Schiorul român

Details

Category: Schi "la noi"

Published on Monday, 08 December 2014 10:20

Written by Florian-Rareș Tileagă

Hits: 8206

În 1 decembrie 2012 eram pe pârtiile din Kaprun și, între două cozi la teleschi, aud niște vorbe în românește. Dar nu în româneasca poetică a lui Coșbuc, ci în aia stâlcită a lui Chicoș Rostogan. Era ceva de genul „bă, tu ghe câche ori ai coborât pă asta?” Da, mi-am zis. Suntem diferiți.

De fapt, suntem unici. Și mă îmbătam cu apă rece spunându-mi asta pentru că era Ziua Națională a României și, alături de mine, mai erau pe pârtie alte câteva zeci de clujeni, bistrițeni și sătmăreni. Era o mică Românie acolo, inconfundabilă prin amestecul de geci Salomon, pantaloni Rossignol și vorbe clujene spuse cu haznă, printre austrieci tăcuți și serioși. Era un aer de șezătoare hi-tech, veselă și șmecheră, rafinată și din topor în același timp. Pur și simplu îți venea să zici că numai noi putem fi așa.

Sigur că exagerez. Dar esența este că noi, românii, suntem foarte interesanți când ne apucă entuziasmul pentru un sport atât de scump și de occidental cum e schiul. Sau snowboarding-ul. Da, și alte popoare au „faliții lor”, dar noi, românii, avem o istorie fără de care nu poate fi înțeleasă raportarea noastră la chestiuni ca tehnologia echipamentului sau tehnica de schi. Țineți cont că, înainte ca noi să aflăm de carving și GORE-TEX, eram oameni ieșiți din obscuritatea anilor de după Revoluție, în care gustul vieții era gustul TEC cu Titan Ice. Bineînțeles că am evoluat apoi spre întreprinderi mici, mașini străine, celulare, Internet și meniu mare la Mac. Dar saltul de la una la alta a fost rapid și a venit la pachet cu parvenitism și făloșenie. Sigur, unii poate s-au născut cu carving-ul în brațe și li se pare normal să nu privească nostalgic spre schiuri lungi de 2 m. Dar ce vreau să spun aici este că felul românului de a grăbi lucrurile, de a face chestii doar ca să dea bine, de a nu înțelege esența situației fiindcă îi convine suprafața ei este o dovadă uimitoare a faptului că „românul nu a copt destul”, cum zicea Caragiale.

Pe pârtie, în comportamentul schiorului, concluzia lui Caragiale s-ar traduce prin câteva atitudini excesive, pe care le voi descrie mai jos sub forma unui pamflet. Sunt inevitabil pitorești și, oricât aș părea de răutăcios vorbind despre ele, recunosc că și eu le-am avut. Le descriu cu înduioșare, pentru că, de fapt, vorbesc din propriile excese.

Kamikaze. E cel care zice „schiură”. Îl vezi peste tot pe pârtiile românești (mai ales în Ardeal, Moldova și Maramureș) și-l cunoști după poziția crăcănată, căciula pe vârf de cap și urletele pe care le scoate la coborâre. N-are niciodată nevoie de „bâte” (bețe), pentru că tehnica sa e superioară. Pentru el, cuvinte ca „evoluție”, „prudență” și „ceilalți” sunt limbă chineză. Ba chiar am avut șansa, stând de vorbă cu unul dintre ei, să descopăr denumirea pe care a găsit-o stilului său: „coborâre directă”. V-ați prins, e o tehnică nouă. Din păcate, însă, schiorul-kamikaze este echivalentul șoferului fără permis. Se urcă la volan (adică pe „șchiuri”), e beat (adică are un chef nebun să se dea), îi place viteza și se crede singur pe drum. E pericolul nr. 1 pe pârtii, fiindcă poate crea oricând coliziuni. Fiind rapid și șmecher, jandarmii montani nu-l prind niciodată, așa că nu poate fi stârpit... decât cu sniperi.

Nervosul. Când îl vezi cum urlă la copilașul lui, pe care-l învață schi cu forța, te apucă mila. Ai vrea să zici ceva, dar e copilul lui... Cel mult, dacă ești instructor, poți să intervii impersonal și să oprești masacrul psihic dând un sfat pentru că, deh, ești în timpul serviciului... Dar nervosul tot nervos rămâne iar scenele lui de om nemulțumit vor indispune mulți schiori non-nervoși pe pârtie. Problema e că nervii lui vin nu neapărat din faptul că evoluția sportivă a copilului e lentă și cu sincope, ci pentru că el, schiorul, pierde timpul lui de schi. E o mini-disperare care spune multe despre posibilitatea multor români de a avea doar o singură șansă de concediu, într-un sezon de iarnă.

Redneck-ul. Ca să nu zic „țăranul”, pentru că mi-e dragă țărănimea... Redneck-ul e schiorul care nu înțelege omenia și eleganța acestui sport atât de social. Face mizerie (la propriu) și spune mizerii, vorbește tare cât pentru cinci oameni, le are pe-ale lui orice ai zice, te ia la rost dacă nu bei cu el, tutuiește lumea, parchează prost, încurcă circulația ca să-i fie văzută mașina, te privește de sus, cu sprâncene ridicate și ochi contrariați. E schiorul care se poartă urât la Predeal și frumos la Innsbruck.

