Dacă vă place ciorba de burtă și mersul la shopping, nu citiți interviul de mai jos și nu mergeți la spectacolele în care joacă Alina Rotaru. Pentru că Alina nu știe să facă nici celebra zamă, nici cumpărături.
Dacă, însă, teatrul înseamnă pentru voi altceva decât burtă și sacoșe cu cartofi, vă invit s-o cunoașteți pe actrița Alina, care vede, în teatru, un prilej de a lucra cu omul. E lesne de înțeles, așadar, că ceea ce produce pe scenă această tânără actriță ține de emoție, de gând, de prezență umană. Aceasta este Alina Rotaru, iar mai jos puteți afla câteva lucruri esențiale despre ea, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Alina Laura Rotaru, 27 de ani, din Buzău
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu De vorbă cu tine (texte din piesa A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Alina?
Alina Rotaru: Sunt din Buzău. Nu știu să spun bancuri, nu știu să fac ciorbă de burtă, nu mă descurc să fac cumpărături strict necesare.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. R.: Înainte de facultate nu știam mare lucru despre teatru, dar ce știu sigur e că îmi plăcea să îi văd pe actori după spectacole. Acum văd teatrul ca pe un loc în care mergem să ne jucăm de-a oamenii pe bune, dar, pentru că suntem norocoși, facem din asta o meserie.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
A. R.: James Thiérrée.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
A. R.: Jucam în Cântăreața cheală, în Ungaria și, la un moment dat, noi am „sărit” peste „niște” text, iar supratitrarea a luat-o razna. Publicul râdea și noi nu înțelegeam de ce. Ne-am prins, am stat blocați câteva secunde și am luat-o de la capăt.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. R.: Mult. Dacă ce fac e bine, atunci se întâmplă un schimb de energie care mă duce mai departe. Mă motivează să fac și mai bine. Dacă ei se bucură, asta ajunge la mine și invers. E o chestiune egoistă, dar unii fără alții nu putem.

R. T.: Crezi în aplauze?
A. R.: Cred.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. R.: Păi dacă tot am noroc să visez, nu visez mic. Visez mare. Cu cât e mai „departe”, cu atât mă lupt mai mult. E posibil.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. R.: Credința. Oricât de greu/urât/enervant/frustrant ar fi, mergem înainte. Și umorul.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. R.: Confortul. Nu-mi place atunci când e călduț. Dar ne descurcăm: cumpărăm niște cărbuni și jăruim. Domnul O'Toole zicea: „Nu vreau să fiu un om obișnuit, pentru că am dreptul să fiu excepțional".

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. R.: Sunt câțiva (puțini) oameni în a căror părere am încredere. Pentru că, dacă joc prost, ei mă fac praf și apoi mă ajută. E mai sănătos așa. Critica „în general” nu e neapărat un reper pentru mine, din cauza că nu e personalizată. Sunt de acord să mă desființezi, dar întinde-mi măcar degetul mic. Și-așa o să funcționăm împreună.

R. T.: Ce citești?
A. R.: Jurnal, Mihail Sebastian.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. R.: Ce să pregătim la masa de prânz/cină, când o să termin vreodată de spălat toate hainele, ce filme/seriale mai vedem. A, și când o să încetez să mai mănânc atâtea dulciuri.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
A. R.: Să dezamăgesc, să ratez, să fiu comodă, să stau să aștept să pice ceva, să fiu leneșă.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
A. R.: George, sportul, conversațiile lungi cu prietenele mele, călătoriile în afară.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. R.: Portofoliu cu fotografii, CV, toate puse la punct, casting-uri neratate, studiu/antrenament permanent, tupeu, încredere că se poate, curaj și muncă.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. R.: Dacă e sigur de alegerea făcută, să nu uite de ce a ales meseria asta. Și să aibă încredere.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. R.: Oskaras Koršunovas.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. R.: Păi nu prea înțeleg, știu în teorie cum ar fi.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. R.: În mod real, cred că am început să mă gândesc serios la teatru când am terminat masterul. Am ales asta pentru că e o meserie care se face cu omul și, pe cât de complicat pare, e ceva foarte special.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
A. R.: Pentru mine, HOP înseamnă o competiție actoricească, întâlniri între actori profesioniști și un motiv bun de „a fura” de la cei mai buni.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Actriței Loredana Cosovanu, căreia i-ar plăcea s-o sune Tarantino, i-aș aminti că Tarantino face filme cu săbii, gloanțe și scalpuri tăiate, ceea ce nu „bate” cu bucuria ei de a-și deschide sufletul în fața oamenilor din public și de a le spune o poveste, atunci când joacă pe scenă. Ceea ce nu știe, însă, Tarantino, e că Loredana poate să verse și lacrimi, și sânge, pentru că a lucrat cu Afrim.
Interviul de mai jos este o interesantă conversație cu această tânără și imprevizibilă actriță, pe nume Loredana. Citiți-l, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Loredana Cosovanu, 26 de ani, din Botoșani
Studii: Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, secția Arta Actorului, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Mihaela Arsenescu Werner
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul +Lorenzo, de Daniel Chirilă, producție a Frilensăr

