Șureanu, 2013. Eram la teleschi, cu un elev pe care îl pregăteam să urce pentru prima oară cu înspăimântătoarea instalație, când, dintr-o dată, o mână mă bate pe umăr. Îmi întorc capul. O doamnă.
-„Nu vă supărați, cât e ora?
- „70 lei”, zic.
- „Nu-nu, cât e ceasul?
- „Mă iertați... Doișpe jumate...
Iată, dragi prieteni, una din multele faze (bizare puțin spus) prin care, ca monitor de schi, am trecut de-a lungul anilor. Dacă vreți să aflați și altele, citiți mai jos. E un portret-pamflet al monitorului român, un portret onest, deconspirator, intim. Un portret care, că-mi place, că nu, îmi corespunde și mie.

Elvis

Frezat, gelat și, în mod șocant, fără căciulă pe cap, de dimineața până seara. N-are nici cască, nici fular, are doar freză. Și, în plus, ochelari de soare, fie viscol, fie ceață, ca un soi de Johnny Bravo al schiului românesc. Cu creierul, probabil, înghețat de gerul cotelor 2.000, monitorul Elvis nu gândește prea departe. Sau, din contră, gândește prea departe: ca monitor, se crede zeu. Unul din altă galaxie. E un star, un superhero, un hot shot și, fără să-și dea seama, prin orice gest sau privire, are impresia că e în filmulețele alea cu schiori de pe Vimeo. E desfăcut la geacă, are gulerul înalt și, nu știu de ce, dar schiază cu clemele deschise la clăpari (chestie văzută nu pe Vimeo, vă asigur, ci pe la noi prin țară). Biata făptură crede că bifează acea percepție generală că e cool să fii monitor, când, de fapt, ratează ținta și nimerește tragic în ipostaza de manelist, care pare deștept... până când deschide gura.

Angrosistul

Ați văzut vreodată un pastor care predică în fața a mii de oameni și care, culmea, îi mai și vindecă miraculos, pe loc, cu atingerea unui deget? Ei bine, eu am văzut și pot să spun că hristoși dintr-ăștia impostori există și în schi. Vorbim, dragi prieteni, despre monitorul angrosist, omul care pune pe schiuri, prin minune, o armată de naivi (cele mai mici grupuri sunt de 10-15 suflete...), ce stau să primească binecuvântata lecție de schi. Ca atare, îl veți recunoaște pe angrosist după cârnațul de elevi care coboară după el pe pârtie și care... aud și n-aud ce li se spune. Dovadă că primii care vin după el stau cât de cât pe schiuri, într-un plug chinuit, iar cei de la coadă se împleticesc, cad, plâng, rămân de izbeliște. Că, deh, monitorul e în față și nu poa’ s-ajungă la ei... De schi, evoluție și tehnică nici nu poate fi vorba: mai mult decât un plug tremurat, timp de o săptămână, elevii n-au cum să învețe. Așadar vorbim, dragi părinți, despre monitorul de tabără, de grup, de stațiune mare, de pârtie plată, de minciună frumos ambalată în diplome, bomboane și glumițe, care... vă face de bani mai iute decât ați crede.

Dirijorul

Un băț în mâna dreaptă, un băț în mâna stângă. E cu spatele la vale și cu fața la deal, spre elev. Ca noi toți, de altfel, când suntem la treabă. Diferența majoră pe care o aduce, însă, monitorul-dirijor constă în tăcerea mormântală cu care își umple discursul pedagogic. O tăcere vecină cu plictisul, mai ales la final de zi și la final de sezon, când cheful de a-i revela elevului tainele schiului alpin pare să-l fi părăsit pe veci pe istovitul monitor. Tot ce mai poate să facă, cu ultimele puteri, e să ridice bățul (ca ăia de pe portavioane, cu lumini în mâini, care semnalizează decolările) și să-i indice elevului când o margine de pârtie, când alta. Altfel zis, când o ocolire, când alta, folosind cel mult plugul cu punctare. Chef de alte „chestii” n-are, dorință de a încerca elemente noi, în schi, e aproape de zero la acest monitor și, în adâncul lui, speră ca fiecare nou elev pe care îl ia să știe deja plugul, ca să n-aibă de lucru prea mult... Fără îndoială, Dirijorul tace, tace și iar tace, fiind opusul a tot ce poate fi mai guraliv și emoțional în tipologia monitorilor – vezi, mai jos, Milițianul, Moșierul și Pătimașul. Așa că nu vă mirați dacă, atunci când îi cade elevul pe pârtie, în loc să urle „băi, frate, iar ai căzut? Păi de câte ori să-ți mai zic să nu aduni genunchii în plug?”, el o să îngâne, cu sfert de gură, „no, iar ai căzut?

