cât și în varianta tradusă în română), actorii reușesc să intensifice atât de autentic identitățile de popă fals, fiu abuzat, învățător nebun, fiică naivă și babă dusă cu pluta, încât veți avea impresia că e un real TV pe scenă, pe care n-o să-l uitați pentru pumnul în stomac pe care vi-l dă. Ceea ce nu e chiar o surpriză pentru cei care cunosc specificul spectacolelor de Teatru ACT. Dacă ar fi, totuși, ceva ce nu-mi place la spectacol, ar fi inadecvarea la grai ardelenesc, pe care din păcate o fac toți actorii, cu excepția lui Alexandru Potocean în rolul fiului. Un rol sclipitor de ardelenesc, care îmbină rostirea sacadată, cu pauze, de om debil, cu rostirea grăbită, cu bale la gură, în care expresiile ardelenești sunt exact cum sunt cu adevărat.

Pe scurt, nu vă refuzați acest spectacol aproape perfect, frumos de urât, în care parcă încape toată tristețea pământului și în care veți râde la fel de mult pe cât veți ofta. Și merită să știți că spectacolul e doar o parte din „Trilogia minelor”, scrisă de Csaba Székely, alături de Flori de mină și Orb de mină (detalii pe teatrulact.ro). Și merită să știți și că Székely e unul dintre cei mai mari scriitori de teatru, la ora actuală. Oricum, nu mă îndoiesc că veți bănui asta, când veți vedea spectacolul.

Proiect coordonat de Oana Stoica. Mulțumiri speciale domnului Alexandru Dabija
Dramaturgie: Csaba Székely
Scenografie: Vladimir Iuganu
Muzică: Bobo Burlăcianu
Distribuție: Ioan Coman; Alexandru Potocean; Virginia Mirea; Alin Florea; Irina Antonie
Producție: Teatrul ACT, București
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016

Rebengiuc, Râlea și Kordonsky sunt nume pentru care sute de oameni ar fi în stare să se înghesuie într-o sală și să suporte lipsa de aer și nădușeala. S-a întâmplat ieri, la spectacolul Marmură al lui Yuri Kordonsky, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea pe scenă. Practic, în mintea tuturor celor pentru care teatrul e profunzime și finețe, cele trei nume tocmai asta înseamnă, atunci când sunt rostite: garanția profunzimii. Și o spun chiar dacă nu mă declar fan al spectacolului – deși sunt fanul definitiv al celor trei nume –, fiindcă nu cred că a fost tocmai capodopera pe care o aclamau, recent și cu desuetudine, unii cronicari... care parcă își scriu cronicile cu pana de gâscă.

Marmură

Doi bărbați într-un turn, în Roma antică, sau undeva lângă Roma antică. Din cine știe ce ordin, cei doi sunt închiși aici, în acest turn, ale cărui zăbrele îl fac să semene cu un fel de colivie. De fapt, cei doi „locatari” nu par a fi nici ei prea diferiți de niște păsări, întrucât toată ziua și noaptea vorbesc de parcă ar cânta. Le place să se audă vorbind, petrec ore în șir trăncănind, însă este o trăncăneală puțin diferită de cea pe care o știm noi. Nu e chiar schimbul de idei plictisite, spuse cu colțul gurii la un pahar. De la un cuvânt la altul și de la o frază la alta, cu o ardoare care atinge paranoia, cei doi bărbați – barbarul Publius (Rebengiuc) și romanul Tullius (Râlea) – își examinează condiția de oameni izolați. Nu le-a mai rămas decât plăcerea punerii de întrebări și a căutării de răspunsuri. Își sondează reacțiile, de parcă s-ar opera unul pe altul cu bisturiul, caută subiecte de polemică acolo unde ar fi imposibil să existe și își interoghează, până la epuizare, rostul pe pământ. De unde vin, de ce vin de acolo și nu din altă parte, care e sensul artei, de ce noaptea cu o curvă e la fel cu noaptea fără curvă, de ce o noptieră rotundă e mai bună decât una pătrată, de ce marmura e cel mai bun material în care se poate sculpta, de ce frumosul e altfel, acum, decât pe vremea poeților Horațiu și Ovidiu, etc.

