Dacă v-aș spune că nu mi-a plăcut la spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Mic, nu v-aș minți. Dar aș risca să mă înțelegeți greșit. Neplăcutul, în cazul de față, înseamnă o apăsare sufletească, o stare de insecuritate, un fel de spaimă în momentul în care ieși de la teatru și scoți, din nou, capul în lume. Cam asta te face să simți Legături primejdioase, de la Teatrul Mic, pe care l-am văzut recent, în FNT, și care, mărturisesc, mi-a trezit niște stări de care nu știam că mi-era dor. Stări de teatru bine făcut, de teatru actoricesc, jucat cursiv, bazat pe text, gândit să funcționeze, nu să placă.

Cei care ați citit, la viața voastră, nițică literatură veche – și când spun veche mă gândesc la un Cervantes, Molière, Defoe sau Lope de Vega –, veți tresări la spectacolul lui Cristi Juncu. Acele costume de epocă, acele gesturi largi, acele coduri sociale aristocratice, acea vorbire veche cu fraze lungi, cu pedanță, cu retorică, toate sunt în deplinătatea lor în spectacolul de la Teatrul Mic, al cărui text (adaptat în anii ’80 de un scriitor britanic, după o nuvelă de secol XVIII) e scris tocmai ca să „sune” ca cele de acum patru secole. Cât despre poveste, ei bine, așteptați-vă să fie la fel de „curată” cum erau perucile din vremea aia. O marchiză îl provoacă pe fostul ei amant, Valmont – un viconte renumit pentru uriașul său palmares de femei cucerite –, să o corupă pe Cecile, o fetișcană de 15 ani. Vicontele, însă, e interesat de o pradă mai dificilă decât Cecile: inima doamnei de Tourvel. O inimă plină de virtute, dar care cedează ispitei și se scufundă în dragoste, până într-acolo încât, odată cu ea, îl trage în jos și pe Valmont.

Surprinzător, nu neapărat despre iubire e povestea asta cu multe suspine. De la primul schimb de replici între marchiză și viconte, veți vedea că accentul se mută dinspre inimă, înspre creier. Înspre cine e mai puternic, atâta vreme cât puterea înseamnă să domini. E o bătaie pentru poziție și orgoliu, pentru control și vanitate, pentru trofeul uman. E o luptă dusă pe viață și pe moarte, cu dinții și cu ghearele, chiar dacă, verbal, e învelită în cel mai galant limbaj de curte. De fapt, e o luptă cu pumni în mănuși de catifea. Tot ce e pervers ajunge, prin cuvinte, să pară curat; tot ce e grav, ca încălcare a principiilor de familie, pare firesc; victimele devin obiecte de studiu, iar călăul Valmont, un fel de sportiv la jocurile olimpice, care își adjucă o victorie. E o lume veche, evident actuală, în care omul domină pentru însăși plăcerea dominației.

Totul, în Legături primejdioase, e „nisip mișcător”; e o stare de insecuritate sufletească incredibilă, iar asta li se datorează celor care conduc recitalurile actoricești – fiindcă chiar asta sunt, niște recitaluri. Adică lui Florin Piersic Jr., în rolul vicontelui, al Dianei Cavallioti, în rolul marchizei și al Alinei Rotaru, în rolul doamnei de Tourvel. Toți trei urcă atât de intens în salturile de la fals la onest, de la atac la derută, încât reușesc să mențină spectacolul în zona unui constant dublu înțeles. În oricare moment al spectacolului are loc câte o luptă a creierelor, specifică textelor de dramaturgie renascentistă și, apoi, burgheză, o luptă care ucide cu zâmbetul, la fel cum o face cu argumentul. E o virtuozitate actoricească pe care greu v-aș putea-o descrie, aici. Cel mult v-aș spune cum detaliile fețelor celor trei se schimbă în funcție de aproape fiecare replică, apăsând cu precizie pe umor, pe cinism, pe disperare. E o mostră de teatru actoricesc 100%, perfect narativ și perfect textual, așa cum multor nostalgici după „marele teatru” le este dor să vadă. Cât despre muzica obscură, aproape de coșmar a Adei Milei, sau despre decorul floral, sufocant al Cristinei Milea, nu am ce adăuga. Au fost suportul firesc pentru această poveste neliniștitoare.

