Unii vorbesc de parcă ar scrie. Discursul le este în mod natural retoric, ascuțit, interesant chiar dacă articulează o banalitate, atrăgător de atenție fără să facă din asta un scop, o căutătură frustrată.
Daniel Chirilă este un bun exemplar de actor care știe să folosească vorbele la modul onest și care, prin vorbe, deșteaptă atenții. Iată, mai jos, un scurt și interesant interviu cu acest actor participant la Gala HOP, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Daniel-Ioan Chirilă, 26 de ani, din Târgu Neamț
Studii: Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, secția Arta Actorului, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Mihaela Arsenescu Werner
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul +Lorenzo, de Daniel Chirilă, producție a Frilensăr
Rareș Tileagă: Cine este Daniel?
Daniel Chirilă: Daniel e băiatu’ lu’ mama lui, bun la învățătură, care bate mingea în fața porții de dimineață până seara, asta dacă nu se scaldă pe prundul Ozanei. Nu știu exact cine e acum, pentru că de câte ori o ia pe panta asta cu persoana a treia despre el și cu introspecția vieții, ajunge să spună că e stupid să vorbească la persoana a treia despre el, ba mai mult, afirmă sus și tare că faza asta cu autocunoașterea e o treabă așa de grea, pentru că el se suprinde în fiecare zi și de multe ori habar n-are cine este.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
D. C.: La televizor și o dată la un deceniu, la Casa de Cultură, din sus-numita localitate. Sau exact așa cum vedeam dreptul, medicina sau politehnica. Acum îl văd de parcă am evadat dintr-o închisoare, sunt într-un oraș mare și el e colegul meu de cameră de care sunt legat cu cătușe.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
D. C.: Am mai multe nume: Loredana Cosovanu, Alina Mândru, Claudia Chiraș, Daniela Tocari, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu, Victor Bitiușcă și Ovidiu Cosovanu. Frilensăr.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
D. C.: Eram la admitere la teatru. Și-am luat.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
D. C.: Contează la nivel de atmosferă, de retransmitere a energiei. Nu mă ajută că se râde în hohote sau că sunt oameni importanți, nu mă ajută să-i văd la față, mă ajută să-i simt atenți, pentru că suntem în aceeași sală, suntem unii în fața celorlalți, deci participăm împreună la un act artistic.
R. T.: Crezi în aplauze?
D. C.: În alea pe bune, nu în complezență, în alea oferite, nu în alea cerșite. Sper să ne corectăm cât mai curând defectul ăsta moștenit de prin facultăți sau voluntariate studențești în teatre de stat, ăsta de la final cu ieșitul din scenă doar ca să intri înapoi după două secunde pentru valuri de aplauze.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
D. C.: Încă visez și se schimbă constant ce visez. Se caută visul ăla, așa că de multe ori fac exact ce visez, de alte multe ori sunt la ani lumină de ceea ce visez.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
D. C.: Că de multe ori sunt oameni.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
D. C.: Că de mai multe ori nu sunt oameni.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
D. C.: Are, n-are, aceasta-i întrebarea. Însă autocritica, are.
R. T.: Ce citești?
D. C.: Ce-mi recomandă alții, dar după câteva luni de încăpățânare că eu nu citesc ce-mi recomandă alții. Plus Éric-Emmanuel Schmitt.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
D. C.: Buna guvernare. Pauză. Suspans. „Funky Citizens”, „Factual”, fact-checking pe declarațiile politicienilor, adică sunt ong-ist cu carte de muncă. Chestii pentru oameni mari, democrație, principii, chestii-trestii, lucruri care mă atrăgeau când eram mic și pentru care stăteam ca-n poiana lui Iocan alături de cei mari, la mine acasă sub păr (copac).
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
D. C.: De minciună și superficialitate.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
D. C.: E un timp suspendat când cel din fața ta are o stare vis-à-vis de tine, pe care nu poate să o exprime în cuvinte. Ține, cred, de privire, de schimbul de privire, de văz, de pauză în general.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
D. C.: Dansul de la serbarea de vară din grupa mare când cântam o rățușcă stă pe lac și dădeam ca rațele din aripi, aka coate.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
D. C.: Bă, ești ne-bun?!
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
D. C.: David Esrig ca să-i scriu un text, să-l ajut cu asistența și să joc în piesa aia.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
D. C.: Succesul e ceva ce tinzi și poți să ai când îți pasă de asta.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
D. C.: Început de 2013, la câteva luni după ce am terminat facultatea. Atunci am început și am terminat de scris și montat prima mea piesă și mi-a deschis cumva ochii. Nu cred că pot să explic de ce, dar în momentul ăla am început să înțeleg anumite lucruri și am căpătat o oarecare relaxare. Probabil privirea de ansamblu asupra a ceea ce fac. Dar e vorba de relaxare și încredere, iar asta înseamnă seriozitate pentru mine.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2014, că „suntem câtă frunză, câtă iarbă”, referindu-te la generația actuală de actori. Este asta în continuare un pericol sau, dimpotrivă, crezi că e loc pentru lumea?
