[EN] Beautifully floating in the feeling of life, like I never could in water. Even the saltiest sea draws me in. Above there is the sky, but I find myself in an impossibility of contemplating it... My senses fade out trying to control the waves.

The music of the stars is a different story. It is continuous falling-in-love. I let my guard down every time I join its sphere... I don't think of controlling it, explaining it. I  get drawn inside its magic and remain vibrating on its wavelength, staring at the brightness of divine frequencies. I can also see, and, while actually seeing, I don't sink...

Dear frenz... My senses sharpened up some days ago, during the concert of Avishai Cohen, at Sala Radio, Bucharest, on the 6th of November 2014. The two of us had already had an imaginary meeting some time ago, when I started endlessly listening to his albums. Since then already, he seduced me forever with his simple, unhasty, accessible themes. I found this accessibility, that rose from the simplicity of the musical theme, completely admirable, especially these days, when good musicians tend towards complication or contemporary music composers can no longer become accessible through their creation. They think and express themselves in a complicated way. Avishai Cohen Trio is a perfect combination. I could even say that they found the perfect formula: complicated thinking, simple creation. The concert at Sala Radio revealed musical piece as universal sound to me. Or rather, as the sound. An undivided, complete sensation. Only after I stepped into the intimacy of the music that was happening only several meters away, astoundingly wrapping me up, did I better understand my favourite musician, Sergiu Celibidache... That Thursday evening, 6th of November, at Sala Radio, I felt how sound dies right after being born, so that music can live, so that infinite can be.

Remembering...

These last few years, I burnt a lot of gas driving my GUN around (my car), for the mad pleasure of listening to Avishai's songs while driving: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika... That Thursday, 6th of November, while stepping into that place, at a quarter to 8 in the evening, I turned the key... The engine warmed up delicately, quickly... While I was confidently touching the imaginary steering wheel of my spiritual madness, I saw a bright stage, with a great, radiant piano, exercising oblivion. The contrabass was meditating, the drums were safeguarding the place. At 6 minutes past 8 (according to my watch), the artists came in – three perfectly handsome men: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor. Then, an impeccable insanity followed.

The time spent in Sala Radio was simply creative and, for me, standing in the front rows, it was impressive to observe the lovely care that the artists had for one another. I don't think I had seen, at least not until then, such respect among artists on stage. This was a reconfirmation of the fact that this is the only way to develop good ideas in deep pieces of music. Each of their solos were bold sways, gracefully powered by the stage partners. For the first time, I heard what piano shades really sounded like on stage, in a jazz concert. This shade of sound cannot be created by everybody. Still, I will not bring up terms like ‘technique’ or ‘style’ or ‘interpretation’, as, in this case, they do not exist separately. Thus, music was a certainty: I stayed lucid, in love, talented... Endlessly floating through heaven, without a slightest strange feeling. It was my world. Remembering me. Remembering myself.

Only after the several bis pieces, did I notice what was around me, behind me... A great crowd of people, peace, spiritual unity... freedom. With no need for choic

how long before
before we can admit to ourselves
that we were wrong
how long

how long before
before we can say no more
no more to this war
how long

how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh

how strong are we all
can we overcome the confusion
made by our own
how strong

how honest are we all
can we look inside of ourselves
and proudly stand tall
how long

how long
will go on
how long, oooh

how long
everybody wants to know
how long, oooh, oooh
(How long, by Avishai Cohen)

__________________________

[FR] Je flotte au vivre, doucement, comme je n'arrive jamais à le faire à l'eau. Même la plus salée des mers me fait couler. Au-dessus il y a le ciel, mais sa comtemplation m'est impossible. Mes sens échouent en essayant de contrôller les vagues.

Avec la musique des étoiles, c'est autre chose. C'est un perpetuel sentiment de tomber amoureux. Je baisse ma garde chaque fois que je me trouve à son aise. Je ne pense pas à la contrôller, à l'expliquer, je suis simplement absorbée dans son magique et j'y reste vibrante... Une vibration qui me tient sur l'onde, les yeux fixés sur la brillance des fréquences divines. Je peux même voir, et, en voyant, je ne coule pas...