Deși i-aș reproșa spectacolului anumite scăderi de ritm, anumite tăceri cam prea insistente, totuși e imposibil să nu te bucuri de el. Și, mai ales, să îl ții minte când ieși din sală. Ar putea fi, cu îngăduință, un titlu foarte important al acestor ani, în care teatrului i se reproșează îndepărtarea de cuvânt.

Autor: Christopher Hampton
Regie: Cristi Juncu
Scenografie: Cristina Milea
Muzică: Ada Milea
Distribuție (parțial): Florin Piersic Jr.; Diana Cavallioti; Alina Rotaru; Rodica Mandache
Producție: Teatrul Mic, București
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Durată: 3 ore 15 minute
Credite foto: Bogdan Catargiu

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Mic.

Când eram student aveam un obicei. De fiecare dată când ajungeam la cămin și mă puneam la masă, îmi plăcea să mă uit în revista „Teatrul”. Pe vremea aia încă n-aveam mobil, deci nu puteam da cu deștiu’ pe ecran, ca să mai treacă vremea. Aveam un teanc întreg de reviste, cele mai vechi de prin anii ’60, culese de mine dintr-un dulap pe care proprietarul voia să-l arunce. Așa că înfulecam și răsfoiam, bucurându-mă să-i văd, în paginile alb-negru, cu scris mic și hârtie groasă ca lemnu’, pe Dem, pe Vraca, pe Gina Patrichi, pe Caragiu și Cotescu. Toți tineri, toți vii. Și țin minte că eram fascinat de fețele lor, de grimasele și gesturile de actorie intensă, surprinse în pozele alea atât de prost tipărite. Mi se părea o lume de mult apusă, magnifică. Mi se părea, cum prost li se pare multora, că așa actori n-om mai avea noi în vecii vecilor.

Ei bine, nu chiar. Am văzut de atunci zeci de spectacole care mi-au spulberat nostalgiile fataliste. De multe ori, de atunci încoace, m-am trezit la realitate, descoperind actori noi sau mai puțin noi, care au putut să se ridice la același nivel, dacă nu mai sus, la care fuseseră generațiile pe care atât de ceaușisto-generalizant le numim, azi, „de aur”. De data asta, însă, pot să spun că am avut o revelație. Tocmai am văzut Pădurea spânzuraților, de Radu Afrim. Nu e o capodoperă (și cred că nici nu și-a propus să fie), dar pentru o clipă a reușit să mă mute în alt timp și alt loc. M-a făcut să trăiesc un fel de moment de întoarcere în facultate, la masa aia din cămin, răsfoind revista alb-negru, cu hârtie groasă.

O s-o iau de la coadă la cap. Scena pe care vreau să v-o povestesc e la final, când Bologa își trăiește ultimele ore, la masa din celulă, în timp ce Klapka îi șoptește la ureche să renunțe la idealuri fanteziste și să-și recunoască vina, ca să scape de ștreang. Scena e filmată chiar din încăperea în care joacă cei doi, într-un cadru de close-up, cu focus pe Bologa și cu blur pe Klapka, iar scena live e proiectată pe un ecran gigantic, în fundal. Efectiv ai impresia că ești la 10 cm de fața lui Alexandru Potocean, care-l joacă pe Bologa, și de a lui Richard Bovnoczki, care e Klapka. La ce vreau să ajung? La autenticitatea secvenței, care derivă din „temperatura” încinsă a jocului la care s-a ajuns după trei ore și ceva de spectacol, în care toate detaliile de suferință și preocupare existențială au crescut, tensional, până când au dat în clocot. Ridurile de resemnare obosită ale lui Potocean, în contrast cu grimasele disperate ale lui Klapka, care parcă se vede pe el însuși înaintea morții, sunt, aici, momente de naturalism necăutat, netrucat, care închid povestea în acea tonalitate de pathos pe care o știm atât de bine din scriitura lui Rebreanu.