Milițianul răgușit

În mod categoric, e opusul Dirijorului. Țipă, trage, împinge, vociferează, bruschează, avertizează, înțeapă cerul cu bețele și e cât pe-aci să te pună să faci flotări, dacă nu-ți iese plugul. Practic, nu se prea diferențiază de comportamentul legitim agresiv al majorității antrenorilor de fotbal sau handbal, care-ți trag una după ceafă, dacă joci prost. Îl veți recunoaște după glasul răgușit, privirea veșnic încruntată și după reflexele de om încordat, aflat în gardă. Îi plac ironiile și sarcasmele și, în plus, te ia de sus dacă, Doamne-feri, nu ești un talent într-ale schiului. Are foarte rar umor de calitate pe buze și, s-o recunoaștem, nu e o plăcere să nimerești pe mâna lui... Iar dacă nimerești, asta se poate numi masochism involuntar, plătit nu cu puțini bani.

Pătimașul

Dacă-l scoli noaptea-n somn sau îi bați în ușa de WC, ca să-l întrebi cine știe ce chestie legată de schi, e posibil să nu se supere. Și veți conversa de parcă atunci ar fi OK să abordați subiectul. Pătimașul e atât de absorbit de schi, atât de stresat de calitatea lecției, atât de implicat în metodică și atât de mort-copt dedicat profesiei, încât crede că toți sunt ca el. Dovadă că pufăie și-și dă ochii peste cap, ca lovit de un mare necaz, dacă elevul nu face fix ce visează el să facă, dacă punctarea nu iese ca la carte sau dacă plugul e ezitant. Gesticulează enorm, vorbește tare spre urlat, sare dintr-o emoție în alta, ceartă și laudă cu toată vocea din piept, de-l aude toată pârtia. Are comportament de concurs, de război, de meci, de microbist supărăcios, ușor dus cu pluta și poate fi pe cât de avantajos să-i fii elev (dacă ai talent la sport), pe cât poate fi de dezastruos (dacă n-ai nici o legătură cu sportul).

Moșierul

Dacă nu ești monitor, mai greu îl depistezi. Dar e în fiecare stațiune câte unul. Moșierul își face simțită prezența – a se citi „își scoate ghearele” – exclusiv în clipa în care în stațiune apare un nou monitor sau o nouă școală de schi, care vrea să activeze. De obicei, Moșierul e veteranul, guru-ul, fruntașul de tradiție și își arogă, cu frustrare aproape violentă, statutul de staroste virtual al locului. „Dreptul la liberă asociere” sau „concurență” sunt termeni SF pentru acest monitor, care e pe cât de teritorial, pe atât de obtuz în raport cu ideea că nu monitorii decid cine, ce și unde lucrează, ci (ghinion!) managerul domeniului schiabil. În esență, Moșierul reprezintă acea veche stirpe a românilor de altă dată, antrenați în psihologia comunistoidă de monopol, de mică dictatură, conform căreia nu e loc pentru toată lumea și că unul conduce și alții se supun.

Infiltratul anonim

E monitorul cu sau fără licență, neintegrat în nici o școală, dar care se strecoară (ați ghicit, „la negru”) pe diverse domenii schiabile și care, în calitate de incognito, face tabere de schi din când în când și din loc în loc. E, practic, speculantul de vacanțe școlare, al cărui unic scop, pe timp de iarnă, e strângerea unui număr cât mai mare de învățăcei, pentru care se ocupă, contra cost, de transport, cazare, jocuri de cabană și lecții de schi. Totul, în vacanțe, când are și el liber de la job... Acuma, despre transport, cazare și jocuri n-o să comentez: sunt binevenite și n-au cum să nu le placă copiilor. Asta dacă într-adevăr au loc... Am văzut, în schimb, cum arată lecțiile și, mai ales, „metoda” monitorului inflitrat: vai și-amar, ca să mă exprim elegant. Imaginați-vă o combinație de Milițian și Dirijor, la care puteți adăuga aerele unui autoateștiutor care își desfășoară lecțiile prin demonstrație și imitație, nu prin explicare și înțelegere. Un fel de „bă, ia fiți atenți aici și faceți așa”, timp în care monitorul coboară în carving, iar copiii, săracii de ei, o rup într-un plug ca vai de el. Mai mult decât plug nici n-au vreo șansă să învețe: la 20 de copii, evoluția în schi e un vis. Așa că tehnica? E-o nerozie. Prețul? O nefericire.