Dear frenz... Chers amis... Mes sens se sont aiguisés depuis quelques jours, pendant le concert d'Avishai Cohen, de la Salle Radio, Bucharest, le 6 novembre 2014. Nous deux, nous avions déjà eu un rencontre imaginaire, il y a quelque temps, quand j'ai commencé longuement écouter ses albums. Dès ce moment, il m'a séduite pour toujours avec ses thèmes simples, non-impacients, accessibles; j'ai beaucoup admiré justement cette accessibilité issue de la simplicité du thème musical, surtout de ces temps où les interprètes de bonne musique se compliquent de plus en plus ou les compositeurs de musique contemporaine ne réussissent plus à devenir accessibles par leur création. Ils pensent et s'expriment d'une manière compliquée. Chez Avishai Cohen Trio, la combinaison est parfaite: je pourrais même dire qu'ils ont trouvé la formule parfaite – pensée compliquée et création simple.
C'est au concert de la Salle Radio que j'ai eu la révélation de la pièce comme son universel... Ou, plutôt, comme sound. C'était quelque chose d'indivis, une sensation complète. Ce n'était qu'après être entrée dans l'intimité de la musique qui se produisait à quelques mètres de moi, m'enveloppant d'une manière étourdissante, que j'ai mieux compris mon musicien préféré, Sergiu Celibadache... Ce jeudi soir, le 6 novembre, à la Salle Radio, j'ai senti comme le son meurt dès qu'il est né pour que la musique puisse vivre, pour que l'infinit puisse être.

Remembering... Me souvenant...

Ces dernières années, j'ai brûlé plein de gaz au volant de mon GUN (ma voiture), juste pour le terrible plaisir d'écouter, en conduisant, les pièces d'Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika... Jeudi, 6 novembre, à 8 heures moins le quart du soir, lorsque je suis entrée dans la Salle Radio, j'ai tourné la clé... Le moteur s'est rechauffé insaisissablement, rapidement... Pendant que je touchais, pleine de confiance, le volant imaginaire de ma folie spirituelle, j'ai vu une scène luminescente, avec un grand piano brillant qui exerçait l'oubli. La contrebasse méditait, la batterie guardait la place. A 8 heures et 6 minutes (selon ma montre) les artistes sont entrés – trois véritablement beaux hommes: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor. Puis, il y a eu une impeccable démence.

Le temps passé dans la Salle Radio a été, tout simplement, créatif et, quant à moi, qui étais dans les premiers rangs, j'ai trouvé le soin chaleureux que les artistes se portaient l'un à l'autre tout à fait impressionnant. Je ne pense jamais avoir vu, au moins pas jusqu'à ce moment-là, un tel respect entre artistes, sur une scène. Ce fait m'a reconfirmé que celui-ci est le seul moyen par lequel on peut développer de bonnes idées dans des pièces profondes. Les solos étaient des balancements audacieux, finement mis en valeur par les partenaires de scène. C'était pour la première fois que j'ai vraiment entendu ce que signifie la nuance piano sur une scène, dans un concert de jazz. Cette nuance ne peut pas être crée par n'importe qui. Pourtant, je ne vais pas mentionner des termes tel “téchnique”, “style”, “interprétation”, qui, en ce contexte, n'existent pas séparément. Tout de même, la musique a été une certitude: j'y suis restée lucide, amoureuse, douée... Flottant infiniment, sans que le moindre coin de ciel me paraisse étrange. C'était mon monde à moi. Remembering me. Me souvenant de moi-même.

Après les quelques bis, j'ai commencé à voir ce qui était autour de moi, derrière moi... Une mer de gens, de la paix et de l'unité spirituelle... De la liberté. Sans aucun besoin de choisir.

how long before
before we can admit to ourselves
that we were wrong
how long

how long before
before we can say no more
no more to this war
how long

how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh

how strong are we all
can we overcome the confusion
made by our own
how strong

how honest are we all
can we look inside of ourselves
and proudly stand tall
how long

how long
will go on
how long, oooh

how long
everybody wants to know
how long, oooh, oooh
(How long, by Avishai Cohen)

__________________________

[RO] Plutesc în trăire, frumos, așa cum nu reușesc niciodată în apă; chiar și în cea mai sărată mare mă scufund. Deasupra am cerul, dar contemplarea lui îmi este imposibilă... Îmi obosesc simțurile încercând să dețin controlul valurilor.

Cu muzica stelelor e altfel. E îndrăgosteală continuă, las garda jos ori de câte ori mă aflu în largul ei... Nu mă gândesc la a o controla, la a o desluși, mă absoarbe magicul ei și în el rămân vibrând... Vibrație care mă ține pe undă, cu ochii în strălucirea frecvențelor divine. Pot să văd și, văzând, nu mă scufund...

Dear frenz... Mi s-au ascuțit simțurile de câteva zile, în timpul concertului lui Avishai Cohen de la Sala Radio, București, din 6 noiembrie 2014. Noi doi avuseserăm deja o întâlnire imaginară, mai demult, când am început să-i ascult albumele îndelung. M-a cucerit definitiv încă de atunci cu temele lui simple, negrăbite, accesibile; am admirat mult tocmai această accesibilitate izvorâtă din simplitatea temei muzicale, mai ales într-o vreme în care interpreții muzicii bune se complică tot mai mult sau compozitorii muzicii contemporane nu mai reușesc să devină accesibili prin creația lor. Gândesc complicat, se exprimă complicat. La Avishai Cohen Trio combinația e perfectă; aș putea spune chiar că a găsit rețeta perfectă – gândește complicat și creează simplu. La concertul de la Sala Radio am avut revelația piesei ca sunet universal... Sau, mai exact, ca sound. Era ceva nedivizat, era o senzație completă și abia după ce am pășit în intimitatea muzicii care se întâmpla la câțiva metri de mine, înfășurându-mă uluitor, l-am înțeles mai bine pe muzicianul meu preferat, Sergiu Celibidache... În acea seară de joi, 6 noiembrie, la Sala Radio, am simțit cum sunetul moare imediat ce se naște pentru ca să poată trăi muzica, să poată fi infinitul.