Și așa e tot spectacolul. Fie că e plecarea lui Bologa pe front sau execuția lui Svoboda, fie că e îndrăgostirea de Ilona sau dezertarea, povestea avansează curat, fără sforțări, cu fiecare schimb de replici. De data asta, spre deosebire de ceea ce ne-a obișnuit Afrim să vedem în teatrul său, forța poveștii vine nu din abscons și oniric, ci din realism. Mai precis, din cuvânt, din felul în care avântul emoțional, specific literaturii poporaniste din interbelic, ia formă prin fraze lungi, prin exclamații, prin suspine, prin poante, prin arhaisme, prin gândurile spuse cu voce tare. Aici, actoria și limbajul textual pe care această îl valorifică sunt ceea ce determină narativitatea. Sunt suportul pentru poveste. Prin actori, spectacolul crește limpede, cursiv, fără adaosuri stilistice, de parcă am fi la un spectacol de Kordonsky, în care toate din text par a fi la locul lor. Ba mai mult, pot spune că jocul actorilor – ridicat la un grad de virtuozitate pe care n-ai cum să nu îl respecți, iar aici i-aș pomeni neapărat pe Potocean, pe Raluca Aprodu în rolul Ilonei, pe Natalia Călin în rolul mamei și pe Ada Galeș în rolul Martei – e felul în care povestea ajunge întreagă la public.

Trei ore jumate de teatru. Atât durează totul. Nu e puțin, dar nici mult pentru un roman de Rebreanu. Nevoia de a cuprinde mult, din multul narativ pe care îl găsim în carte, face ca unele situații sensibile să fie jucate prea iute, fără posibilitatea de „scufundare” prea adâncă. E păcat, dar, în același timp, e inevitabil, iar spectacolul face tot ce poate ca să nu piardă din adâncime. Iată de ce, cred eu, ar trebui totuși să fim liniștiți că Afrim e „la butoane”: omul chiar știe ce să facă și ce să adauge, în scenă, pentru ca porțiunile lungi de text să poată fi scoase, și totuși semnificația și feeling-ul lor să rămână. Iată doar câteva: generalul fără cap, hâd, care trage după sine un candelabru imens, ca povară a unei civilizații imperiale pe cale de ducă; scrisoarea iubitei, rămasă acasă, citită de un nud care se prelinge, vuloptuos, în fundalul scenei; proiecțiile sepulcrale din fundal, în tonuri de negru și roșu, care te atacă, senzorial, fără să bagi de seamă; coregrafiile corale ale soldaților, convulsive ca într-un spectacol despre moarte; palmele uriașe, ieșite prin podeaua scenei, ca și când un uriaș s-ar fi scufundat în pământul țării; casa părintească, cu aspect de buncăr; senzualitățile Martei; violoncelul tenebros, măștile de gaze, servietele cu fotografii, etc. Toate, dar absolut toate sunt diformități care trag povestea în urât, în moarte.

Iar acum, una alta despre folclorul spectacolului. O bătrânică intră în scenă și cântă o doină. Una de „jele”. Apoi, mai târziu, o altă doină se aude, de data asta cântată de o tânără. În plus, se vorbește multă limbă ardelenească, specifică graiurilor someșene, ceea ce conturează al naibii de bine contextul local, dar profund românesc și profund spiritual, al poveștii. S-a râs, încă în hohote, și s-ar mai fi râs în continuare, dacă ar fi fost și mai mult limbaj de genul ăsta. Eu, personal, nu puteam să nu exult la aceste „intervenții”. Ca unul care de ani de zile scrie și visează despre un teatru românesc, în care să se audă doina și graiul regional, în care povestea să vină din poveștile arhaice românești, în care formele de joc scenic să derive din folclor, în care limba de pe scenă să-i corespundă intim spectatorului, pot spune că am fost fericit. Mulțumesc, Afrime.

