Exces nr. 2: SCEPTICISM

Details

Category: Fotoliul spectatorului

Published on Wednesday, 25 May 2016 18:44

Written by Florian-Rareș Tileagă

Continuăm, astăzi, ceea ce acum câteva zile părea un demers ciudat, adică discuția-pastilă despre excesele spectatorului și vorbim, mai jos, despre încă un vechi „beteșug” din capul spectatorului: SCEPTICISMUL. Din păcate, în comparație cu frica despre care era relativ ușor să vorbim înainte, scepticismul e un blocaj mult mai greu de diagnosticat și, deci, de lecuit. Cauzele sunt sensibile și întotdeauna altele în funcție de starea fiecărui spectator, așa că pusul degetului pe rană va fi, azi, mult mai imprecis. Și mai cu semnul întrebării. Așa că...

... scepticism. Neîncredere. Scepticism. Lipsă de chef intenționată. În traducere liberă: „poți să spui ce vrei despre spectacolul / regizorul X, eu știu de pe acum că n-o să-mi placă”. E, într-un fel, o reacție mai evoluată decât frica de spectacol, fiindcă acum discutăm de un refuz justificat, din convingere. În aproape toate cazurile, refuzul e adresat fie unui spectacol anume, fie autorului de spectacol, deci stilului său de creație. E, deci, un refuz cultural adresat teatrului, privit ca rival.

Scepticismul bazat pe cunoaștere săracă. Nu vorbim despre cât de rezonabile sunt motivele pentru care nu vă place cutare regizor sau teatru sau stil de a face teatru, ci despre cât de mult le dați importanță. Să zicem că ați văzut unul sau cel mult două spectacole ale aceluiași regizor și v-ați convins că „nu-i de mine”. Creșteți în această atitudine refractară, amplificați starea avută la spectacol și, practic, căutați „nod în papură” pentru orice detaliu care vă vine în minte legat de spectacol. Reacția devine mai mare decât cunoașterea; argumentul vostru e impresia. Atitudinea e intens subiectivă și, orice vi s-ar spune, sunteți gata să căutați argumente în toate zonele culturii ca să vă justificați poziția de NU definitiv. Încăpățânare clasică, care vă face să nu vă mai aduceți aminte cu exactitate nici măcar motivul pentru care ziceți NU. De altfel, scepticismul e unul din puținele excese constructive, căci generează polemică. Ca atare, un posibil leac (și singurul, de fapt) ar fi resetarea tuturor reacțiilor voastre contra și o mai atentă analiză a argumentelor pro pe care ceilalți le aduc în discuție.

Scepticismul bazat pe cunoaștere profundă. În acest caz, spectatorul sceptic e un spectator corect. A văzut mult, cunoaște lucrurile despre care vorbește și e aproape imposibil să se mai lase convins că regizorul X poate să-i placă. Are argumente, nu reacții și impresii pripite, iar felul în care își justifică poziția e rațional. Totuși, până și în acest caz scepticul mai poate face ceva pentru a-și potoli neîncrederea: o separare obiectivă a minusurilor de plusuri, în cazul întregii opere a autorului pe care nu-l agreează, astfel încât „jumătatea plină a paharului” să fie la fel de vizibilă cum e cea goală. Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna există o jumătate plină.

în curând, despre orgoliu