Remembering...

În ultimii ani am consumat mult gaz dând ture cu GUN-ul (mașina mea), pentru plăcerea dementă de a asculta, în timp ce conduceam, piesele lui Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika... Intrând joi, 6 noiembrie, la 8 fără un sfert seara, în Sala Radio, am dat cheie... S-a încălzit motorul pe nesimțite, repede... În timp ce atingeam cu încredere volanul imaginar al demenței mele sufletești, am văzut o scenă luminoasă, cu un pian mare și strălucitor, care exersa uitarea; contrabasul medita, tobele „stăteau de 6”. La 8 și 6 minute (pe ceasul meu) au intrat artiștii – trei bărbați frumoși la propriu: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor, după care a urmat o demență impecabilă.

Timpul petrecut în Sala Radio a fost, pur și simplu, creativ și, pentru mine, aflată în primele rânduri, a fost impresionantă grija pe care artiștii și-o purtau unul altuia. Nu cred că mai văzusem, până în acel moment, atât de mult respect între artiști, pe o scenă, fapt care mi-a reconfirmat că doar în acest fel poți să ajungi să dezvolți idei bune în piese profunde. Solo-urile fiecăruia erau legănări îndrăznețe, extrem de fin puse în valoare de partenerii de scenă; pentru prima dată am auzit ce înseamnă cu adevărat nuanța piano pe o scenă, la un concert de jazz. Nuanța asta nu poate fi creată de oricine. Totuși, n-am să vorbesc despre „tehnică” sau despre „stil” sau despre „interpretare”, acești termeni neexistând separat, în contextul de față. Însă muzica a fost o certitudine: am stat lucidă, îndrăgostită, talentată... La nesfârșit plutind, fără să mi se pară vreun fir de cer străin. Era lumea mea. Remembering me.

După cele câteva bis-uri, am văzut ce era lângă mine, în spatele meu... O mare de oameni, liniște și unitate sufletească... Libertate. Fără nevoia de a alege

how long before
before we can admit to ourselves
that we were wrong
how long

how long before
before we can say no more
no more to this war
how long

how long
will go on
how long, oooh
how long
everybody wants to know
how long, oooh

how strong are we all
can we overcome the confusion
made by our own
how strong

how honest are we all
can we look inside of ourselves
and proudly stand tall
how long

how long
will go on
how long, oooh

how long
everybody wants to know
how long, oooh, oooh
(How long, by Avishai Cohen)

de / by 7TH FLOWER

traduceri de / translations by Adina E. Curta

Sebeșul e al meu. Nu-i al urmașilor urmașilor voștri, care, probabil, vor purta măști de gaze și-n somn. Sebeșul e al meu și, cu toate minusurile grave care există acolo și care te fac praf când ți-e lumea mai dragă – aerul toxic, mafia lemnului, administrația leneșă, delăsarea socială cronică, înmulțirea galopantă a cocalarilor, trista îmbătrânire a populației pe toate planurile, etc. –, totuși există chestii nevinovate care te fac să te simți bine. Și care îți aduc un zâmbet, printre riduri, făcându-te să uiți de mafie, de poluare, de cocalari.

Una dintre acele chestii nevinovate e Festivalul Național de Artă Dramatică pentru Liceeni „Radu Stanca”, ediția a V-a, 24-26 aprilie 2015. Și spun „chestie” nu ca să fiu un băgător de seamă răutăcios și să-i scad importanța, ci ca să vă asigur că ăsta e felul în care festivalul e privit de către cei care n-au nici o legătură cu el. De obicei, un festival își câștigă locul în comunitate abia atunci când cei care n-au nici o treabă cu el zic „oau, ăsta da festival!” sau „ce-aș vrea să ajung și eu acolo!” La Sebeș, festivalul despre care vorbim e departe de a fi un eveniment la care mulți vor să ajungă. N-a câștigat nici măcar 5% loc în mintea oamenilor – exceptându-i, bineînțeles, pe tinerii pasionați care îl fac, pe cei care participă și pe toate rudele lor. Probabil va curge multă apă pe Mureș până când festivalul va fi un eveniment într-adevăr național, respectat, temut, bine finanțat, promovat.