Rareș Tileagă: Cine este Loredana?
Loredana Cosovanu: Locuitoare a pământului, foarte curioasă să afle de unde vine și de ce e aici și nu pe altă planetă.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
L. C.: Înainte de facultate îl vedeam mai rar, acum îl văd de fiecare dată când am ocazia. Gluma-i glumă, dar să știi că eu mergeam rar la teatru înainte de facultate. Dar, când ajungeam, mi se părea un loc în care poți să mergi să te afunzi în scăunelul tău și să aștepți să înceapă spectacolul ca să te lași condus în alt univers. Acum, pentru mine e un fel de terapie. Am observat că dacă eu îmi deschid sufletul în fața oamenilor din public, îmi spun părerile, poveștile și of-urile folosindu-mă de textul altora, și eu, și privitorii suntem mai mult decât împliniți.E ca la psiholog. Eu sunt pacientul și spectatorii sunt specialistul.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
L. C.: Radu Afrim. Prima colaborare cu el mi-a deschis ochii ca la lemur.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
L. C.: Am început repetițiile la un spectacol, în care trebuia să joc o balerină șchioapă. A doua zi, când m-am întâlnit cu coregraful pentru momentele de mișcare, am avut un accident în urma căruia am rămas șchioapă pentru o lună de zile. Ironia sorții...

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
L. C.: E plăcut să te lași pe mâna lor.

R. T.: Crezi în aplauze?
L. C.: Depinde la ce se aplaudă.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
L. C.: Îmi place să visez la lucruri care urmează să se întâmple în scurt timp...

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
L. C.: Destul de grea întrebarea, mai ales că tot timpul se poate mai bine. Îmi place că există oameni de teatru care încearcă să crească calitatea spectacolelor care se fac la noi în țară, că nu se mai complac unor principii, rețete și metode învechite.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
L. C.: Faptul că încă se promovează relația și nu calitatea. Și nu mă refer la relația de pe scenă.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
L. C.: Dacă exprimă un punct de vedere valid, coerent, consider că ne poate ajuta. Dar din păcate cred că, în ziua de azi, teatrologii nu prea mai au timp să stea să se îngrijească de actor, să-i urmărească parcursul, să îl poată ajuta într-o direcție sau alta. Oricum, fiecare text critic are un sâmbure de adevăr pe care trebuie să îl afli.

R. T.: Ce citești?
L. C.: Îmi place să citesc ficțiune, dar și cărți de psihanaliză cum ar fi cele ale lui Jung. Să aflu cât mai multe lucruri despre ființa umană, despre corpul dar mai ales despre mintea noastră.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
L. C.: Lucrez cu copii în fiecare zi, iar asta necesită documentare și planificare amănunțită, pe care le fac cu mare plăcere și pasiune.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
L. C.: Mi-e frică de blocaje. Uneori am și eu problemele și gândurile mele, care mă bântuie, și am senzația că o să mă compleșească și că o să îmi sugă toată energia și vlaga.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
L. C.: Vacanțele la părinți acasă, marea și nisipul, copiii cu care lucrez, iubitul meu, colegii mei și... și...

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
L. C.: Mă amuză foarte tare proverbele și zicătorile. Chiar dacă bănuiesc că le înțeleg sensul, nu îmi vine să răspund serios. Dar încerc. În cerc. Să te lupți ca să ieși sau să stai la suprafață?

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
L. C.: Ești sigur? Ești pregătit să dai din coate?

