Maidan

Details

Category: Filme de azi

Published on Sunday, 12 October 2014 18:29

Written by Florian-Rareș Tileagă

Noi n-am luptat în ’89. Nici în martie 1990 la Târgu Mureș sau, câteva luni mai târziu, în Piața Universității. Nu știm cum e să sară pe tine trei mineri, cum e gazul ăla care explodează lângă picior și nici cum e să urli într-o mulțime de 100.000 de oameni. Noi mergem la film și ne înfigem unghiile în scaun când vedem cum mor unii pe ecran. Ei mor, noi ne uităm.

De pe poziția asta de confort se vede documentarul lui Sergei Loznitsa, Maidan, care tocmai a luat trofeul Astra Film Fest 2014. Filmat în întregime printre sutele de mii de oameni care au făcut revoluția de la Kiev (decembrie 2013 – februarie 2014), Maidan vrea să fie – și veți vedea că și este – privirea dinăuntru a acestui mare moment istoric. Un dinăuntru uman, civic, energetic, care reușește să exprime nivelul cel mai de jos, esențialmente spiritual, al revoluției din Ucraina.

Dar contrar așteptărilor și contrar până și sinopsis-ului, care te pregătește pentru un documentar cu mult sânge, Maidan nu e un film cu cameramani care aleargă bezmetic prin mulțime, scuturând camera, ca să prindă cele mai dure scene. Cele două ore și zece minute, cât durează filmul, sunt filmate de pe trepied, din planuri-secvență, care sunt tot mai dese și rapide pe măsură ce revolta se întețește. Poziția camerei e de observator, nu de participant și, într-un asemenea context haotic, e practic cea mai detașată poziție care putea fi adoptată, documentaristic vorbind. În primă fază ai vrea mai mult și nu înțelegi de ce nu intră odată camera în focul acțiunii ca să simți și tu că ești acolo, printre bâte și scuturi. Eu, unul, mă număr printre cei foarte mulți care au urmărit revoluția pe YouTube, în timp real și au văzut zilnic postările celor care se întorceau acasă din stradă. În filmul lui Loznitsa, însă, n-am văzut nici una din scenele de violență halucinantă, care au făcut înconjurul lumii: intrarea cu buldozerul în polițiști; împușcarea masivă a protestatarilor și a echipelor medicale de către lunetiști; maltratarea oamenilor de către poliție la un nivel de barbarie care întrece mineriada noastră din 1990.

Aici este, însă, cheia opțiunii lui Loznitsa, confirmată de titluri mai vechi – vorbim de The Train Stop, Landscape sau Blockade, toate proiectate la Astra Film 2014 și care sunt remarcabile ca observație detașată a detaliului uman revelator, prin traveling lent și cadre fixe. Opțiunea regizorului este, și în Maidan, pentru non-teatralitate și non-spectacol, sfindând practic imensul zăcământ de dramatism și șoc al revoluției. Loznitsa nu vrea să oripileze; preferă, în schimb, să privim minute în șir, de la distanță, o scenă de asalt, în care fumul și pietrele întunecă imaginea până ce nu se mai vede nimic. Te pătrunzi treptat de „temperatura” scenei pentru că aproape fiecare cadru fix ascunde un simbol în spate și, dincolo de ceea ce se vede, se construiesc esențele care exprimă întregul fenomen. Vezi, de pildă, scenele în care un tânăr cântă la cimpoi în timp ce plouă cu fumigene; oameni care încearcă să facă pietre mici din bolovani, ca să poată arunca cu ele; oameni care se îneacă de tuse din cauza gazelor; oameni care dorm în gară; un semafor pentru pietoni, încă funcțional (dintr-ăla cu cronometru), în mijlocul unei mulțimi de scutieri. Și etc.

Opțiunea este, deci, pentru profunzime, nu pentru șoc visceral. Și cred că felul cum își construiește Loznitsa discursul vizual este chiar mai epuizant decât două ore de violență explicită. Aici e sugestia durerii, prin detalii umane și, exact ca în cazul înfricoșătorului The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer, e mai greu să suporți ceea ce îți imaginezi că e moarte, decât moartea în sine. În plus, regizorul menține un fond sonor cadențat și muzică discretă, care injectează o stare de tensiune greu de suportat pe parcursul a două ore. Imaginea e ritmată de o mulțime de black-outs, care despart episoadele revoluției iar scenele de tip intermezzo, în care mulțimea cântă imnul, sunt emoționante.

Epic, romanesc, Maidan e unul dintre puținele filme în care cuvintele mari sunt mari. Eroul colectiv este aici însuși eroul și poate cuvântul care se aude cel mai des în film este „glorie”. Recomand acest film tuturor celor care încă pun preț pe cuvinte care au devenit clișeu: eroism, speranță, coeziune.

***

Plecând de la Astra Film 2014, las în spate atmosfera cinefilică de festival sibian, curat, precis în program și concept. Regret asta.

Ucraina – Olanda, 2014, 130’
Regie: Sergei Loznitsa
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014