Începând de azi, (îndrăznesc să) scriu despre excese. Excesele noastre, ca spectatori de teatru, excese pe care le știm sau nu; excese, exagerări, depășiri de limită, adică tot ce e derapaj în procesul receptării spectacolului, când suntem la teatru. Vom vorbi despre frică, scepticism, orgoliu, superficialitate și snobim și mă includ, firește, pe „lista neagră” a celor care le-au bifat pe toate, rând pe rând. Știu pe pielea mea cum e să fii snob, orgolios sau sceptic la teatru, așa că puteți citi rândurile de mai jos ca pură confesiune. Azi, de pildă, vorbim despre FRICĂ.

Dar nu despre frica înțeleasă ca spaimă, ci ca refuz cu privire la unele spectacole. „Eu la teatru-dans nu merg!”, „pfoai, e fără vorbe?”, „spectacol străin? N-o să-mi placă...” sunt reacții de frică intelectuală sau, am zice noi, de un anume tip de lene culturală în contact cu provocarea. Ar fi, de fapt, frica înțeleasă ca instinct de conservare a ceea ce știi că îți place, în raport cu ceea ce știi că nu-ți place. E prima emoție pe care o ai în secunda în care, întrebat dacă vrei să mergi la spectacolul cutare, tu spui „nu”, după care nu-ți dorești decât să fii lăsat în pace de către cel care te-a întrebat.

S-o luăm băbește: pe de o parte, fiecare spectacol vrea să placă. Până și cele de intervenție socială, furioase, reacționare, care enervează, indignează etc.: în esența lor, toate vor să placă, toate vor aplauze. Reținem, deci, aspectul fundamental al plăcerii spectatorului – o plăcere nu ca relaxare și confort, ci ca satisfacție a provocării, a descoperirii, a incitării, a suspansului, a șocului, a râsului, a meditației etc. Prin urmare, singurul motiv pentru care refuzați un spectacol de teatru-dans e însuși faptul că nu cunoașteți tipul de plăcere care vă este pregătită. Așadar, ce v-ar mai opri să-l vedeți?

Pe de altă parte, dacă ați fost și nu v-a plăcut (adică nu v-a provocat, nu v-a emoționat, nu v-a atras atenția mai mult decât o face viața cotidiană), e mult mai probabil să fie „vina” spectacolului decât a voastră. E treaba teatrului să se facă înțeles, mult mai mult decât a spectatorului de a sta cu dicționarul pe genunchi și de a-l descifra. Deci, dacă nu v-a plăcut, faceți tot posibilul și direcționați verdictul „nu-mi place” exclusiv înspre spectacol. Nu înspre genul de teatru în care temporar a fost încadrat. Cu alte cuvinte, fiți înțelepți în actul receptării, înțelegeți unde s-a greșit, unde nu, laudați-l pentru momentele bune și, pentru cele nereușite, condamnați-l. Cu argumente.

în curând, despre scepticism

Continuăm, astăzi, ceea ce acum câteva zile părea un demers ciudat, adică discuția-pastilă despre excesele spectatorului și vorbim, mai jos, despre încă un vechi „beteșug” din capul spectatorului: SCEPTICISMUL. Din păcate, în comparație cu frica despre care era relativ ușor să vorbim înainte, scepticismul e un blocaj mult mai greu de diagnosticat și, deci, de lecuit. Cauzele sunt sensibile și întotdeauna altele în funcție de starea fiecărui spectator, așa că pusul degetului pe rană va fi, azi, mult mai imprecis. Și mai cu semnul întrebării. Așa că...

... scepticism. Neîncredere. Scepticism. Lipsă de chef intenționată. În traducere liberă: „poți să spui ce vrei despre spectacolul / regizorul X, eu știu de pe acum că n-o să-mi placă”. E, într-un fel, o reacție mai evoluată decât frica de spectacol, fiindcă acum discutăm de un refuz justificat, din convingere. În aproape toate cazurile, refuzul e adresat fie unui spectacol anume, fie autorului de spectacol, deci stilului său de creație. E, deci, un refuz cultural adresat teatrului, privit ca rival.