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
L. C.: Claaaar Tarantino.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
L. C.: Cu greu. Haha, să faci ce îți place ție cu toată inima și asta să fie bine pentru toată lumea.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
L. C.: În liceu, când căutam metode de a lipsi de la ora de matematică fără să îmi iau absențe, am descoperit trupa de teatru a liceului. Păi fratele meu... După primul spectacol în care am jucat cu ei, am rămas hipnotizată.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
L. C.: Eu o să spun ce este pentru mine, deoarece ce înseamnă mi se pare a fi o proiecție care nu corespunde neapărat cu realitatea. Este o șansă. Este un prilej de bucurie. Este un eveniment în cadrul căruia pot să învăț lucruri noi. Este momentul să îmi cunosc colegii.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
L. C.: Eu am participat în 2012 la secțiunea Individual și am câștigat un premiu, așa că mi-am zis că nu mai am ce să caut la acest festival. Dar uite că am avut norocul să îl cunosc pe Daniel Chirilă care a scris textul spectacolașului nostru, ne-a convocat și iată-ne acceptați.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Nu vă voi ascunde faptul că, citind interviul cu Dani, veți avea senzația că citiți un roman rusesc. Fraze grele, lungi, dense, apăsătoare când crezi că te odihnesc, liniștitoare când crezi că sunt dramatice... Îți vine să pui semn de carte la interviul ăsta, fiindcă acest Daniel, tânărul actor cu gusturi culturale generate de Dostoievski și Cehov, asezonate cu ceva Banu, Velniciuc și Mironov, spune despre el însuși că e un tip introvertit. Cu păr lung, barbă, dar introvertit. Poate nu e descrierea clasică de actor, pe care v-o imaginați, dar e cea reală.
Iată, mai jos, un interviu frumos și larg, un interviu bun de citit într-o seară de vară, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Daniel Constantin Nuță, 23 de ani, din comuna Brănești, județul Ilfov
Studii: U.N.A.T.C București, secția Actorie, promoția 2015, clasa profes. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Regatul meu pentru un ban (texte din piesa Richard al III-lea, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Dani?
Daniel Nuță: Dani este acel băiat cu părul lung și barbă, care, în ciuda aparențelor, este destul de introvertit, nu vorbește prea mult, îi place mai mult să asculte, fost sportiv de Full-Contact, mai târziu devenit actor, al cărui scop este să bucure oamenii și să le ofere tot ce are el de oferit.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
D. N.: Hm, diferența ar fi undeva de domeniul fantasticului, chiar ani lumină aș putea spune, deoarece înainte de facultate, înainte de a lua decizia de a susține admiterea, viața mea se rezuma numai la sport, iar teatrul era doar o formă de relaxare, în care mergeam pentru a mă bucura de poveștile de pe scenă. Nu îmi imaginam că va veni o vreme când voi deveni eu „făuritor de povești” pentru ceilalți. Poate doar în subconștient visam să fac și eu parte din spectacol, dar nu-mi dădeam seama de asta. Acum, în schimb, teatrul a devenit singura mea armă de supraviețuire în această „lume ne-bună”.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