Baby-sitter-ul

Monument de răbdare și de maimuțăreală obligatorie. Sărmanul om a păcătuit, pare-se, atât de grav în viața sa, încât e condamnat să aibă de-a face exclusiv cu copilași între 3-6 ani, cărora, vorba aia, li se unește casca cu clăparii. Nici n-au deschis bine ochii, nici nu știu ei mare lucru în afară de mama-tata-caca, dar sunt la ora de schi și li se spune în continuu „fă pizza!”. Vă imaginați, deci, cât chin e la fiecare centimetru de pârtie parcurs, timp în care, de de o parte, copilul cu picioare de gelatină nu știe care-i stânga, care-i dreapta, iar, pe de alta, monitorul face semne largi, se scălâmbăie, sare într-un picior. Tehnic vorbind, e monitorul cu proprietăți de mascotă. Și veți recunoaște biata creatură după armamentul din dotare: batistuțe în buzunar (pentru mucii kinderilor), bomboane, jucărele. Și, mai ales, îl veți recunoaște după faptul că la fiecare două vorbe strigă „pizza”. Om mai sătul de mâncare italienească, așadar, nu veți găsi nici în bucătăriile din cizmă.

Iepurele

E monitorul cu acte în regulă, cu geacă și legitimație, dar care, în clipa când se urcă pe schiuri, schiază la fel de bine ca cei care se dau cu sania. În traducere liberă, bietul om se dă, nu schiază, în stilul unui iepuraș care sare dintr-un viraj în altul, prin sucituri asudate, smuciri de corp și contorsiuni care țin de echilibristică, nu de tehnică. Da, are geacă și scrie „monitor” pe ea, dar parcă mai mult ca oriunde devine evidentă zicala că „nu haina-l face pe om”. Cu toate astea, îngrijorător este nu felul în care îi poate învăța pe alții să schieze, din moment ce el însuși schiază dezastruos; oricum, mai mult decât plug și, eventual, ocoliri în plug omul nu poate preda. Fizic și metodic, chiar nu poate. În schimb, îngrijorător e modul în care monitorul cu geacă de monitor și-a obținut atestarea. O atestare pur formală, pe care asociația de monitori abia așteptase s-o ofere, contra unei plăți grase și unei cotizații anuale. Trist. Păcat. Românesc.

În încheiere, repet că nu sunt deloc străin, tipologic vorbind, de etichetele de mai sus. Am bifat eu însumi câteva dintre ele – de fapt, mă apropii de o combinație între Pătimaș, Milițian și Baby-sitter –, dar cred că discuția este mai mult decât subiectivă. Ar trebui să ducă într-o zonă de asumare obiectivă a profesiei, bazată pe maturitate, rânduială și bun simț. Da, e profesia omului care coboară cu spatele, care are birou la cota 2.000 și care nu apucă, uneori, să bea apă de la 10.00 la 16.00. Dar e, în același timp, profesia omului care e în stare să-și dea sufletul (a se citi „picioarele”), pentru ca elevul lui să schieze bine.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

Soția mea schiază. De un an. Dar schiază bine, elegant, intens, stilat. Aproape perfect, de fapt. Am pus-o pe schiuri în ziua de 5 decembrie 2015, iar după o lună cobora în carving și în contraderapaj cu punctare. După încă vreo două săptămâni, îi învăța, deja, pe alții să schieze, iar după încă o lună preda schiul în Alpii francezi, pentru românii care-și făceau vacanța acolo. Acum, soția mea e monitor cu acte în regulă. Lucrează cot la cot cu mine, la Șureanu, în școala mea „Pași Liberi” și este, credeți-mă, cel mai bun „produs” al meu, din 2011 de când predau schiul alpin. O cheamă Simona și despre ea e vorba în textul de mai jos. Ca să vedeți că se poate. Că într-adevăr poți să devii, din paltonar, schior. În timp record.