Și a, da, era să uit: nu mergeți la Pădurea spânzuraților dacă cumva vă e lene să citiți cartea. Ăsta nu e film sau punere în scenă, cu scop didactic. Mergeți, însă, dacă vreți să vedeți că lumea de azi, lipită de ecrane smart, nu mai e smart deloc. În fața violențelor zilnice, de la spânzurarea unui câine, în fața blocului, la represiunile din 10 august, România nu mai are eroi. Sau nu știe că are, pentru că toți sunt online.

Vă recomand acest spectacol, cred că v-ați prins. Păi în ce alt spectacol, de Afrim, mai vezi icoane pe sticlă?

Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim, după romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu
Scenografie: Cosmin Florea
Coregrafie: Andreea Gavriliu
Univers sonor: Radu Afrim
Sound design: Călin Țopa
Light Design: Mircea Mitroi
Video mapping: Andrei Cozlac
Distribuție (parțial): Alexandru Potocean; Marius Manole; Richard Bovnoczki; Raluca Aprodu
Producție: Teatrul Național București
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Durată: 3 ore 30 minute
Credite foto: Adi Bulboacă

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Național București.

O zi caldă de noiembrie, într-un oraș în care n-ai mai pus piciorul până acum, e perfectă ca să faci cunoștință cu acel oraș. Cu clădirile, cu străzile, cu felul orașului de a fi prin oameni, prin mașini, prin vorbele pe care le auzi pe trotuar și în trafic. Pe scurt, vibe-ul orașului. Așa a fost ieri, când am ajuns în Ploiești, pentru Festivalul „Toma Caragiu”. Mai aveam câteva ore până la primul spectacol, și ce altceva aș fi avut mai bun de făcut decât să umblu prin oraș? Nimic, așa că pun o haină pe mine și ies.

Cum, însă, timpul de stat în Ploiești e scurt, n-am vreme de plimbări. Nici de muzee. Încerc varianta rapidă, pe un traseu-fulger pe care îl improvizez pe loc: un parc, un bulevard, un restaurant, o biserică, o piață alimentară, un Mac, niște ulițe mai dosite. Din toate câte ceva, pe repede-înainte.

N-o să vă fac o descriere dulceag-romanțată a plimbării mele. Dar pot să vă spun că, la amiază, Ploieștiul e un fel de Sibiu. Calm, verde, luminos, cu oameni care, incredibil, îți zâmbesc dacă îi privești în ochi, chestie care mi s-a mai întâmplat doar în Timișoara... După-masa, însă, Ploieștiul se preface într-un Bacău mai mare, la fel de gri, nespecific, nelalocul lui. Arhitectura boierească, splendidă, parcă se face nevăzută, lăsând în primplan blocurile în care oamenii se grăbesc să ajungă. E forfotă de back from work. Iar undeva în spatele meu, pe trotuar, aud niște adulți cum îl înjură porcos pe un copilaș de 8-9 ani, fiindcă i-a întrerupt din vorbit. Fază virală de Facebook, nu alta. Cât despre ambianța de seară, Ploieștiul devine un București mai mic. Dar e Bucureștiul ăla al străzilor de pe lângă centru, unde tre’ să ai grijă pe unde calci și pe ce străzi umbrite ajungi. Așa că, dacă e vreun vibe al Ploieștiului, la care să ai acces într-o zi, imaginați-vă un amestec de zâmbet și nervi.

Iertați-mi, vă rog, introducerea greoaie, fals-literară, dar a face cunoștință cu orașul în care are loc un festival e la fel de important cu a ști din ce livadă vine mărul pe care vrei să-l mănânci. Deocamdată, mărul e bun. Are gust. Are și ceva zbârcituri, dar asta înseamnă că e bio. Natural. Nu?

Ei bine, cu acest bagaj de stări amestecate am ajuns la primul moment al festivalului: o expoziție foto, chiar în foaierul teatrului, în care sunt cuprinse 26 de portrete semnate de regretatul Sorin Radu. Sunt portrete de actori, de personalități române și străine – de la Marcel Iureș și Maia Morgenstern, la Regele Mihai, Salvador Dali și Ronald Reagan. Sunt portrete simple, clare și ele denotă nu atât calitatea fotografiilor, cât calitatea umană a fotografului, care a fost primit cu la fel de multă deschidere în teatre, ca și în cele mai înalte medii diplomatice. Cât despre fotografia de teatru, Sorin Radu rămâne un reper pentru ceea ce înseamnă discreția.