Dacă toată dialectica asta agravantă vă amintește de Republica lui Platon, e pentru că, în Marmură, totul se reduce la lupta dintre creiere. La chinul de a găsi un sens și, imediat după, de a-l pune la îndoială. Dar, spre deosebire de Platon, autorul piesei (Iosif Brodski) scoate personjele din contextul fertil al antichității și le aruncă într-o postmodernitate cu tabletă și telefon, care nici absurdă nu mai poate fi. Aici nu mai sunt decepții abisale din mari așteptări, ca la Beckett. Cei doi bărbați, încuiați în decorul-colivie (de o tristețe și goliciune tulburătoare, pentru care scenografa Nina Brumușilă își merită mențiunea), sunt „păsări” care n-ar ști să zboare dacă le scoți de acolo. N-ar ști să trăiască în lume, așa că tot ce mai pot face, în această epocă post-post-orice, e să-și amintească de lume. Ei știu să discute viața, nu s-o guste. Ca și noi, cei de azi, ei sunt oamenii izolării, ai ieșirii din realitate. Și nici prezența clasicilor – prin mulțimea de busturi, din scenă, și prin pomenirea lor care mereu începe cu „bine spunea poetul...” – nu aduce vreun strop de sens.

„Minți minunate”, asta spunea Kordonsky despre Rebengiuc și Râlea, pe care îi vede perfecți pentru cele două roluri de filosofi. Practic, cei doi fac tot posibilul ca acest text greoi ca ideație, dificil de urmărit, să transmită cât mai mult sens către public. Ambii au înțeles ridicolul trist al personajelor, așa că n-o să vedeți un spectacol cu of-uri și priviri patetice în tavan. Din contră. Marian Râlea are acel ton copilăros, pătimaș, piperat cu acea smiorcăială amuzantă pe care doar el știe s-o facă din gest, voce și priviri. Victor Rebengiuc, în schimb, e un neastâmpărat care nu știe nici să tacă, nici să stea locului. Are o vivacitate de om pus pe jar, vesel, trist, preocupat, care împunge aerul cu mâinile la fiecare vorbă și care, vă asigur, o să vă facă să uitați că are „doar” 83 de ani.

Iar acum, marea concluzie: sunt șanse să nu vă placă spectacolul. În cazul în care n-aveți obiceiul să citiți dialectică, eseuri și interviuri cu mari intelectuali, și în cazul în care n-aveți acea plăcere a cotrobăirii după nuanțe filosofice, o să vă foiți în scaun. Plictisire clasică. Marmură e 90% text și 10% actorie, deci sunt șanse să vreți mai mult și să nu primiți. Din păcate, având în vedere acest text foarte liniar și dens, ca ideație, mai bine de atât nu se poate. Mai bine, actoricește, și mai cursiv, regizoral, nu se poate, căci vorbim de un Yuri Kordonsky care stăpânește bine ritmul scenic și care a semnat până acum titluri puternice, deja istorice, ca Îngropați-mă pe după plintă sau Căsătoria. Așteptați-vă, deci, ca dinamica spectacolului să vină din felul în care se alcătuiesc ideile, nu din poveste. Nici chiar umorul n-are cine știe ce savoare; e de modă veche, în mod intenționat de modă veche, așa că nu se râde. Cel mult se zâmbește. Prin urmare, vă recomand Marmură doar dacă vreți, vorba unui profesor de-al meu, „să vă puneți neuronii pe bigudiuri”. Alminteri, distracția și râsul sunt altundeva, departe.

Regie: Yuri Kordonsky
Dramaturgie: Iosif Brodski
Scenografie: Nina Brumușilă
Distribuție: Victor Rebengiuc; Marian Râlea
Producție: Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, București
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Cosmin Ardeleanu

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016

Mi-a plăcut mult a opta zi de FITS 2016 și cred că a fost ceea ce se spune că înseamnă festivalul ăsta lăudat de toți: vitalitate și inedit irepetabil. Pe mine, unul, mă exclud din acești „toți”, fiindcă e prima ediție la care vin și, să spunem, sunt încă în faza de acomodare. Dar, judecând după ziua de ieri, cred că și alte zile și ediții au fost așa. M-am simțit atât de bine la cele două spectacole de mai jos, încât nici unul dintre „minusurile” de ieri n-a reușit să mă indispună. Nici oboseala, nici dormitul pe apucate, nici fumul de țigară de la etajul de jos, care urca la mine prin geamul deschis, nici voluntarul obraznic, ultra-zelos, rotofei, care tăia bilete la cele două spectacole. Un fel de Bran, cu ochelari și aere de mic milițian. Nu, n-a fost să fie: festivalul e bun și să te face să uiți de nimicurile zilnice.

Azi n-o să fac critică, fiindcă sunt efectiv epuizat după șapte zile de disecat stilistici și găsit „diagnostice” pentru spectacole mai mult încâlcite și mai mult confuze, pe care nici nu știai de unde să le apuci. O să vă povestesc, în schimb, două momente speciale, care au definit, cum spuneam, acest festival atât de puternic ca diversitate: un spectacol de teatru într-o bazilică de secol XIII, cocoțată pe un deal, undeva lângă Sibiu, și un concert de orgă la miezul nopții, în cel mai frumos edificiu gotic sibian: catedrala evanghelică.