Când i-am fixat pentru prima oară clăparii în schiuri, am avut o uriașă frică de eșec. Simona era, pe atunci, prietena mea și eram împreună de doar trei săptămâni. Putea deci oricând, în timpul lecției de inițiere, să-mi arunce în față obișnuitele vorbe pe care le aude cineva care vrea să învețe pe altcineva apropiat: „lasă-mă în pace”, „nu mai am chef”, „nu-mi place schiul”, „e greu”, „mă disperi”, contrabalansate de reacțiile furioase ale celui care face pe pedagogu̕: „și tu mă disperi”, „ești bătută-n cap”, „fă cum îți zic și nu mai comenta”, „ești bâtă la sport”, etc. Nu exista, între noi, acel raport rece, profesional, între monitor și cursant, iar asta mă speria. Culmea, însă, era că Simona voia să facă impresie, să „dea bine”, așa că a tăcut mâlc și s-a comportat ca un școler emininke, vorba lui Caragiale. Nici eu, nici ea n-a comentat nimic, iar relația profesională a rezistat până la capătul lecțiilor. Un capăt marcat cu un mare oftat interior, neexprimat, în cazul amândurora.

Dacă acea zi de inițiere, dacă acel 5 decembrie n-ar fi fost urmat de alte câteva săptămâni în care Simona a asistat zilnic, în ger și viscol, de la 10.00 la 16.00, lângă mine, la toate orele mele de schi, cu toate tipurile de cursanți și dacă n-ar fi auzit și văzut, repetate până la saturație, aceleași seturi de exerciții de inițiere și perfecționare, aplicate altora, și dacă n-ar fi învățat prin obiectivare, ea n-ar fi ajuns unde e acum. N-ar fi putut, după doar două luni jumate, să schieze tehnic în powder sau să coboare o neagră în Franța, pe dâmburi și fleașcă.

Nu vă povestesc toate astea ca să-mi laud nevasta și, prin ea, pe mine însumi, ca monitor. Ceea ce ar fi indicat să înțelegeți este că, paradoxal, nu vorbim despre o excepție. Nu trebuie să ajungeți la concluzia că „da, domne̕, e simplu dacă soțul tău e monitor, și poți sta la toate orele lui. Gratis.” Dar haideți să gândim altfel chestia. Haideți să deducem de aici situația posibilă, nu ideală. Iar posibil este să aveți, cum scrie la carte, continuitate, perseverență și dragoste de munte. Să aveți, cu liniuță, următoarele:

- timp și bani; timp, măsurat în cel puțin patru-cinci weekend-uri consecutive de mers la schi. Bani, măsurați în sume destul de mari, impresionante pentru mulți, astfel încât să îți permiți acele cursuri de schi (preferabil private), acele mese hrănitoare (nu neapărat la restaurant, pot fi și „din brișcă”) și acele nopți de cazare (nu neapărat la hotel, există mereu variante mai rudimentare, mai ieftine);
- condiție fizică bună spre excelentă. Schiul nu e șah; nu are sens, îți garantez, să speri că vei schia, dacă tu îți dai duhul după o simplă urcare pe pârtie, cu schiurile în spinare. Dacă ai avut un teanc de scutiri la sport, în generală și-n liceu, atunci pune-ți un semn de întrebare înainte să vii la schi;
- echipament comod și adecvat condițiilor meteo;
- tăria de caracter pentru a traversa epuizanta lecție de inițiere, în care mai mult te chinui, greșești, asuzi și oftezi deznădăjduit, decât reușești;
- inteligența să taci, când îți vine să urli cu toată gura „nu mai pot!” sau „vreau o țigară!” în timpul inițierii;
- răbdarea de a vedea în avans lucrurile, din punct de vedere sportiv, adică de a înțelege că întotdeauna următoarea coborâre o să fie efectiv mai bună decât cea pe care o faci acum și că durează până când corpul își învață reflexele de frânare, de înclinare, de echilibru;
- încrederea în monitor, adică în scenariul că există o evoluție - lentă, ce-i drept - de la puțin la mult, de la enervantul și obositorul plug, la lejerul carving;
- rezistența fizică și psihică în ger, viscol și ninsoare;
- pofta aia interioară, neexprimată, secretă, de a deveni un schior bun;
- prezență efectivă la munte, nu pe tutoriale YouTube.