De început

Prima „scânteie” a festivalului a fost, totuși, afară din teatru, cu un performance stradal pe texte de Caragiale și Mușatescu. Trei actori, fiecare cu câte un monolog, au construit, pe rând, o situație de conflict. Bineînțeles, nu a lipsit umorul, ivit din acel limbaj pseudo-savant, ultra-pedant, umflat din schițele lui Caragiale. Nu am de gând – nici nu e cazul, nici locul – să fac o cronică a performance-ului, însă pentru un moment comic (axat mai mult pe text decât pe costum sau recuzită) energia rostirii trebuie să fie mai potolită. La public trebuie să ajungă TOT ce iese pe gura actorului, și mă refer aici nu la faptul că nu s-ar fi auzit, ci la faptul că nu s-a râs pe cât ar fi trebuit să se râdă și nu s-a exploatat toată resursa de finețe (de cuvânt, de tăcere, de privire, de gest) care ar fi trebuit să se exploateze. E un foarte mic semnal de alarmă, pe care îl trag tinerilor actori de pretutindeni, nu neapărat celor trei care au deschis, cu succes de altfel, festivalul.

Autor: I.L. Caragiale; Tudor Mușatescu
Regie: Vlad Trifaș
Distribuție: Ștefan Pavel; Cătălin Ștefan Bucur; Mihaela Mardare
Producție: performance al Teatrului „Toma Caragiu”, Ploiești
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 2 ore 15 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu

Salba dracului

Povestea vine din secolul XIX și îi aparține lui Alecsandri. De fapt, e chiar prima dintre scrierile lui dramatice, publicate în „Repertoriul dramatic” (1852), fiind în mod declarat o ilustrare brută a diferenței între cultura nouă, reprezentată aici de Iorgu, proaspăt întors acasă de la studii, și cea veche, anchilozată, tradiționalistă a Iașilor din acei ani. Ideilor liberale, progresiste ale acestui tânăr, care le-a asimilat fără să le priceapă și care ar face orice ca să „dea bine” printre cei de acasă, li se opune primitivismul oamenilor de acasă, ale căror realizări, în viață, sunt cazanul de țuică și hora. De aici, ciocniri între ce se vrea și ce se obține, între aparența ideologiei și realitatea banului, între cine „aș vrea să fiu” și cine „mi-e rușine să recunosc că sunt”. Așa că textul, deși vechi de două sute de ani, nu e inactual. Problemele de inadecvare de la o lume la alta sunt atemporale și se resimt cu atât mai tare, cu cât civilizația de baștină e mai înapoiată. Le-am simțit și eu, personal, în anii facultății, când mă credeam un mare deștept și, poate, le-ați simțit și voi, când vă întorceați în satul sau orășelul de acasă. De aceea, spectacolul are sens, azi, având în vedere că, la noi, chestiunea jocului de aparențe e resimțită mai mult decât la scară largă. Cu o populație majoritară la sat și cu un tineret pregătit pe fugă în universități, problemele de inadecvare sunt vii.

Salba dracului e un spectacol pe care, la Ploiești, l-am văzut pentru a doua oară, prima fiind la Odeonul din București, în octombrie. Dar și acum, ca și atunci, am avut aceeași senzație: de spectacol nelalocul lui. Ca vechi urmăritor al teatrului lui Dabija, de la Colonelul Pasăre (2001) încoace, am fost mirat să văd că plăcerea lui pentru grai, poveste românească și specific local a ajuns, de data asta, într-o zonă de... eroziune. Nu pot să zic că n-am râs, împreună cu ceilalți din public, dar asta s-a întâmplat rar – deși intenția spectacolului era, evident, să se întâmple des – în cele aproape două ore de spectacol, iar ceea ce nu era râs a ajuns să fie banal, sec, plat, gălăgios. Repet, chiar dacă pare greu de crezut, sunt fan Dabija. Și nu o zic ca pe o scuză. Dacă teatrul lui ar fi facebook, eu, unul, aș fi un follower veșnic încântat de orice nou titlu cu care vine. Așa am fost și așa voi fi, având tot timpul în minte repere ca Nasul, Creatorul de teatru, Absolut!, OO! sau Pyramus & Thisbe 4 You. Dar, aici, ceva nu a mers.