Mutul enigmatic. Nu deranjează și nu provoacă, dar e una din prezențele evidente pe pârtie. E mai taciturn decât călugării, pare că-l precede un fel de importanță liturgică și îl recunoști ușor, pentru că vrea să fie văzut. Speră să lase o dâră lungă de impresii și întrebări în urma lui, care să-i ofere statutul de schior profi, preocupat de stil și tehnică, neîntrerupt de nimicuri. Antisocial, întunecat, impresionant, mutul se crede în fimulețe artistice pe Vimeo. Când, de fapt, el își dorește din tot sufletul să fie abordat și să fie așa cum e românul cu adevărat: vorbăreț, deschis, curios.

Expertul inaccesibil. E și mai „grav” decât Mutul. Schiază excelent și vrea să ne simțim mici din cauza asta. Prin aerul de superioritate bine studiat, e volubil cu cei de nivelul lui (sau superiori lui), bea, se distrează, iese cu ei și, practic, își limitează în mod vizibil contactul la cei cu care vorbește pe aceeași limbă. E concjunctural și speriat că teritoriul sacru al priceperii sale va fi invadat de muritorii de rând, așa că turnul de fildeș în care se află e flancat cu o siguranță de sine agresivă și cu un orgoliu... neimpresionant. După ani la rând în care va dansa pe această scenă a profesioniștilor cu nimb deasupra capului, îi va fi profund dor de zilele în care știa să comunice cu oamenii.

Atoateștiutorul neîntrebat. E cel mai sonor de pe pârtie. Orice ai zice, el îți spune contrariul pentru că altfel nu știe cum să-și marcheze poziția. În limbaj ardelenesc, e ocoșul perfect. La el mergi ca să afli, ca să-ți spună, nu ca să-i spui și ca să afle; din toate știe câte puțin (ba chiar mult dacă îl enervezi) și e destul să vadă că faci ceva sau că încerci ceva, ca să intervină cu sfaturi și recomandări agresive. Din speriatul care nu știa ce e aia pârtie și care tremura din genunchi ca un miel nou-născut, atoateștiutorul fentează legile bunului simț, în dulcele stil clasic românesc și intră cu bocanii peste părerile celorlalți. Practic, e schiorul cu cel mai mare grad de inutilitate socială, cel mai enervant prin expansiunea orgoliului. Așa că nu i te destăinui ca unui prieten de suflet, dacă nu vrei să se aplice pilda biblică cu mărgăritatele și porcii...

Rider-ul sectant. Templul lui e snowpark-ul și zona de freeride, fiind genul de schior / boarder care doarme noaptea cu capul pe schiuri / placă. Fuziune între expertul inaccesibil și atoateștiutor, sectantul adaugă acestor atitudini snobismul de limbaj prin îndepărtarea agresivă de limba română. Adică el caută în orice discuție despre schi prilejuri de a strecura „kicker”, „boardercross” și „off-piste”, cu unicul scop de a-i impresiona pe cei care nu le înțeleg și de a avea acces în lumea celor care sunt mai buni decât el. Nu contează că acum câțiva ani confunda placa de păr cu aia de zăpadă... Totodată, speculează ocaziile în care se vorbește despre pârtii dificile, astfel încât el să spună că, de fapt, nu-s grele deloc. Pe scurt, afirmarea prestigiului personal prin minimalizarea dificultății. Pe scurt, mică paradă de dispreț și ipocrizie.

Cavalerul teuton. Adică schiorul înarmat până-n dinți: armuri la spate, la piept, cotiere, genunchiere, cască integrală, chiar dacă pârtia neagră pe care coboară e aia de pe Feleac. E ca și când ai vedea pe pârtie un motociclist sau un mascat. Dacă în sezonul trecut se încurca la teleschi, acum a descoperit pericolele mortale pe care le implică cristianele pe pârtie albastră...

Kenvelistul. Miroase a nou, a etichetă. A făcut una-două coborâri pe pârtie, anul trecut și a înțeles că sportul ăsta se mănâncă cu echipament de ultimă generație. Dintr-ăla pe care schiorii veterani nu și-l permit nici acum, după 20 de ani de schi. Nu contează măiestria și nivelul, ci moda și efectul vizual. Kenvelistul preferă, bineînțeles, să schieze mai mult în après-ski decât pe pârtie și îl vei găsi acolo, la masă, studiindu-și comportamentul, astfel încât impresia să fie maximă.

Neechipatul. E opusul kenvelistului și nu vrea în ruptul capului să înțeleagă că, de pildă, costumul „dintr-o bucată” și-a dat obștescul sfârșit odată cu anii 2000. Are schiuri din anii ’90 nu pentru că nu și-ar permite altele, ci pentru că ține la ele ca la o Dacie care-l duce peste tot. Pentru el, tehnologia noilor echipamente este o fiță și, în războiul schi vs. snowboard, e primul care spune, cu un aer superior, că „ăștia tineri cu placa” strică pârtiile.

Paltonarul. Sau, zic unii, umbrelarul, adică omul care-și ia umbrelă când ninge. Nu schiază și nici nu i s-ar putea reproșa asta, dar e o figură pitorească, perfect românească pe pârtiile de schi. Are o răbdare colosală pentru că stă toată ziua la baza pârtiei, în așteptarea prietenilor / rudelor care schiază și, uneori, îl recunoști după bocceluța cu mâncare de acasă. E retras, cuminte, neexcesiv. E, probabil, cea mai plăcută prezență dintre toți cei pe care i-am inventariat aici.

Și alții... Toți ceilalți, nepomeniți mai sus fiindcă nu prea sunt pitorești, intră în uriașa categorie a schiorilor care compun majoritatea: sociabilul, modestul, naivul, expertul accesibil, vorbărețul simpatic, cooperantul, săritorul, ambițiosul rezonabil. Și așa mai departe.

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.