D. N.: Ar fi destul de dificil să spun un singur nume, pentru că mă gândesc la unul, după care fug imediat la un altul. Dar voi alege, în cele din urmă, o întâlnire recentă, marcantă pentru mine, ca actor (deși marcant e un cuvânt prea mic pentru a exprima tot ceea ce gândesc). Este vorba de o întâlnire actor-spectator cu actorul rus Evgeny Mironov, evident eu fiind în postura de spectator. Am avut norocul să îl urmăresc în spectacolul Farmecul adânc al Rusiei, în regia lui Alvis Hermanis din cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu 2016, o capodoperă teatrală la care am mers de două ori, doar din dorința de a descoperi cât mai mult acest „farmec adânc al actorilor ruși”. Timp de aproape trei ore, am stat „lipit de scaun”, urmărind fiecare cuvânt, fiecare gest sau mișcare a acestui actor incredibil, de la care, în cele două seri de spectacol, am primit o lecție atât de actorie, cât și de viață. Un spectacol extrem de greu, dinamic, de o precizie aproape înfricoșătoare, cu schimbări de personaje la fiecare 20 de minute, dar pe care Evgeny Mironov, ajutat bineînțeles de partenerii de scenă, îl duce la bun sfârșit într-o manieră fabuloasă. Din iubire pentru această meserie, iubire pentru oameni, reușea să aducă pe scenă și să ofere toată energia aceea frumoasă. Avem nevoie de astfel de lecții, ca tineri actori, acum, când abia batem la porțile acestei profesii.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
D. N.: Îmi dau seama că tocmai perioada de lucru pentru momentul de la Gala HOP a reprezentat una dintre cele mai comice experiențe ale mele ca actor. Având o poveste despre un om al străzii, am fost nevoit să aduc în scenă această lume, așadar am început prin a mă documenta în ce constă această lume. Am început să-i urmăresc pe stradă pentru a le studia atitudinea, să le ascult prin tramvai sau autobuz poveștile pe care le folosesc pentru a cere un bănuț, o pâine etc. Am achiziționat un cărucior de supermarket, pe care am fost nevoit să-l transport cu tramvaiul, sub privirile curioase ale celorlalți călători. Mai mult decât atât, avansând în lucru, trebuia să găsesc niște obiecte personale pentru acest om, așa că, mergând pe stradă, privirea mea era furată de locurile în care existau lucruri aruncate la gunoi. Mă opream, începeam să caut și mă întrebam „oare se supără cineva dacă iau acești pantofi vechi? Oare pot împodobi căruciorul cu aceste stopuri de bicicletă?” Era fascinant, descopeream un întreg univers acolo, iar fiecare lucru avea povestea proprie. Mă bucuram când găseam ceva folositor, exact ca un copil când primește o jucărie nouă.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
D. N.: Profesorul meu de grupă, domnul Șerban Puiu, ne spunea un lucru pe care nu-l înțelegeam la vremea respectivă: „Nu poți să fii un mare actor la repetiții sau la tine acasă; adevărată valoare a unui actor se vede numai atunci când ieși în fața publicului și reușești să îl iei cu tine în poveste.” Mai târziu, când am făcut primii pași pe scenă, am înțeles în totalitate încercările profesorului de a ne convinge de acest fapt. Munca actorului de acasă, studiul individual, documentarea, energia, lucrul efectiv cu regizorul, colaborarea cu partenerul de scenă, toate acestea reprezintă meseria de actor, pe care toți o facem, mai bine sau mai rău, în funcție de gradul de profesionalism și harul fiecăruia. Dar există un procent, sensibil de mic, care se constituie prin ieșirea la public. În acel moment, toată munca din repetiții se conturează într-un produs finit, iar imprevizibilul, magia teatrului, „Zeii teatrului”, farmecul personal își spun cuvântul. Nu mai există cale de întoarcere. Publicul este cel care oferă verdictul, el este cel mai important judecător al muncii tale, el reacționează odată cu tine, râde sau plânge, primește energie din scenă și răspunde înapoi. Sau nu. Fiecare seară este unică și nu știi niciodată cum se va desfășura, care va fi deznodământul, trebuie doar să te bucuri și să iubești. E o meserie minunată, nu-i așa?