Din păcate, singurul „stâlp” al spectacolului, care ar fi trebuit să țină totul în echilibru – și anume specificul moldovenesc al situațiilor, construit din grai și tradiție – a fost insuficient. Insuficient și incapabil să asigure forța a două ore de spectacol. În loc să existe mai multă poveste, exprimată cu mai puțină scălâmbăială, cu mai puțină agitare a energiilor din scenă, a existat, în schimb, mai multă gălăgie. S-a râs, într-adevăr, dar la glumițe, la aparte-uri, la faze de umplutură, nu la ceea ce, într-un text comic, asigură umorul de valoare: situația. Au fost monotonii atât la nivel de urlet – până la durutul urechilor... –, cât și la nivel de rostiri soft, făcând spectacolul să fie mai mult strident, decât inteligent, și mai aproape de gălăgia lui Vasilache și Mărioara din iarmaroc, decât de Matei Millo. Mai mult decât atât, s-au jucat roluri care au semănat între ele nu ca figuri de personaj colectiv, ci ca soluții superficiale de „a ajunge la public”. Ceea ce, mie cel puțin, îmi amintește o veche hibă a actorilor români: e suficient să termini o facultate de teatru, să apari în spectacolul cutare, făcut de cutare, să ai energie pe scenă și să nu greșești replicile, ca să zici că ești bun. Nu sunt răutăcios, sunt de-a dreptul îngrijorat; păi dacă e vreun spectator nou-nouț, care nu a văzut teatru în viața lui, și nimerește direct la Salba dracului, se sperie și greu îl mai prinzi în templul Thaliei. În concluzie, spectacolul este în mare parte ratat. E ca și când ar fi fost făcut de actori, de ei înșiși și atât, fără cine știe ce coordonare. Iar dacă a fost coordonare, parcă i-a aparținut cuiva care s-a plictisit de teatru. Așa că nu, nu pot să îmi închipui că aici ar fi Alexandru Dabija. E ca și când BMW-ul tocmai a scos un fel de Logan, la care tremură plasticele pe bord.

Autor: Vasile Alecsandri
Regie: Alexandru Dabija
Scenografia: Alexandru Dabija
Distribuție (parțial): Lucia Pînzaru; Florin Toma; Petronela Buda
Producție: Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Galați
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 50 minute
Credite foto: Andrei Gîndac

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați.

Mihăiță. Reconstituirea unei vieți

Când joacă pe scenă unul ca George Mihăiță, provenit din vechea generație care s-a impus, în mentalul colectiv românesc, ca fiind „de aur” – alături de Cotescu, Caragiu, Patrichi, Dem Rădulescu, etc. –, e întotdeauna o bucurie pentru publicul larg. Iată de ce one-man-show-ul de aseară, jucat de Mihăiță pe scena de la „Imaginario” din Ploiești, a fost un succes cert. Pornind, ca idee, din cartea biografică a Doinei Papp – Mihăiță. Reconstituirea unei vieți –, spectacolul este, de fapt, o ilustrare a celor mai bune momente din viața profesională și personală a actorului. A fost un spectacol frumos, cuminte, decent, în limitele genului său; un spectacol care ar fi riscat să pară, la un moment dat, un laudatio de sine suspect, dacă n-ar fi fost contrapunctat, încontinuu, de autoironiile lui Mihăiță, care s-a simțit bine vorbind de propriile limite. Eu, unul, m-am simțit bine la spectacol, atât pentru că, personal, fie văzusem spectacolele și filmele de care vorbea Mihăiță, fie citisem despre ele în revistele de teatru. Și la fel cred că s-au simțit și restul. A fost bine, a fost încheierea bună a primei zile de festival.