Dacă, deci, doriți un răspuns pentru frecventa întrebare „în cât timp se învață schiul?”, el ar suna așa: asimilarea schiului alpin de la nivel zero până la cel mai înalt grad - și spun asta judecând strict după experiența mea ca monitor, din 2011 încoace - poate avea loc într-o săptămână, în două, într-o lună sau în două. Depinde de câte ore reziști pe zi, de câți bani / timp ai, de câtă dorință ai, de cât de bine te țin picioarele și de cât talent ai în relația cu pârtia, cu echipamentul, cu vremea de munte. Timpul îl hotărăști tu, clientul; calitatea timpului – eu, monitorul.

Iată, mai jos, câteva imagini cu Simona in action, la școala „Pași Liberi”, de pe Domeniul Schiabil Șureanu. O veți recunoaște după costumul negru, după statura fit, după carving-ul elegant și după mănușile rupte.

Iar dacă vreți (a se citi „vă încumetați”) să luați ore de la monitorul Simona, monitor recunoscut pentru severitate și preocupare obsesivă de a preda schiul ca tehnică, nu schiul ca maimuțăreală și plugăreală, iat-o mai jos. Lucrează la școala de schi „Pași Liberi”, pe pârtiile de la Șureanu, unde o găsiți din decembrie până în aprilie:

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

Am făcut istorie. Am spart gheața. Am fost primii care au făcut asta.
Tocmai am lansat primul ghid despre Munții Șureanu. Un ghid despre tot ce înseamnă, azi, Șureanu. Un ghid turistic despre schi, despre munte, despre psihologia schiorului, despre turismul de iarnă și vară din Munții Șureanu. Un ghid onest, original. Un produs 100% marca „Pași Liberi”.

Cât costă și unde îl puteți găsi?

Ghidul costă 30 lei. Îl puteți obține în două moduri:

1) îl puteți cumpăra când veniți la schi, la Șureanu. Îl veți găsi atât la cabana noastră „Pași Liberi”, din Poarta Raiului, cât și la orice pensiune și cabană din Poarta Raiului și Luncile Prigoanei. De asemenea, îl puteți cumpăra de la apres-ski-urile de pe Domeniul Schiabil Șureanu.

2) îl puteți comanda fie la numărul de telefon 0762 501 913, fie pe pagina de Facebook „Pași Liberi”. Avem nevoie de numele dvs., de adresa poștală și de numărul de telefon. Expedierea o vom face prin serviciul de curierat Urgent Cargus și vă va costa în funcție de localitatea în care vă aflați.

ATENȚIE! Întrucât ne aflăm la munte, departe de oraș, nu avem posibilitatea de a expedia ghidul în aceeași zi în care primim solicitare. Vom centraliza toate solicitările la final de săptămână, iar expedierile vor avea loc întotdeauna în ziua de luni, astfel încât să aveți ghidul marți sau, cel târziu miercuri. Cu alte cuvinte, cea mai mare durată, între solicitare și livrare, poate fi de 10 zile calendaristice (de exemplu, dacă veți comanda ghidul luni, cel mai târziu îl veți primi miercurea viitoare).

Ce conține ghidul ăsta?

Cartea despre care vorbim e, de fapt, mai puțin decât o carte. E o cărțulie. O cărticică. O chestie cu pagini. Un fel de ghid. Un ceva care este, deocamdată, unic în România, în sensul temei pe care a îndrăznit să o abordeze: relația între schiuri și schior. Între sport și sportiv. Între echipament și cel care îmbracă echipamentul. Fie că schiați bine, fie că schiați prost, fie că ați schiat vreodată, fie că nu, această carte vi se dedică vouă, celor care vreți să încălțați clăparii. E o invitație la schi, conținând sfaturi pentru începători, încurajări, recomandări pentru echipament, definiții și contradefiniții ale schiului, exemple de reușită. De fapt, e o carte care vă explică, simplu, niște lucruri complicate.

Totodată, cărțulia de față e o radiografie veselă (dar rațională) a realităților de pe pârtiile românești. Tot ce este viciu, prostie, exces, lacună, mârlănie, insuficiență sau suficiență în creierul schiorului român vei găsi, aici, în câteva articole pamfletare. Veți râde, poate cu colțul gurii, poate în hohote, dar veți râde.