În enumerarea de mai sus aș sublinia „bine finanțat”. Pentru că de acolo derivă „promovat”. Dar... să vedem partea plină a paharului. Chiar dacă e un festival de liceu și are, vrând-nevrând, un caracter obligatoriu școlar, deci educativ, deci limitat, vorbim de un eveniment bine făcut. Care are șanse să fie foarte bine făcut și să ajungă la urechile nu doar ale comunității teatrale din RO, ci și la ale publicului larg. Deocamdată, însă, e un eveniment mic, dar atent la detalii, la confortul și starea de bine a trupelor participante, la bunul mers al jurizării, la tot ceea ce înseamnă, tehnic, un festival de mici dimensiuni. Pentru unii, însă, e mare; ba chiar e considerat a fi printre cele mai bune din țară, la nivel de liceu, lucru care nu poate decât să-i bucure pe cei câțiva oameni inimoși care se zbat, an de an, să-l facă. Mă refer la elevii și profesorii Colegiului Național „Lucian Blaga” din Sebeș, care au avut încăpățânarea să facă bici până și din ultimul sfanț pe care l-au avut, sacrificându-și buzunarele și odihna. Nu e puțin lucru și, dacă ar avea mai mulți bani, sunt sigur că ar mări valoarea premiilor, ar include excursii și dezbateri tematice pentru elevi, ar diversifica programul de festival, etc. Deocamdată, valoarea festivalului și felul în care a evoluat nu au nici o legătură cu bugetul primit. Nu putem pune pe seama banilor faptul că, în sală, nu mai avem scuipători de semințe și mitocani la galerie. E liniște deplină la spectacole, raportul scenă-sală e unul decent și matur, iar asta, dați-mi voie s-o spun, e mare lucru.

Spectacolele

Cât despre spectacole, n-o să fac o cronică pentru fiecare în parte, pentru că nu ar ajuta pe nimeni. Ar fi o risipă de fraze și învârtire în jurul cozii. Mai degrabă voi puncta, cu plus și minus, elementele din spectacole care cred că au fost definitorii. Sper, dragi elevi, să vă folosească.

Satul electronic (trupa „GONG”, Roman, r. Cătălina Bostan și Vlad Ianuș)
+ indiscutabil, cel mai „bine legat” spectacol din festival, prin scriitură, ritm, atmosferă și soluții scenice, apropiindu-i, întrucâtva, pe tinerii elevi din spectacol de înțelegerea modului profesionist de a face teatru;
+ abordarea unui mediu social extrem de rar văzut pe scenele din România: satul românesc. Replicile au fost în întregime scrise într-un grai regional bine delimitat, asigurând un context scenic compact și autenticitate;
+ energia actoricească a elevilor, de cele mai multe ori bine ținută în frâu și bine dozată în funcție de intensitatea scenelor;
+ umor de situație, de limbaj, de caracter, prin răsturnări de momente, prin contraste și prin contrapunct scenic (serios – comic – trist – comic), împlinind vechea dar întotdeauna valabila rețetă a comediei;
+ momente de slapstick comedy, neduse în ridicol, care ne-au făcut pe toți să râdem ca niște copii;
+ devierile amuzante de limbaj, din grai regional în exprimări actuale;
+ echilibrul energetic al spectacolului și valoarea egală a partiturilor actoricești, vădind ore în șir de repetiție și migală;
+ decoruri, costume și recuzită bine integrate în jocul actoricesc, stârnind umor și creând acțiune mai ales acolo unde era mai mare nevoie de aceasta. Scenografia – unitară, 100% adaptată poveștii – a devenit, aici, personaj;
- graba rostirii, datorată emoțiilor și surplusului de energie scenică. Întotdeauna, când textul e scris în grai, acesta trebuie rostit mai clar, mai rar, pentru ca cei care nu îl vorbesc în viața de zi cu zi să îl audă și să-l înțeleagă;
- introducerea, în poveste, a elementelor de tehnologie nici nu ajută, nici nu încurcă. Sunt inutile, narativ, nefiind nici măcar sursă de umor.
    
Cafeaua d-lui ministru (trupa „COLB”, Sebeș, r. Tereza Cândea)
+ precizia jocului scenic, fără fisuri și bâlbe, fără căutări de gesturi și fără plusări, în cazul tuturor celor trei actori (Cristian Oană, Roxana Sabău, Alin Roman), în absolut fiecare situație;
+ distribuția actorilor, bine aleasă pe criterii de fizionomie și buna împărțire a rolurilor, astfel încât partiturile să fie egale, ca intensitate. Relația între partenerii de scenă a fost sigură, fără pierderi de ritm;
+ rapiditatea schimurilor de replică, cu dicție clară și forță vocală;
+ accente clare în fiecare situație scenică;
+ mișcare scenică echilibrată, umplând „golurile” de replică;
+ ritm scenic alert, bine frazat, exprimând o poveste suficient de concentrată pentru a deveni, de pildă, scurtmetraj;
- subiect neclar și inconsistent, fără profunzime, sau tratat în așa fel încât a ajuns să pară fără profunzime;
- energia scenică a actorilor și umorul rece, ușor artificial al situațiilor au distras atenția de la poveste și au canalizat-o exclusiv asupra jocului scenic.