Memorie devastatoare / Memoria

Asfințit de vară, cetate pe vârf de deal și o mână de oameni care urcă pe o cărare, până sus de tot. În cetate, o biserică, iar de jur-împrejurul dealului, o pădure atât de groasă, încât parcă n-ar putea trece prin ea nici o rază de soare. Iată, pe scurt, decorul momentului de aseară, din biserica fortificată a satului Cisnădioara, în care a avut loc Memorie devastatoare, spectacol de Eugenio Barba.

Nu știu cât de multe cunoașteți despre omul de teatru Eugenio Barba, dar nu asta contează. Nu cred Barba v-ar fi propus toată experiența asta de a urca un deal, de a lăsa în urmă orașul și claxoanele și de a lua parte la o poveste de teatru, într-o biserică de secol XIII, doar dacă voi ați fi știut cine este el, ce a făcut el pentru teatrul european și cât de important e în manualele de teatrologie. Barba a dorit, în schimb – și a reușit, din punctul meu de vedere – crearea unui moment care cu greu se poate șterge din mintea spectatorului. Un moment care, dacă nu e puternic în sine, e cu siguranță puternic pentru locul în care se întâmplă.

Momentul s-a numit Memorie devastatoare – spectacol scris și jucat de Else Marie Laukvik, în regia lui Barba – iar locul a fost biserica fortificată, ale cărei ferestre strâmte, bolți frânte, uși groase și răcoare tipică bisericilor săsești au fost în acord perfect cu starea de durere și cântec din spectacol. Durere, fiindcă întreg spectacolul e monologul unei bătrâne care își aduce aminte drame din Holocaust și cântec, fiindcă pe tot parcursul monologului un bărbat cântă din acordeon și vioară, acompaniind durerea. Naiv, decent, echilibrat, cursiv ca proces de creare a spectacolului mental, prin ceea ce povestește bătrâna, Memorie devastatoare e una din puținele tragedii spuse cu zâmbetul pe buze, pe care le-am văzut până acum.

Regie: Eugenio Barba
Dramaturgie: Else Marie Laukvik, în colaborare cu Eugenio Barba și Franz Winther
Muzician: Franz Winther
Distribuție: Else Marie Laukvik
Producție: Odin Teatret – Nordisk Norvegia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: www.transilvania-medievală.ro (foto monument); Tommy Bay și Riccardo Musacchio (foto spectacol)

Aproape de miezul nopții

Și, de parcă n-ar fi fost intensă noaptea de ieri, când, ieșind din cetate, vedeam zidurile în lumina lunii și, peste ziduri, luna, m-am întors în Sibiu, iar următorul moment la care m-am dus a fost concertul de orgă din catedrala evanghelică. Un concert nocturn, cântat la cea mai mare orgă din sud-estul Europeri, într-una din cele mai mari biserici gotice din țară. Cred că urmăream o încheiere potrivită pentru o zi pe care o vroiam bună până la capăt.

N-a fost tocmai repertoriul preclasic sau romantic pe care, cred, majoritatea dintre noi îl așteptam. Dimpotrivă, lucrările interpretate au venit din epoci mult mai puțin previzivile, cu inflexiuni moderne și postmoderne, cu accente jazz și neobaroce. Intensitatea bruscă, de tip expresionist, a frazei muzicale, coloratura cvasi-violentă a temei și aparentele dizarmonii au fost suficient de bizare și îndrăznețe pentru mulți dintre noi, cât să nu adormim în strane și să ne dăm seama că, de fapt, noi trebuie să ne adaptăm urechile la muzică, nu muzica la urechile noastre. În plus, a fost un prilej bun de conștientizare a profilului multicultural (nu, n-ar trebui să fim sătui de acest termen) al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care cuprinde la fel de mult acorduri de orgă, drumeții pe cărări de munte și circ, pe cât cuprinde conferințe, expoziții, spectacole de o oră, două și trei ore și film documentar.

Organist: Jürg Leutert (Elveția)
Repertoriu:
- Postlude pour l‘Office de complies – Nachspiel zur Complet, dem letzten Stundengebet des Tages (Jehan Alain);
- Variationen über den Jazzstandard Lullaby of Byrdland (Urs Pfister);
- Fantômes aus des 3. Suite der Pièces de fantaisie op. 54 (Louis Vierne);
- Barafostus Dreame aus dem Fitzwilliam Virginal Book (anonim);
- ‘round Midnight (Thelonious Monk);
- Coral Nr. 2 în la minor (César Auguste Franck)
Audiție: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Ana-Maria Elena Rizeanu

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016