Nu în ultimul rând, cărțulia noastră e o prezentare amănunțită și, mai ales, onestă a ceea ce înseamnă să schiezi pe Domeniul Schiabil Șureanu: drum, pârtii, cazare, restaurante, servicii, etc. Citind aceste pagini, nu veți putea spune că n-ați știut despre realitățile din Șureanu, așa cum sunt ele. Oricât ar fi de paradisiac, ca zonă de schi, Șureanu are marile lui minusuri. Veți afla, citind aici, că drumul nu e tocmai asfaltat, că oferta de cazare nu e tocmai arhisuficientă și că șoferii care conduc pe zăpadă nu sunt tocmai Schumacher. Sau poate că prea sunt...

Având 144 pagini color, un format ușor de mânuit (16 cm x 16 cm), o hârtie lucioasă care atrage atenția prin contrast fotografic intens, un layout viu, intuitiv, în care predomină imaginea, și având, mai ales, un stil scriitoricesc prietenos, care îmbină argumentul cu umorul, volumul este realizat în regim propriu de către autor, fiind un produs marca „Pași Liberi”, susținut și finanțat de către SD SKI ȘURIANU SRL.

De ce un ghid turistic?

... pentru că nu există turism fără un ghid turistic;
... pentru că un tărâm splendid și încă sălbatic, precum Șureanu, nu avea nici o promovare profesionistă. Șureanu merita de mult timp așa ceva;
... pentru că voi, cei care schiați la Șureanu, meritați un ghid despre schi;
... pentru că acest ghid nu e doar despre Domeniul Schiabil Șureanu. El este, mai ales, un ghid despre „Pași Liberi”, ca școală și centru de închirieri. E un ghid despre turismul din Șureanu, despre psihologia schiorului, despre moravurile schiorului, despre tot ce e Șureanu, azi;
... pentru că noi, cei de la „Pași Liberi”, suntem aici din prima zi în care s-a pornit teleschiul. Știm toată istoria, am trecut prin toate fazele, am devenit una cu Șureanu. De fapt, am scris ghidul ăsta ca și când am fi scris despre căsuța în care ne-am născut.

Dacă tot a nins și încă mai putem vedea zăpadă pe acoperișuri, pe dealuri și, din păcate, pe caișii mei din grădină ale căror flori nu cred că vor trece peste frigul ăsta, aș vrea să vă povestesc ceva despre iarnă. Da, știu, e criză, e boală, stăm acasă (stați?) și ne așteaptă un viitor frustrant de vag. Dar, totuși, vreau să vorbim un pic despre iarnă. Despre sezonul de la Șureanu, care tocmai s-a închis și despre închiderea căruia nici n-am apucat să vă anunț în acele zile.

De ce v-aș povesti, acum, despre iarnă? Pentru că pur și simplu e de povestit. E o poveste, una din care poate avem ceva de învățat. Știți, sezonul de schi 2019-2020 a început târziu și s-a terminat devreme. Nici trei luni n-a durat. Dacă în alți ani ne lăudam cu patru luni mari și late (1 decembrie – 1 aprilie), anul ăsta a început greu și s-a terminat iute (26 decembrie, din lipsă de zăpadă – 15 martie, din cauza COVID-19). Ba mai mult, nici începutul, nici finalul nu erau planificate; despre deschidere aflasem cu o seară înainte, iar despre închidere, chiar în nefericita zi a finalului. Dar, ah, cel mai scurt sezon urma să fie cel mai lung. Cel mai greu / intens / cu de toate sezon din câte mi-a fost dat să văd.

Și am văzut destule. Lucrez ca monitor, la Șureanu, și sunt acolo from day one, așa că am trăit toate începuturile și sfârșiturile de sezon. Ăsta, ultimul, 2019-2020, a fost sezonul cu numărul 11. Cel mai scurt. Cel mai atipic. Cel mai cu sula-n coastă, dar și cu satisfacțiile cele mai mari, la un nivel de epuizare fizico-sufletească ce întrece orice așteptare pe care aș fi putut-o avea cu o zi înainte să înceapă.

Acuma, nu știu cât de reprezentativă e povestea noastră, de la Șureanu, în raport cu sezonul de schi din România. Nici nu am pretenții de relevanță națională, din simplul motiv că ce se întâmplă la Șureanu nu se întâmplă în alte locuri din țară: zăpadă 100% naturală, sălbăticie înecată în powder, cote înalte de gol alpin, linii de ratrack inclusiv după-masa, dar și nervi pe drumuri proaste, cazări puține, ghiolbăneală rutieră și infrastructură aflată la început. Toate astea, amestecate într-o cratiță imensă, dau Șureanu. Cei care ați fost acolo, știți ce spun.