Ursul (trupa „ARTHESIUM”, București, r. Cosmin Cornici)
+ opțiunea pentru un text simplu la prima vedere, dar pretențios în realitate, cerebral, retoric, pe care tinerii elevi de la București l-au înțeles ca sursă de umor inteligent;
+ polarizarea netă a tonalității în spectacol, prin dialog și mișcare: violentă, agresivă la început, caldă, umană la final;
+ capacitatea matură, actoricește, a elevilor Andrei Anghel și Ioana Budu de a exprima tranziția de la încleștare la tandrețe. În doar câteva minute de spectacol, prin jocuri scenice simbolice, din gesturi și pași, prin soluții mai degrabă coregrafice, relația conflictuală a devenit amoroasă;
+ ritm scenic echilibrat, fără prea multe plusări de dragul râsetelor;
+ mișcare scenică asumată, conștientă, fără umpleri inutile de spațiu doar pentru că există un spațiu scenic care trebuie umplut;
+ intervențiile sprintene, de contrapunct ale lui Cătălin Bucur, în rolul băiatului de casă, au dat ritm dialogurilor;
+ alternarea credibilă de umor și tristețe;
- exagerarea agresivității (rostire monoton stridentă, gesturi prea puternice), mai mult în cazul lui Andrei Anghel decât în cel al Ioanei Budu.

O creangă de liliac alb în ianuarie (trupa „DOR FĂRĂ SAȚIU”, București, r. Dora Lazăr)
+ unitatea spectacolului, ca tonalitate, în ciuda faptului că scenariul fusese compus din două piese distincte, ca poveste;
+ salturile subtile de la o poveste la cealaltă. Meritul le revine în totalitate actorilor, care au păstrat ritmul și atmosfera, astfel încât să simțim că e aceeași poveste, aceleași tristeți, același mesaj;
+ liantul celor două povești a fost tânăra Maria Kira Rezac, al cărei rol a adus pe scenă aproape toată finețea și profunzimea de care avea nevoie o asemenea împletire de povești;
- incapacitatea de a da viață tempo-ului exagerat de moale al spectacolului. Opțiunea pentru tonalitatea lentă, pentru simbol, pentru visare poate îmbogăți povestea cu atmosferă, cu nuanță, însă e întotdeauna riscantă. Fără accente puternice, de contrapunct, în jocul actoricesc, spectacolul devine plictisitor. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel.

Welcome America (trupa „BIRLIC”, Fălticeni, r. Gheorghe Balint)
+ mesajul direct, completamente educativ al spectacolului și intenția clară de a-l transmite fără ocolișuri, pentru a schimba în bine mentalitatea publicului;
+ amestecul credibil de umor grotesc și dramă;
+ ilustrarea autentică, naturalistă a subculturii;
+ curajul de a scrie un text dramatic de la zero și capacitatea de a-l pune în scenă pe gustul și pe înțelesul publicurilor din ziua de azi;
+ saltul bine controlat de la gălăgie la tristețe, în special în final, care a conturat foarte bine mesajul de închidere a poveștii;
- excesul de gălăgie și de urâțenie socială, prin scene repetitive, de la un moment dat plictisitoare;
- conținutul „subțire” al poveștii, cu exprimări și jocuri scenice explicite, fără sugestii, fără gesturi-simbol care ne-ar fi putut pune pe gânduri, ca spectatori și care ar fi putut „adânci” spectacolul.

Oglinda (trupa „THALIAMAR”, Mangalia, r. Aura Stuparu)
+ mesaj util, responsabil, profund educativ, universal, capabil să corespundă inclusiv adulților;
+ naturalețea copilărească a situațiilor și umorul plăcut, original al fiecărei confruntări între personaj și proiecția sa în oglindă;
+ energie actoricească ieșită din comun. Deși spectacolul a „beneficiat” de o pană de curent, tinerii actori au continuat să joace ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar după ce a revenit lumina și au reluat scena, energia lor a fost de câteva ori mai puternică, dovedind că impasul înseamnă un atu, pentru cei care vor să-l depășească;
- joc scenic copilăros, uneori împrăștiat, fără o organizare coregrafică limpede, cât de cât definită;
- dicție neclară și gesturi nesigure, în cazul unor scene care ar fi trebuit să conteze tocmai ca dialog și gestică;
- spectacol liniar, ca tonalitate, fără prea multă vigoare în scenele de conflict.

