De vorbă cu... BÁCS MIKLÓS

Details

Category: De vorbă cu...

Published on Friday, 02 September 2016 16:53

Written by Florian-Rareș Tileagă

Prima mea amintire cu profesorul de teatru Bács Miklós e din școală, de la niște repetiții cu West Side Story, în timpul cărora el n-avea cum să mă remarce; eram unul dintre studenții de teatrologie care veniseră să asiste, de pe scaun, din umbră. Ca atare, prima lui amintire cu mine, Tileagă, e de când i-am dat add pe Facebook, acum o lună, la peste 10 ani de atunci. Partea bună, în toată povestea asta, e că admirația mea din vremea aia s-a consolidat de fiecare dată când l-am văzut pe scenă pe actorul Bács Miklós și, mai ales, când i-am văzut produsele. Adică actorii trecuți prin mâna lui, de la admitere la licență. Cristina Flutur, premiată la Cannes; Ionuț Caras și Mara Opriș, profesori de teatru despre care studenții lor vorbesc cum se vorbea, pe vremuri, de marii mentori de institut; Andrea Gavriliu, coregrafă tot mai prezentă pe afișe; Adrian Damian, câștigător de premiu UNITER.

Nu voi înșira titlurile lui Bács Miklós, pentru că nu urmează, mai jos, un CV. Urmează un interviu cu acest om care, din actor și profesor, s-a trezit director de eveniment. Și nu orice eveniment: Gala HOP, de la Costinești, unicul concurs profesionist de actorie din România. Un concurs în care, peste câteva zile, vor transpira 29 de actori tineri și buni.

Rareș Tileagă: În mod normal, mulțumirile pentru timpul acordat se fac la final. Eu le fac de pe acum: vă mulțumesc, fiindcă știu cât contează fiecare oră, fiecare minut de dinaintea unui eveniment. Mai ales când pe tine scrie „director eveniment”. Așa că îndrăznesc să vă provoc la răspunsuri scurte, iuți. Batem palma?
Bács Miklós: Batem! Au, mă doare!

R. T.: Bun. Ce ar trebui să știe cineva care n-a auzit în viața lui de HOP și pentru care teatrul românesc înseamnă exclusiv nostalgie, Caragiu, Florin Piersic, revelioane alb-negru și filme cuminți cu monștri sacri?
B. M.: Că monstrul încă ne-sacru e mai monstru decât monstrul sacru.

R. T.: Cum ar fi HOP în prime-time? Oare cum ar suna „Actorii au talent”, în fiecare vineri, de la 20.30?
B. M.: O lume ne-bună.

R. T.: Cât de râvnită e Gala HOP printre actorii foarte tineri?
B. M.: Ca o fecioară... Sau, mă rog, ca un fecior...

R. T.: De ce e unicul concurs de actorie din țară?
B. M.: Pentru că avem prea mulți actori diurni.

R. T.: Ce așteptări credeți că au cei 29 de actori?
B. M.: Să devină monștri sacri...

R. T.: Cine ar trebui să-i vadă pe cei 29?
B. M.: Toată lumea!

R. T.: Ați vrea să fiți în juriu?
B. M.: Nu.

R. T.: Stând de vorbă cu cei 29 de concurenți, eu, unul, am ajuns la trei concluzii: că cei mai mulți vor să fie sunați de Kordonsky, că urăsc lenea și că se tem de statul pe tușă. Ce să înțelegem din asta?
B. M.: Că deja sunt actori profesioniști.

R. T.: Care ar fi scenariul ideal, după terminarea Galei HOP?
B. M.: Blocajul telefoanelor mobile ale participanților din cauza apelurilor naționale și internaționale ale regizorilor consacrați.

R. T.: Să presupunem că sunt absolventul celei mai bune școli de teatru din țară, la clasa celui mai bun profesor; n-am trecut de preselecția HOP, nu am nici un contract și, bineînțeles, n-am bani. Ce am de făcut?
B. M.: Să mai încerci o dată... De două ori... De trei ori... Până la cinci! Să încerci să joci fără contract. O dată, de două ori, de trei ori... Până la cinci. Să faci ceva legat de ceea ce ai învățat pentru bani... O dată, de două ori, de trei ori... Până la cinci. După care să ai o conversație cu proful tău!

R. T.: „Actorii inteligenți nu mai vor să joace.” Mi-a spus-o, în facultate, unul dintre cei mai buni profesori de teatru pe care i-am cunoscut vreodată. Nu pot să uit vorba asta, dar nici n-o prea înțeleg. Mă puteți lămuri?
B. M.: Nu, dar m-am lămurit eu.

R. T.: Când poți fi nefericit, ca actor?
B. M.: Când stai pe tușă...

R. T.: Care e cel mai bun moment pentru d-voastră, ca profesor?
B. M.: Când în urma unui moment al unui student de-al meu devin eu însumi învățăcel.

R. T.: Ce om de teatru ați vrea să mai trăiască și azi?
B. M.: Shakespeare.

R. T.: Care este cel mai mare pericol pentru actori?
B. M.: Rutina...

R. T.: Enumerați două spectacole în care ați jucat și care vă fac să zâmbiți cu drag, de fiecare dată când vă amintiți de ele.
B. M.: Amadeus, de Peter Shaffer și Puricele în ureche, de Georges Feydeau

R. T.: Ce înseamnă să fii înțelept, azi, în teatru?
B. M.: A ști că nu ști nimic.

R. T.: Care este întrebarea la care nu aveți răspuns niciodată?
B. M.: De ce?

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016