One-man-show de George Mihăiță
Producție: Teatrul de Comedie, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 10 minute
Credite foto: Teatrul „Toma Caragiu”

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Ca unul care, în studenție, făcusem un fel de cult pentru Toma Caragiu – până într-acolo încât, la un moment dat, mergeam pe stradă bolborosind, ca nebunu’, replici din Actorul și sălbaticii – m-am bucurat când am primit invitație la Festivalul „Toma Caragiu”, care are loc în Ploiești, chiar acum. Amintirea anilor de facultate, în care Caratase era idolul meu, mi-a rămas în minte, așa că nu pot acum decât să tresar la ideea că intru în teatrul în care Toma a lucrat timp de 12 ani. Poate vă vine să râdeți, dar chiar așa e.

De fapt, dacă e să sap și mai adânc, pot spune că Toma era, pe vremuri, una dintre acele figuri intrate atât de puternic în conștiința națională, încât, în anii ’80 cel puțin, n-aveai cum să nu știi cine fusese, cum murise, cum arăta, ce vocea avea, etc. Până și eu știam una-alta, iar pe vremea aia n-aveam decât 5-6 ani. Așa că, da, Toma era un nume. Inclusiv pentru prunci. Iată de ce, acum, la festivalul care îi poartă numele, mă așteptam ca măcar ceva – un mic eveniment, o expoziție, un momențel, something! – să aibă loc, ca să îl facă cunoscut celor ce n-au auzit de el, iar celor ce au auzit, să le amintească. În sfârșit, poate am eu (iar) pitici pe creier. Sau, cum ar zice maestrul, „domnule, dumneata ori ești prost, ori ardelean...

Punto y coma

Știți, teatrul are voie să fie circ. La fel cum are voie să fie film. Sau dans. Sau mimă. Sau toate la un loc, sintetic, pe principiul fundamental, formulat de Meyerhold la început de secol XX, conform căruia, parafrazez, pe scenă trebuie să vezi lucruri care în nici o altă parte a realității nu pot fi văzute. Așa că, un mic sfat: dacă aveți ocazia să vedeți Punto y coma, spectacol etichetabil ca teatru-circ, vedeți-l. E doar teatru. Teatru în formă pură.

Spun „teatru-circ”, fiindcă cei doi actori din spectacol au roluri care pot fi mai apropiate de clovn, decât de un personaj clasic, de Molière, să zicem... Sunt două personaje, machiate strident, cadaveric chiar, într-un spațiu scenic ale cărui limite sunt date de niște cărți, pe care stau bile de ping-pong. Și cam atât. În rest, totul e joc de cunoaștere a acestui spațiu, de către aceste două personaje care, parcă, au fost trezite direct din sicriu. Au mișcări mai mult mecanice, decât firești, iar tot ceea ce fac este un fel de exploatare a obiectelor cu care intră în contact. Și, realizându-se contactul, le folosesc altfel de cum suntem noi obișnuiți să le vedem folosite. E o utilizare, putem spune, trăznită a spațiului, de unde și umorul spontan al acestor scene. E un fel de realitate „pe dos”, care seamănă bizar cu a noastră, atâta doar că, aici, lucrurile sunt mai simple, reduse la un nivel naiv de înțelegere a lumii. Nu se întâmplă mare lucru pe scenă, din punct de vedere narativ; dar nici nu trebuie, pentru că nu asta e intenția. Scopul vizibil al spectacolului este să ne bucurăm de ceea ce vedem și atingem, de primordialitatea emoțiilor, de relația esențială cu obiectele, cu propriul corp, cu celălalt sau cu cealaltă.

În loc de vorbe, sunt mormăituri. În loc de priviri și expresii, sunt grimase dure. În loc de gesturi umane, sunt mișcări robotice, brutale, care amestecă elementele de circ cu cele de dans. Totul, însă, este executat cu o virtuozitate pe care nu ai cum să n-o recunoști, care ridică mesajul acestui spectacol în mod voit naiv la nivel de universalitate simplă.