Lecția de nesimțire sau cum să devii nesimțit (trupa „C.N.A.I.’s STAGE”, Câmpeni, r. Sanda Bold)
+ „meciul” intens de energie scenică, aproape ireproșabil dus până la capăt între personajul pur, naiv și plăpând al Iulianei Danciu și personajul înțepat, tăios, bine înfipt al Andreei Jurj;
+ contrastul de caractere a asigurat succesul comediei, oferind personajelor statut de adversari, egal interesanți și egal convingători, în totală incompatibilitate unul cu altul;
+ prin gest, replică, mișcare, priviri, coafură și vestimentație, cele două actrițe și-au asumat pe deplin conflictul și l-au ilustrat cu umor spontan, de caracter;
+ spectacol construit exclusiv pe dialog, cu ritm bine susținut tocmai din lupta între remarci;
- redundanță a conflictului, prin repetare de soluții comice;
- lipsă de profunzime, tocmai datorită acestei repetiții;
- text dramatic mult prea explicit, cu repetare obositoare și inutilă a cuvântului „nesimțit” în cadrul lecției, în condițiile în care era deja foarte clar scopul lecției.

Și, încălecând pe-o șa, vă asigur, dragi elevi, că ați făcut un lucru bun venind la Sebeș, la acest festival despre care vom mai auzi doar dacă Sebeșul va vrea să îl mai facă. Până atunci, vă doresc să jucați nu pentru premii, nici pentru profesori, nici pentru părinți, nici pentru trecătoarea concurență, ci pentru voi. Habar nu aveți cu cât drag sunteți priviți din sala de teatru și, mai ales, de la masa juriului, unde colegii mei zâmbeau, ca și mine, pentru că vedeam bucurie pe scenă. Felicitări tuturor.

Premiile festivalului

Marele Premiu: Satul electronic

Premiul I: Cafeaua d-lui ministru

Premiul II: Ursul

Premiul III: O creangă de liliac alb în ianuarie

Premiul Special al Juriului: Oglinda

Mențiune: Welcome America

Premiul pentru interpretare masculină: Cristian Oană (Cafeaua d-lui ministru), ex-aequo cu Andrei Anghel (Ursul)

Premiul pentru interpretare feminină: Iuliana Danciu, ex-aequo cu Andreea Jurj (ambele din Lecția de nesimțire sau cum să devii nesimțit)

Premiul pentru scenografie: Satul electronic

Premiul pentru cel mai bun afiș: Ursul

Credite foto: Colegiul Național „Lucian Blaga”, Sebeș

Când ajungi la un festival pe ultima sută de metri și încerci, în două zile, să prinzi cât poți, ca să simți măcar pe vârful limbii că ai gustat festivalul, e ca și când vii la spartul târgului. Nu se mai vinde nimic și nu te crede nimeni că ai fost acolo. Iacă așa m-am pomenit eu în București, la festivalul „FESTin pe Bulevard”, care chiar e pe un bulevard și care, din câte am aflat întrebând încolo și încoace, e mai mult sau mai puțin un festin. Din care regret că am prins puțin și despre care, din păcate, descopăr că nu există nici măcar o cronicuță pe LiterNet (site-ul ăsta fiind, pentru mine, barometrul relevanței oricărui festival românesc de teatru sau film). Așa că, festin-nefestin...

... e totuși un festival internațional de teatru, lungit pe 10 zile (8-17 octombrie), aflat la ediția III (deși eu abia anul acesta aflu despre el), așadar e un eveniment care ar trebui să conteze mai mult în ceea ce numim, cu atâta umflare de piept, „lumea teatrală”. Uitându-mă în zig-zag pe program, am remarcat tot felul de titluri, multe de la „Nottara” – însuși „Nottara”-ul fiind organizator, deci programul putem spune că e un show-case de tip show-off –, altele de la Arad, Oradea, Ploiești, Cluj, dar și Polonia, Bulgaria. Apoi am deschis caietul-program, ca să văd ce argument e în spatele acestui festival care, de departe, pare un FNT mai mic. Iar ca argument pe hârtie am găsit ceva ce eu, din păcate, nu am găsit în spectacolul (Tatăl) pe care l-am văzut ieri. Poate nu l-am văzut eu bine. Oricum, aștept spectacolul de azi, Vestul singuratic, poate îl voi găsi acolo, fiindcă argumentul festivalului e acesta: avem o criză a limbajului, în teatru și în viață, așa cum avem și un limbaj al crizei; există bariere pe care noi ni le punem și de care tot noi ne lovim, atunci când pretindem că trecem mai departe; există limite și depășiri de limită, iar cel mai înțelept ar fi să gândim totul ca proces de comunicare, nu ca impunere. Pe scurt, cam acesta e mesajul. Unul destul de ferm, actual, cu oarecare doză de urgență și care din păcate nu pare să se „îmbuce”, iertați expresia, cu denumirea relaxantă a festivalului, adică „festin”. În fine, poate greșesc, ținând cont de infima mea experiență de spectator în acest festival. E ca și când aș încerca să zic ce gust are berea, după ce o beau cu capacul...