Schiul ca agricultură

Cred că nu e o noutate pentru nimeni că am avut o iarnă secetoasă. La fel și toamna care a precedat-o. De fapt, nu mai plouase de prin iulie, dar gândul că vine iarna ne liniștea pe toți. „Bă, nu există să nu ningă” ne consolam colectiv unii pe alții – monitori, proprietari, ospătari –, fiind siguri că zăpezile vor pica din cer și, o dată cu ele, banii. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Nu a nins și nici nu erau prognozate ninsori. Era de parcă zăpezile erau ținute sub lacăt de niște draci sezonieri (un fel de draci de iarnă), care exact jobul ăsta îl aveau: să oprească fulgii și să-i chinuie pe prestatorii de servicii din turism. Eu cam așa văd lucrurile, copilărește. Alții au dat vina pe Dumnezeu. La fel cum și acum dau, mai ales când văd, la TV, împărtășirea cu aceeași linguriță. Dar permiteți-mi să vă amintesc, aici, niște vorbe din Biblie: multe planuri își face omul în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește. Ei bine, hotărârea Domnului a fost să nu fie zăpadă. Și nici belșug de bani. Hotărârea lui a fost să ningă slab, suficient de slab încât măcar o dată, după atâția ani, să avem și noi un Ajun normal și un Crăciun calm. Un Ajun cu colinde și un Crăciun cu familia la masă. Nu sărbători cu casă de marcat și cu stres, cum e întotdeauna în turism.

Apoi a nins. Mult, dar pe temperaturi de ger, făcând ca zăpada pufoasă să nu stea pe munte nici măcar după ce șenilele de ratrack au trecut peste ea. Era ca și când n-ar fi nins. Și, totuși, sezonul a început. Nu cu surle și trâmbițe, nu cu tăiat de panglică, ci cu inima strânsă că vom schia pe o singură pârtie, din cele 10 câte are Șureanu. E vorba de A3, o pârtie lungă dar îngustă, unica pe care putea fi omăt în 26 decembrie. Acuma, „omăt” e mult spus. Mai mult pietre, iarbă și un fel de zăpadă maro, mix de pământ și piatră sfărâmată. Dar am schiat. De fapt, mai mult am evitat piatra. Coboram cu spatele, în plug, arând această pârtie care oricum arăta mai mult a holdă. Pe scurt, făceam agricultură, nu schi, căci la fiecare trei metri, mă opream – împreună cu elevul – să culegem pietrele. Eram, cum ar veni, la cules.

Morala: există teren agricol și la cota 2.000 

Canalul Dunăre – Marea Neagră

Genul ăsta de schi agricol a continuat cu succes până la mijlocul lui ianuarie, când n-am mai suportat nici zgomotul sfâșietor al ruinării canturilor, nici gândul că se poate întrerupe sezonul, iar puținii bani strânși până atunci nu ne vor ajunge nici pentru o lună de cheltuieli salariale. Așa că, în seara de 7 ianuarie i-am sunat pe șefii pârtiilor și le-am propus să vin, cu monitorii mei, ca să dăm o mână de ajutor. Să facem ceva, orice, să salvăm sezonul. Și, uite așa, ne-am pomenit în dimineața de 8 ianuarie, cu lopețile în mână. Și nu doar noi, ci mai multe școli de schi, cot la cot cu proprietari de pensiuni, cabane, etc.

Nu știu cum o fi fost pentru bietele suflete care și-au rupt spinarea pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, dar ceva îmi spune că datul la lopată, zi de zi, la prima oră, timp de trei săptămâni, ca să astupăm petele de piatră și iarbă de pe pârtii, a fost cam tot pe acolo. Zăpada a fost cărată cu lopata, cu prelata, cu palma, cu tot ce s-a putut ca să astupăm ce nu era alb, pe pârtie. Vorba unuia dintre noi: „bă, ia stați așa. Da’ nu mai bine aducem noi niște lavabilă și un trafalet?

Vă pot da în scris că niciodată și niciunde, în Munții Șureanu, nu se mai înâmplase așa ceva. O astfel de coeziune între oameni. O asemenea echipă cuceritor de frumoasă. Cot la cot, fără să mai conteze cine, cum îl cheamă; cine, de la ce școală e; cine, ce pensiune are; cine, ce funcție are; cine, ce hernie de disc are – am muncit împreună, iar lopata ne-a făcut pe toți egali. Toți eram în același deep shit, care, în cazul de față, era alb și extrem de greu de manevrat cu lopata, înghețat fiind. De glume și faze șoade la fața locului, cred că nici n-are rost să mai pomenesc; cascade de râsete, tone de mișto-uri, înjurături printre dinți congelați sau înjurături cu toată gura – au fost, toate, în program. Și ne-au folosit, ca pansament rapid pentru viscol, ger și spate îndoit.