Regie: Ruben Rio
Scenografia: NIRU
Distribuție: Nicoletta Battaglia; Ruben Rio
Producție: Compania Teatrală „Cia el Cruce”, Spania
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 50 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu

Carmen

Nu vă așteptați să fie spectacolul de operă, pe muzica lui Bizet, fiindcă nu e. În schimb, e un spectacol al culiselor, din jurul unui viitoare opere Carmen, cu tot tacâmul de pregătiri pe care le presupune un astfel de lucru scenic: casting, repetiții, discuții tehnice, etc. Dar, mai mult decât atât, pare să fie un fel de spectacol al relațiilor între partenerii de scenă, relații care trec limita teatrului și intră, subtil, în cea umană, de atracție. Într-un fel, energiile erotice, care subîntind povestea din Carmen, par să devină motorul poveștii din viața actorilor care vor performa în Carmen, așa că, aici, limita între artă și viață se subțiază, pas cu pas, până la identificarea actorului cu personajul.

În linii mari, superficiale chiar, cam asta pare să fie povestea de pe scenă, jucată de actorii teatrului din Târgoviște. A plăcut – nici n-avea cum să nu placă, fiind o succesiune de dansuri, cu pulsații de tango contemporan –, ba chiar a ridicat sala în picioare, la final. Eu, însă, pot să spun că am rămas în fotoliu. Am aplaudat, dar n-am ovaționat. Cumva, acea forță a dansurilor – căci spectacolul este o alcătuire de repetiții coregrafice, întrerupte din când în când de discuțiile regizor-actor – se pierde tocmai prin acea formulă de repetiție a spectacolului, prin formula de teatru-în-teatru. E dans, e tango, e armonie, după care zbang! Se întrerupe scena, se reia, se rejoacă. Nu e nimic amuzant aici, nici subtil, nici metaforic, cum bine i-ar ședea unui spectacol de dans clasic pe tema erosului. E o simplă spargere a ritmului scenic și, deci, o anulare inutilă a armoniei pe care o asigură dansul.

Neintegrarea, în discursul coregrafic, a fazelor de repetiție, netransformarea lor într-un element estetic, stilizat, codificat, și păstrarea lor la nivel realist, cu accente de amuzament actoricesc, face ca spectacolul să scadă. Să nu aibă foarte mult conținut. Semiotic vorbind, spectacolului îi place mai mult să comunice despre sine (apăsând „pedala” funcției metalingvistice) decât să comunice publicului (prin funcția poetică). De altfel, această constantă întrerupere a dansului, această lipsă a acumulării tensionale, la nivel corporal, îi scoate „din priză” pe actori, ale căror dansuri scurtcircuitate alunecă, uneori, în nesincronizări. Oricum coregrafia, construită aici, e mai mult nespecifică, în mare parte lipsită de virtuozitate, cu mizi zvâcniri de dans impulsiv, frenetic, dar cam atât. În plus, am avut în permanență senzația că discursul scenic se chinuie să fie în primul rând vizual, și abia apoi dramatic, adică emoțional. Pe scurt, pare făcut ca să impresioneze, ca și când s-ar fi pornit dinspre imagine înspre conținut, și nu invers, cum ar fi fost funcțional. Ce am apreciat, însă, au fost momentele de solo coregrafic, acordate fiecărui actor, în buna tradiție a unui spectacol de teatru-dans. Actorii și actrițele, chiar dacă tineri și de curând intrați în teatru, au avut, astfel, ocazia să se arate, să umple scena de mișcare cu trupul lor, să fie nu doar frumoși, irezistibil de frumoși, ci și energetici. Să fie, scenic.

Autor: Prosper Mérimée
Regie: Suren Shahverdyan
Scenografie: Mc Ranin
Coregrafie: Hugo Wolff
Distribuție: Bianca Pintea; Liviu Cheloiu; Andreea Tănase; Andrada Fuscaș; Iulia Verdeș; Radu Câmpean; Daniel Nuță; Florin Oros; Radu Ilicea
Producție: Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019