Tatăl

Voi scrie foarte puțin despre acest spectacol, fiindcă mă grăbesc să-l văd pe următorul. Problema este că chiar dacă aș fi avut mai mult timp, tot puțin aș fi scris, întrucât nu e un spectacol consistent nici ca mesaj, nici ca ansamblu de execuții scenice. E valoros, din punctul meu de vedere, ca reușite izolate, individuale, separabile unele de altele și numărabile cu degetul. Poate veți obiecta, cu argumentul că s-au auzit câteva „bravo-uri” entuziaste la aplauze. Eu, unul, nu „mușc” entuziasmele obligatorii și cred că acest spectacol, construit ca directă și completă reflectare a temelor din foarte puternicul text al lui Strindberg, eșuează acolo unde încearcă să transmită intensități, nu semnificații. Iar când spun „intensități” mă refer la efecte de momente și imagini, la construcții de dialog care vor prin ele însele să aibă impact, neținându-se cont de ansamblu. Pentru că, dacă vorbim de ansamblu, atunci trebuie să remarc o monotonie accentuată, o lungire excesivă de tonalitate de la o scenă la alta, lungire care, tehnic vorbind, se numește redundanță.

Din păcate, această redundanță și această moleșeală fără accente și contrapuncte caracterizează prea multe producții pe texte de secol XIX. De ce?, mă veți întreba, pentru că spectacolul Tatăl pare să fie o excepție, ca joc actoricesc intensiv și ca soluții scenografice de sugerare a spațiului clinic, a falsei purități, a pereților subțiri etc.. Răspunsul pentru acest simptom de cădere în redundanță se află în citirea acelor texte, citire care în cazul multor regizori păcătuiește aproape întotdeauna ca abordare gravă, liturgică, ca pathos, ca rostiri de replică cu fruntea spre cer, ca scene pline de pauze, cu tempo larg, aproape fără ritm. Rezultatul e monotonie, plictiseală și o epuizare actoricească fără prea mult efect. Păcat.

Autor: August Strindberg
Regie: Lupcho Gorgievsky
Scenografie: Maria Dimanova
Distribuție (parțial): Anastas Popdimitrov; Rumjana Merdjanska
Producție: Teatrul Dramatic și de Păpuși Vratsa, Bulgaria
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului FESTin PE BULEVARD, București

Apoi am văzut Vestul singuratic, al lui Cristi Juncu. Acest al doilea și ultim spectacol pe care l-am prins la București, în „FESTin pe Bulevard”, era de fapt unica mea șansă să mă răzgândesc și să văd cu alți ochi festivalul ăsta despre care ar fi trebuit să știm mai multe. Nu pot folosi cuvinte mari și să spun că mi-a schimbat viața, că e fantastic etc. Dar e un spectacol care, în ciuda titlului parcă descurajant și comercial (Vestul singuratic), a fost suficient de bine lucrat, de savuros ca actorie, de profund ca mesaj, de dur ca limbaj să mă convingă, pe mine cel puțin, că uneori se lucrează bine în teatrul românesc. Bine spre excelent.

Vestul singuratic, deci. Imaginați-vă cea mai murdară casă, cele mai strâmbe uși, cea mai îngălbenită faianță și cel mai urât living, în care fotoliile sunt la un metru de pisoar. E casa fraților Valene și Coleman (Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr.), doi vlăjgani trecuți de 30 de ani, a căror unică ocupațiune e să bea, să înjure grețos, să-și tragă pumni și să se certe pentru chips-uri („chipse”, în graiul lor de mahala, lipsit de orice gramatică). N-au scopuri în viață, n-au atins niciodată o femeie, le place s-o ardă toată ziua în fotoliu și, mai ales, știu să facă un singur lucru: să se ia unul de altul. Exact ca în copilărie, doar că acum, la maturitate, tachinările au în spate motive adânci și, din păcate, urmări grave. E în permanență un șantaj între frați și, practic, tot ceea ce li se întâmplă vine din ură și durere. Nu vă zic mai multe, deși mă arde la degete să le scriu; esențial e să vedeți spectacolul și să găsiți dedesupturile acestui story aparent inofensiv.

Ar fi fost incompletă această poveste dacă autorul ei, Martin MacDonagh, nu i-ar fi inclus pe preotul Welsh (Andi Vasluianu) și pe tânăra Girleen (Corina Dragomir). Welsh e un popă bețivan, cu suflet mare dar voință zero, un om îngreunat de alcool și de păcatele enoriașilor. Simultan cu păhăruțele pe care le bea până stinge, Welsh face apel la etică, citează din Biblie, o dă pe interpretări poetice și încearcă să-i împace pe frați. De cealaltă parte e Girleen, o adolescentă care, prin nume, sugerează tipologia unei vârste, a unei generații. Alintată, complimentată, Girleen pretinde că e bine „cotată” de bărbații din oraș și că, deci, face senzație peste tot unde merge.