R. T.: Crezi în aplauze?
D. N.: Da, cred în aplauzele sincere. Acestea sunt singura noastră confirmare că misiunea de actor din seara respectivă a fost îndeplinită cu brio. Probabil o să întrebați: care este diferența între aplauzele sincere și cele false? E foarte simplu, din scenă se poate observa foarte ușor această diferență doar privind în ochii oamenilor. Auzeam deseori în indicațiile profesorilor mei de la actorie „ochii sunt o oglindă a sufletului”. Lucru valabil și în cazul publicului. Căldura, admirația, mulțumirea sunt ușor sesizabile atunci când sunt adevărate, iar acestea sunt cele mai frumoase cadouri pe care spectatorii ni le pot dărui nouă, „creatorilor de povești”. Bucuria și împlinirea de după se manifestă diferit de la un actor la altul; în esență, însă, ele rămân aceleași pentru fiecare dintre noi.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
D. N.: Sunt șapte miliarde de oameni pe această planetă, despre celelalte planete sau galaxii nu mă pot exprima pentru că nu am informațiile necesare, însă fiecare dintre noi avem un vis, avem un drum pe care îl parcurgem și am făcut anumite alegeri, cu voia sau fără voia noastră, pe care le urmăm. Ca să îți răspund la întrebare, paradoxal, distanța între ceea ce visez să fac și ceea ce fac în acest moment este infinită, dar în același timp, pot spune că nu există. Oricare dintre noi, într-un colțișor al sufletului, visăm glorie, faimă, respect (mai ales în această meserie unde tentațiile sunt mult prea mari), însă tot ce am enumerat mai sus este foarte, dar foarte efemer. În schimb, eternitatea – „aici e piedica!” așa cum spune chiar Hamlet în faimosul monolog – se câștigă numai prin generozitate, dăruire și bucurie. Și o oferi tuturor oamenilor pe care îi întâlnești. Această meserie este avantajoasă pentru scopul meu, deoarece întâlnirile cu oamenii sunt foarte dese și sunt o oportunitate bună de comunicare. Sunt conștient că nu reușesc să fac acest lucru nici măcar la 0,01%, dar aceasta este lupta mea pe care deja am început-o și la care voi munci de acum înainte.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
D. N.: Aș putea scrie o listă interminabilă de lucruri frumoase, extraordinare, pe care le ador în teatrul românesc, atât cel prezent, cât și cel trecut de care nu am avut norocul să mă bucur personal. De la texte montate – sunt un iubitor al textelor clasice, fie Shakespeare, Cehov, Dostoievski, Molière, Caragiale sau Goethe –, la spectacole fabuloase, la săli de teatru superbe atât din București, cât și în provincie (Cluj, Arad, Oradea, Focșani), la tradiția teatrală românească. Evident, nu se poate compara cu cea greacă sau latină, dar este a noastră, și atâtea generații de artiști au muncit pentru crearea ei. Teatrul românesc este casa noastră și, recunosc, nu am avut ocazia să joc într-un teatru din afara țării. Dar chiar dacă s-ar întâmpla, nu cred că voi avea același sentiment pe care îl am o scenă românească, cu bunele și relele ei.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
D. N.: Dezamăgire e un cuvânt tragic; aș numi-o mai degrabă dorință personală de transformare în mai bine, și aici mă refer la o anumită atitudine a oamenilor din această breaslă, față de valorile morale care contează în această meserie. Bineînțeles, există excepții, multe, ceea ce este îmbucurător, dar mi-aș dori un respect mai mare pentru misiunea de actor, o ardere interioară mult mai puternică, dăruire, sacrificiu acolo unde este cazul, curaj și avânt în lucru. Dacă există o diferență între actorii români și actorii ruși, de exemplu, aceea este pasiunea, pasiune care se naște dintr-o personalitate puternică. Alergăm în cât mai multe locuri, încercând să prindem cât mai multe contracte. Probabil este vina și acestui sistem care nu ne oferă altă posibilitate pentru a avea o viață liniștită și un trai decent. Însă este păcat, pentru că pierdem profesionalismul, se pierde calitatea actului actoricesc, iar pentru această meserie este fundamental.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
D. N.: Cea mai importantă critică pentru mine este însăși spectatorul, el e judecătorul care răspunde viu la „povestea” pe care eu o spun în scenă. Sincer, mi se pare mult mai sănătos atât pentru suflet, cât și pentru minte să gândesc în acest fel. Este importantă și critica primită după un spectacol, fie ea spusă prin viu grai sau scris, pentru a vedea o părere exterioară despre munca noastră. De multe ori ceea ce credem noi, ca actori, e mult diferit față de ceea ce se vede. Accept critica, dar nu fac dependență de ea. În plus, întotdeauna este loc de mai bine, sunt conștient, niciodată nu este perfect, cum spunea profesorul meu, Ștefan Velniciuc, „perfect nu există, dar trebuie să tindem spre perfecțiune”.