Morala: lopata ne face egali

O lună cât trei

Cei care suntem mai vechi, la Șureanu, știam de iarna lui 2013 – cea mai secetoasă, cea mai neproductivă, când ninsese o singură dată. Știam că există șansa să nu ningă nici acum și să se repete scenariul, deși, de obicei, prin februarie încep ninsorile. Ei bine, spre fericirea noastră și spre deznădejdea dracilor de care v-am vorbit, a nins.

Vă dau cuvântul meu: o așa bucurie, la vederea fulgilor de zăpadă, nu mai trăisem până atunci la Șureanu. O așa fericire nu mai simțisem din copilăria anilor ’80, când mă uitam pe geam ca să văd dacă e de ieșit sau nu cu sania. Așa că ninsoarea a venit ca o binecuvântare. Ca un pahar de apă în deșert. Iar felul în care și-au revenit pârtiile de la Șureanu, după acele ninsori, a semănat cu o tămăduire miraculoasă. Cu o vindecare picată din cer, când nimeni nu-i mai dă bolnavului nici o șansă.

Vă imaginați, prin urmare, cu câtă poftă mi-am făcut lecțiile, pe pârtii. Totul mi se părea frumos și bun și totul era roz, în această lume albă. Când aveam câte un începător, mi se părea că e intermediar. Când vedeam câte un plug, mi se părea că e carving. Și am avut parte, în acea lună februarie extrem de intensă, de tot ce nu avusesem parte în ianuarie și decembrie, iar frumusețea lecțiilor a venit tocmai din bucuria că e zăpadă. Am cunoscut familii frumoase, ne-am apropiat, ne-am chefuit, a fost bine. A fost exact cum trebuia să fie, iar satisfacția noastră – a mea și a monitorilor mei de la „Pași Liberi” – a depășit emoția profesională că elevul x face plugul sau eleva y intră în carving. A fost emoția întâlnirii unor oameni care se bucură la fel de mult de omăt, cum se bucură de tehnica schiului. Deci, ca să trag concluzia, a fost multă tehnică, multă prietenie și suficient de mult câștig, cât să ne punem în genunchi și să-I mulțumim Domnului. Iar dacă, printre cei care citiți acest articol, vă numărați cei care mi-ați fost elevi, aș vrea să vă mulțumesc. Și să vă pomenesc, aleatoriu, numele, cu riscul de a-i uita pe mulți: Răzvănel, Vlăduț, Carina, Raluca, Lara, Ștefan, Adrian, Nicoleta, Bogdan, Carmen, Larisa, Cami, Milena, Maia, Ovidiu, Luca, Carmen, Alex, Giulia, Dan, Adrian, Ana, Irina, Amalia, Maria, Matei, Crina, David, Victor, Ana, etc.

Morala: Răzvănel, Vlăduț, Carina, Raluca, Lara, Ștefan, Adrian, Nicoleta, Bogdan, Carmen, Larisa, Cami, Milena, Maia, Ovidiu, Luca, Carmen, Alex, Giulia, Dan, Adrian, Ana, Irina, Amalia, Maria, Matei, Crina, David, Victor, Ana, etc.

Concluzii?

Dacă unii mai înțelepți decât noi au spus că iernile vor fi din ce în ce mai slabe, urmând ca, peste mulți ani, să urcăm la munte nu ca să schiem, ci ca să vedem zăpadă, ar trebui să ne obișnuim cu gândul că iernile bogate în omăt devin excepții. Până atunci, însă, noi avem ce povesti. Pentru că e întotdeauna o bucurie să povestești despre felul în care nu e momentul banilor, atunci când nu e momentul banilor, despre felul în care ne putem uni, la necaz, despre felul în care ne bucurăm împreună de zăpadă și despre prieteniile care trec de orgolii și ajung direct la inimă.

Eu unul, Rareș, monitor schi, vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați mers la inimă, în acest an de panică și isterie și urgență, în care inimile chiar contează.

Credite foto: Florian-Rareș Tileagă