Sunt, așadar, patru personaje în această amară poveste și fiecare e un mic wannabe, e simularea a ceea ce vrea să fie. Mult, foarte mult umor iese din combinația asta de aspirații fanteziste și realitate crudă, în care personaje cu izmene murdare la fund vorbesc despre sex-appeal. Fiecare bucată de dialog e construită pe voința personajului de a fi mai deștept decât ceilalți și, concomitent, pe încercarea de a ascunde propriile erori. Martin McDonach, care în 1999 primea un Tony Award pentru acest text, l-a scris în așa fel încât comunicarea între personaje să fie un blocaj constant. O deposedare continuă, rezultând în ciocniri când banale, când grave. E când rățoială între idioți, când atacuri sub centură, capabile să ducă la crimă. Și, imediat apoi, momente de potolire și profundă umanizare a relațiilor. Rar cred că am văzut o poveste atât de bine scrisă, atât de eficientă ca spectacol comico-tragic, astfel încât la o secundă după ce râzi în hohote, să cazi pe gânduri și să uiți, de fapt, că ai râs.

Cristi Juncu, pe care publicul căutător de povești contemporane și de umor deștept îl asociază cu titluri ca Butoiul cu pulbere, Hoții, Niște fete sau American Buffalo, a făcut din Vestul singuratic ceea ce știam că va face: un spectacol actoricesc 100%, de trei ore. Trei ore de replici, în care nu se întâmplă mai nimic și în care evoluția personajelor e discretă, la nivel de cuvânt, de mimică. Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr. sunt, aici, cuplul antagonic pur-sânge: unul înțepat, zgârcit, isteric ca o babă (Zamfirescu); celălalt e moale, grețos, tăcut, cu priviri de asasin în serie (Piersic). Ambii se ridică la un nivel înalt de interpretare, în care statutul de loser monumental e jucat pe toate fețele pe care vi le puteți închipui. Și asta cu puține repetiții de soluții actoricești, în trei ore de dialog; iar unde există repetiții, ele sunt jucate astfel încât să aibă conținut. Dacă vreți să vedeți în teatrul românesc o reeditare parțială (dar originală) a cuplului „Beavis & Butt-Head”, atunci vedeți-i pe Zamfirescu și Piersic. Dar și pe Andi Vasluianu, căruia îi iese un rol de bețiv târâit, amuzant de absent, neplictisitor, nerepetitiv, care înțelege exact ce replici au impact și haz. Mai puțin așezat e rolul lui Girleen, jucat de Corina Dragomir, care parcă se grăbește să bifeze nuanțele rolului, pe care știe că le are de bifat. Nu e un rol „subțire”, deși episodic, dar în reprezentația pe care eu am văzut-o mi s-a părut mai mult căutat și indecis.

Deși e cursiv, transparent și rar te face să te uiți la ceas, Vestul singuratic are unele pierderi de ritm, datorate plusării actoricești și nesigurei gestionări a tăcerii dintre replici. De fapt, e supralicitată valoarea tăcerilor, aici, supralicitare care cred că are de-a face cu dorința actorilor de a stârni și mai mult efect comic. În plus, liniaritatea inevitabilă a poveștii lui McDonach, axată strict pe dialog, determină în spectacol un tempo excesiv de lent, ușor dezechilibrat, care scade efectul unor scene care ar fi trebuit să își mențină intensitatea.

Dar dacă nu pentru actorie și poveste vi se pare bun spectacolul (deși n-aș crede că se întâmplă asta), atunci vedeți-l pentru decoruri, semnate de Carmencita Brojboiu, scenografă cu imensă experiență în teatrul românesc și, în special, în cel maghiar. Alcătuirea scenei ca spațiu de adunături nostalgice, cu pereți gălbui, mânjiți, cu lucruri inutile care te încurcă în picioare, cu scânduri pe uși și geamuri, e exact ceea ce trebuia ca să îmbrace această poveste de destine ratate. E un home sweet home baricadat, abject până la cer și înapoi, arătând foarte simplu că aici trăiesc, poate, ființele cele mai înrăite, mai primitive și, culmea, mai umane.

Vă recomand Vestul singuratic, pentru doza fermă de umanitate, pentru iluzia amară de western și pentru tonele de râs pe care le veți amesteca cu statul pe gânduri.

Autor: Martin McDonagh
Regie: Cristi Juncu
Scenografie: Carmencita Brojboiu
Distribuție: Vlad Zamfirescu; Florin Piersic Jr.; Andi Vasluianu; Corina Dragomir/Ioana Calotă
Producție: Teatrul „C.I. Nottara”, București
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului FESTin PE BULEVARD, București
Credite foto: Horia Petrașcu