Scepticismul bazat pe cunoaștere săracă. Nu vorbim despre cât de rezonabile sunt motivele pentru care nu vă place cutare regizor sau teatru sau stil de a face teatru, ci despre cât de mult le dați importanță. Să zicem că ați văzut unul sau cel mult două spectacole ale aceluiași regizor și v-ați convins că „nu-i de mine”. Creșteți în această atitudine refractară, amplificați starea avută la spectacol și, practic, căutați „nod în papură” pentru orice detaliu care vă vine în minte legat de spectacol. Reacția devine mai mare decât cunoașterea; argumentul vostru e impresia. Atitudinea e intens subiectivă și, orice vi s-ar spune, sunteți gata să căutați argumente în toate zonele culturii ca să vă justificați poziția de NU definitiv. Încăpățânare clasică, care vă face să nu vă mai aduceți aminte cu exactitate nici măcar motivul pentru care ziceți NU. De altfel, scepticismul e unul din puținele excese constructive, căci generează polemică. Ca atare, un posibil leac (și singurul, de fapt) ar fi resetarea tuturor reacțiilor voastre contra și o mai atentă analiză a argumentelor pro pe care ceilalți le aduc în discuție.

Scepticismul bazat pe cunoaștere profundă. În acest caz, spectatorul sceptic e un spectator corect. A văzut mult, cunoaște lucrurile despre care vorbește și e aproape imposibil să se mai lase convins că regizorul X poate să-i placă. Are argumente, nu reacții și impresii pripite, iar felul în care își justifică poziția e rațional. Totuși, până și în acest caz scepticul mai poate face ceva pentru a-și potoli neîncrederea: o separare obiectivă a minusurilor de plusuri, în cazul întregii opere a autorului pe care nu-l agreează, astfel încât „jumătatea plină a paharului” să fie la fel de vizibilă cum e cea goală. Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna există o jumătate plină.

în curând, despre orgoliu

Moartea și taxele, cică astea-s cele mai sigure lucruri din viață. O spunea Benjamin Franklin, acum vreo trei secole. Aș adăuga orgoliul. E „buba” pe care n-o recunoaște nimeni. Cea mai veche din lume. Cea mai protejată, șmecheră, complicată, nevindecabilă și înșelătoare defecțiune din câte există. E combustibilul inepuizabil de păreri, motorul oricărei polemici și energia fără de care orice contrazicere ar fi plictisitoare. În schimb (pentru că există orgoliu) părerile, polemicile și contrazicerile sunt gustoase... Juicy, cum zic americanii.

Diagnosticul de mai sus e valabil indiferent de epocă și context, dar, pentru că pe noi ne interesează teatrul, îl aplicăm spectatorului, ca fiind încă unul din excesele lui despre care scriem pe PașiLiberi.ro. Dacă până acum am vorbit despre frică și scepticism, azi ne preocupă ORGOLIUL, exclusiv pentru felul cum spectatorul se poziționează față de spectacol și față de ceilalți spectatori. Iată, mai jos, trei dintre cele mai dese forme de orgoliu, pe care le poți vedea (și vă propunem să faceți asta, e aproape distractiv) înainte și după spectacol...

Orgoliul de părere. De la „bă, io știu ce vorbesc!” până la „n-ai văzut spectacolele pe care le-am văzut eu și n-ai citit cărțile pe care le-am citit eu, deci n-ai dreptate”, orgoliul de părere e același. Atacă, ocolește, se ține cu dinții. Vrea ultimul cuvânt. Caută, cu o disperare bine ascunsă, argumente care pot fi din ce în ce mai iraționale, dar convingătoare cât timp arta e relativă... Orice ai zice, oricât i-ai trezi din morți pe Antoine sau Craig ca să-i arăți că ai dreptate, orgoliosul nu se va lăsa convins nici mort. Dacă e și educat, atunci comportamentul spectatorului orgolios e calm, bine jucat. Și, bineînțeles, conjunctural, depinzând esențial de oamenii care îi împărtășesc părerea, astfel încât să poată ceară „întăriri” la nevoie.

Orgoliul de anihilare a celorlalte păreri. Dacă, însă, nu intervin „întăririle”, o soluție a orgoliosului e să se uite pe pereți atunci când opozantul își spune părerea. Știe că pierde și că i se desființează argumentația, așa că ultimul lucru pe care-l mai poate face e să adopte un comportament indiferent, dându-i de înțeles opozantului că discursul lui e fără efect. Sigur, orgoliosul mai are și varianta sinceră, grobiană á la Cocoșilă („ești prost!”) de afirmare a superiorității, dar nu cred că se aplică decât după câteva beri.

Orgoliul de recomandare a spectacolului. E intempestiv, e năvalnic, le știe pe toate. Cine recomandă spectacole cu intenția secretă de a-și marca propriul statut de om cult și deștept, îți spune zero lucruri despre teatru și un miliard despre el însuși. O poate face educat, calm, dar cusătura cu ața albă e strașnică. „Teribelă”, cum zicea Caragiale.

Din păcate, leacuri pentru orgoliu nu știu să dau. Știu doar că are urmări. Nu spune oare Scriptura că „cine se înalță se scoboară”?

în curând, despre superficialitate