R. T.: Ce citești?
D. N.: În general, citesc tot ce consider că îmi poate aduce o informație nouă, benefică, tot ceea ce mă poate forma pe mine ca om, ca spirit, ca individ în societate, ca actor: de la piese de teatru, la poezie, beletristică, cărți de specialitate în arta actorului, filosofie, îndrăznesc puțin ezoterism, biografii, interviuri etc. Desigur am și eu preferații mei, unul dintre ei fiind chiar William Shakespeare cu toate piesele și sonetele sale, dar cu aceeași pasiune mă înclin și pentru scriitura rusă: Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Puskin, Esenin, Lermontov. Sunt atras, de asemenea, de cărțile istorico-politice.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
D. N.: Viața, iubesc viața cu tot ce oferă ea, de la o situație euforică până la cea mai tristă, este o lecție în fiecare moment, din care putem învăța. Nimic nu este întâmplător. Cred în forța noastră de a schimba, de a ne schimba. Sportul, lectura, filmele, întâlnirile cu prieteni, călătoriile, lucruri pe care orice om le face și care ne mențin cu picioarele pe pământ, nepermițându-ne să intrăm într-o boemie tristă și depresivă.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
D. N.: De ziua în care nu voi mai putea urca pe scenă, când nu-mi voi mai putea continua misiunea, din varii motive.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
D. N.: Natura, blues-rock-ul, ticăitul ceasului, sportul, focul.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
D. N.: Urăsc această expresie din simplul motiv că nu practic acest „sport”. Știu că în această societate, plină de „tineri furioși”, suntem obligați să alergăm la toate casting-urile posibile, să cunoaștem oameni, să fim văzuți, să facem tot posibilul ca noi, eu, ego-ul meu să fie the one, să fie cel apreciat și lăudat, dar se pot găsi soluții fără „a da din coate”, fără a elimina pe alții numai pentru binele propriu. Părerea mea.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
D. N.: Dacă simte că aceasta este misiunea sa, dacă este dispus să devină un al doilea Prometeu, să facă un sacrificiu pentru arta sa, îl voi îndemna să se înarmeze cu forță, curaj și răbdare, iar „Zeii Teatrului” vor avea grijă și de el. Dacă nu, să renunțe cât încă își mai poate salva timpul.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
D. N.: Într-un interviu cu George Banu, același actor, Evgeny Mironov, spunea că „lucrul cu un regizor mare e o nouă școală”. Mi-aș dori în această viață – pentru că în privința celorlalte vieți care au fost sau care vor fi nu mă pot pronunța – să am ocazia să întâlnesc cât mai mulți regizori mari, iar școala fiecăruia să contribuie la dezvoltarea mea. În același timp sunt conștient că orice proiect are frumusețea lui, în fiecare clipă poți învăța ceva despre tine și despre oameni în general, și sunt dispus să muncesc în tot ce mi se va oferi.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
D. N.: Există o expresie pe care marele regizor și pedagog Ion Cojar ne-a lăsat-o moștenire, nouă, actorilor: „procesul, nu succesul”. Succesul durează clipe, un minut, o seară, apoi dispare. Așadar, de ce ar trebui să fim interesați de el, să îl căutam disperați? Nu este oare mai importantă perioada de muncă cu tine însuți, eforturile depuse, sacrificiile, învățăturile acumulate până la cucerirea acestui „succes”? Suntem tineri, evident că ne dorim, dar adevărata Cutie a Pandorei cred că se află tocmai în acel proces.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
D. N.: Cred că sunt două perioade revelatorii ale vieții mele în raport cu teatrul: prima, cea în care m-am hotărât, la terminarea liceului, că vreau să devin actor neștiind nimic despre această meserie, despre ce presupunea ea. Era incitant gândul că într-o zi voi putea să împărtășesc ideile mele pe scenă, în fața unei mulțimi, dar și faptul că voi juca în filme, așa cum au făcut toți eroii mei din copilărie, în special Bruce Lee. Acum sunt amuzat, dar asta gândeam la vremea respectivă. A doua etapă, este reprezentată de anul II de facultate, atunci când l-am descoperit pe Dostoiesvki mai mult decât într-o simplă lectură, așa cum se întâmplase până atunci. Am curajul să spun că eu, din acel punct, am devenit un alt om, cu alte principii, cu alte idealuri, cu alt vis de urmat – acela de a contribui, cu forțele proprii, la crearea unui lumi mai bune. Nu alegem să ne naștem în această lume, cum spune Emil Cioran, problema constă în „neajunsul de a te fi născut.” Dar avem puterea, ca spirite libere, să transformăm acest neajuns într-o revoltă împotriva vieții, dar și împotriva morții, pe care de asemenea nu o putem controla. De care ne temem, zice Hamlet. Sunt multe alte modalități pentru a participa la această revoltă. Eu, unul, am ales teatrul.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
D. N.: Speranță, cred că acesta este cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie toate gândurile mele. Este comic, pentru că dacă mai adăugăm un „E” cuvântului HOP, găsim chiar traducerea din limba engleză a definiției mele. Da, speranță. O șansă minunantă pe care o are un tânăr actor ce tocmai a terminat facultatea, și mi-am dorit să profit de ea. Știu că timpul nu se va întoarce. Acum e momentul meu, de ce să nu mă bucur de el? Nu mă aștept ca după această gală să apară o ploaie de contracte din senin, sunt conștient de cât de mult mai am de muncit. De fapt, munca se va termina abia la sfârșitul vieții. Până atunci, am ales să nu stau acasă, plângându-mă de lipsa proiectelor, de posturile blocate în teatrele de stat, ci să îmi construiesc un moment de zece minute și să încerc să schimb ceva, în primul rând la mine, dar și la soarta de a fi actor abia ieșit de pe băncile facultății în România anului 2016. Este o expresie latină, „alea iacta est”... Poate că este ușor să acceptăm că și zarurile noastre au fost aruncate și să nu facem nimic în această privință. Consider Gala HOP o ocazie excelentă de a contrazice această expresie.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016