D. C.: Pericolul nu e numărul, ci lipsa integrării lor în societate, la care se adaugă lipsa profesionalizării lor pe bune. Consider că este o problemă la același nivel cu cea în care un absolvent de drept ajunge, după facultate, casier la supermarket. Nu că ar fi o rușine, dar teoretic nu pentru asta s-a pregătit. Și mai e o problemă: cu lenea. Bine, suntem mulți, dar leneși peste putință. Iar lenea asta dă pasivitate, iar pasivitatea dă exact situația actuală. Dacă din aștia mulți, măcar jumătate ar fi ceva mai activi, mai atenți, mai uniți și mai convingători în ceea ce vor, probabil problema asta cu numărul, integrarea sau sărăcia n-ar mai conta, pentru că s-ar regla de la sine.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2014?
D. C.: Cred că e un soi de întâlnire din-aia despre care vorbesc oamenii de teatru. E o altă întâlnire din-aia, dar care se anunță puțin mai coerentă și concretă.
R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
D. C.: Sincer, așa am simțit. Sunt într-un moment bun creativ cu un grup de oameni și am zis să încercăm, pentru că încercarea moarte n-are. Speranța moare ultima, dar moare, buturuga mică răstoarnă carul mare, dacă nu eu, atunci cine...
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
Ciprian, ca mulți alții care au trecut prin greul unei facultăți de teatru, vede acum jumătatea plină a paharului. Iar unui absolvent de liceu, căruia îi trece prin cap să dea la Actorie, nu-i spune „bă, fii cuminte, o să fie al naibii de greu”, ci „felicitări”. Cu vreo trei semne de exlamație.
Veți găsi, mai jos, un scurt interviu cu Ciprian Valea, participant la Gala HOP, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Ciprian Alexandru Valea, 22 de ani, din Bistrița
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. lector Ionuț Caras
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu De-mentis (texte din piesele Richard II, Richard III, Regele Lear, Hamlet de William Shakespeare și Shakespeare și psihiatria dramatică de Alexandru Olaru)
Rareș Tileagă: Cine este Ciprian?
Ciprian Valea: Tânăr entuziast și foarte bucuros de ceea ce îi e sortit să facă. Sunt încântat că am fost selectat la Gala HOP și foarte dornic de muncă. Îmi place mult mișcarea și expresivitatea corporală, de asta vreau să urmez un master în coregrafie.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
C. V.: Înainte de facultate făceam parte dintr-o trupă de teatru amator, la Palatul Copiilor din Bistrița. Acolo era un soi de familie, unde ideile noastre căpătau viață, tot acolo am simțit că teatrul, pe lângă tot ce înseamnă el, oferă imaginației un câmp pe care să o ia razna. După facultate m-am convins că asta e!
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
C. V.: Aș putea să fac o listă lungă de oameni, care aparțin acestui domeniu, de la care am învățat și încă învăț. Dar principalii oameni care mi-au marcat traiectoria, ca actor, și care îmi vor fi mereu exemplu sunt foștii mei profesori, Ionuț Caras și Mara Opriș.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
C. V.: Contează destul de mult. Nu mă gândesc la ei, doar că publicul are energia lui, care uneori e benefică pentru noi, alteori nu... Publicul trebuie să fie mulțumit, dar mai mulțumit trebuie să fiu eu.
R. T.: Crezi în aplauze?
C. V.: Nu. Îmi plac, ce-i drept, dar nu întotdeauna reflectă succesul prestației.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
C. V.: Nu e foarte mare, dar e plină de încercări și obstacole.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
C. V.: Una foarte mare, mai ales dacă vine din partea unor oameni cu experiență în domeniu.
R. T.: Ce citești?
C. V.: Îmi place ficțiunea speculativă. Combinația perfectă între știință și metaforă.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
C. V.: Ideile altora.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
C. V.: Să nu stau pe tușă.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
C. V.: Atunci când ajung pe un vârf de munte și mă uit în jurul meu, când înot pe sub apă, când sunt supărat sau nemulțumit, când mă joc cu puii de animale.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
C. V.: Să te folosești de toate lucrurile din jurul tău pentru a putea evoloua, să lucrezi mult, să bagi la cap tot ce se spune, să te autoeduci, iar atunci când ai ocazia să te arăți, să o faci la maxim.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
C. V.: FELICITĂRI!!!
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
C. V.: Guy Ritchie.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
C. V.: Când ceea ce îmi doresc se întâmplă.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
C. V.: Pe clasa a XII-a mi-am dat seama că repetițiile cu trupa erau singurul lucru pe care îl făceam involuntar, cu drag și nu mă stresa deloc. Apoi propoziția: „Aici nu există nu vreau, nu pot, nu știu.”
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
C. V.: O oportunitate de a te arăta, de a lucra, de a cunoaște oameni și experiențe.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
A rupt uși, a căzut pe scări, a jucat cu piciorul rupt, a dat bâlbe, și-a luat un pumn în față în timpul spectacolului, pumn care i-a oferit o frumoasă combinație de galben spre verde pe față. A făcut și a pățit de toate, pentru că e actor.
De fapt, a ales să fie actor și se mândrește cu asta. Se numește Florin Ionuț Crăciun, e participant la Gala HOP, iar mai jos veți găsi un scurt și onest interviu cu el, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Florin Ionuț Crăciun, 23 de ani, din localitatea Jijila, județul Tulcea
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul Visul lui Ariel
Rareș Tileagă: Cine este Florin?
Florin Crăciun: Un băiat din Jijila, județul Tulcea!
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
F. C.: Înainte de facultate nu eram conștient de cât de prăfuiți suntem.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
F. C.: Dem Rădulescu.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
F. C.: Ohoo, sunt multe, n-aș putea să zic: am rupt uși, am căzut pe scări, am jucat cu piciorul în ghips, ne-a căzut decorul, bâlbe nu mai zic, mi-am luat un pumn în față în timpul spectacolului și când am dat machiajul jos eram galben spre verde.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
F. C.: Contează. Mie, personal, nu-mi place să joc cu puțini oameni în sală.
R. T.: Crezi în aplauze?
F. C.: Da.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
F. C.: E mare.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
F. C.: Și eu m-am întrebat asta de mai multe ori.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
F. C.: Lenea.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
F. C.: Oricât de bună sau rea ar fi critica pe care o primesc, niciodată nu o voi lua în serios mai mult de 50%.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
F. C.: Filme, jocuri, bere, tot felul de acțiuni. De obicei nu am stare.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
F. C.: De lene.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
F. C.: Adrenalina, un banc bun, un banc extrem de prost și munca.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
F. C.: Să muncești; cât investești, atâta scoți.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
F. C.: S-o facă.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
F. C.: Tarantino.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
F. C.: Atunci când faci ce-ți place și munca ta este luată ca punct de reper.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
F. C.: După ce am terminat un liceu de arte, specializarea Actorie. Următorul pas a fost admiterea la U.N.A.T.C., dar abia în anul II de facultate mi-am dat seama că asta vreau sa fac.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
F. C.: O etapă. O provocare.
R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
F. C.: Eu am zis că vreau să merg la HOP, Marian (Marian Olteanu, n.r.) a zis că vrea sa meargă la HOP, Toader (Tudor Morar, n.r.) a zis că vrea să meargă la HOP, așa că am mers toți la HOP.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
Distanţa dintre ceea ce visa să facă şi ceea ce face, în momentul de față, este mare pentru Cătălin. „Abia am trecut de geamandură”, o spune fără disperare, fără of-uri de autocompătimire acest actor care își construiește întregul univers în jurul oamenilor și care, la unele repetiții, scapă ca prin urechile acului de a fi înjunghiat.
Iată, mai jos, un interviu rapid, cu vorbe puține, dar frumos și simplu. Un interviu cu Cătălin, participant la Gala HOP, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Cătălin Asanache, 24 ani, din București
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. conf. dr. habil. Miklós Bács
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Hamlet (texte din piesa Hamlet de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Cătălin?
Cătălin Asanache: Aș vrea să pot să vă răspund... Nu știu.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
C. A.: Simplu.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
C. A.: Nu pot. Sunt mai multe.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
C. A.: Repetam pentru examen. Shakespeare. Vârful pumnalului aruncat de colegul meu s-a înfipt bine în parchet, printre degetele aproape lipite ale mâinii mele stângi, și ea, la rândul ei, lipită de podea. Felul în care arma și-a croit drum prin acel spațiu, oprindu-se-n scândură, fără să mă rănească, ne-a făcut pe toți să încremenim de bucuria de a fi, pentru o clipă, martorii unui miracol.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
C. A.: Eu am ales să fac teatru pentru oameni. Jocul meu izvorăște din iubire și, de aceea, în ceea ce fac, publicul contează.
R. T.: Crezi în aplauze?
C. A.: Cred.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
C. A.: Este mare – abia am trecut de geamandură.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
C. A.: Tot.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
C. A.: Nimic.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
C. A.: Are.
R. T.: Ce citești?
C. A.: Oameni.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
C. A.: Oamenii.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
C. A.: Mi-e greu să fiu în fața oamenilor. Nu mă pot urca pe scenă fără ca înainte să petrec câteva ceasuri în singurătate. În ziua spectacolului vorbesc puțin. Încerc să mă gândesc la ce am de făcut. Mi-e teamă să nu întrec măsura, mi-e teamă de consecințele acțiunilor mele, de mărginirea mea și de misiunea pe care trebuie să o împlinesc. Mi-e teamă că n-am să reușesc.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
C. A.: Și tocmai asta mă face să fiu din ce în ce mai prezent.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
C. A.: Multă muncă.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
C. A.: Da!
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
C. A.: N-aș putea. Sunt mai mulți, multe.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
C. A.: Nu îl înțeleg.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
C. A.: Încă de la început. Am avut onoarea de a lucra cu oameni care și-au jertfit întreaga existență pentru a sluji teatrul. Fiindcă am această experiență, nu reușesc să gândesc altfel.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
C. A.: Împreună.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016