Fotoliul spectatorului

Una-alta despre filme

Details: Category: Fotoliul cinefilului; Published on Friday, 30 October 2015 13:32; Written by Florian-Rareș Tileagă

De fiecare dată când merg la dezbateri cu titluri importante, pe subiecte care ard, mă entuziasmez. Pe moment, am acea speranță a naivului că, în decursul celor două-trei ore, se vor pune lucrurile cap la cap, se vor coagula idei și se va ajunge, cumva, la soluții pe care le așteptam de mult. Realitatea este, însă, alta. Cu cât e mai mare chestiunea, cu atât sunt mai mici șansele ca ea să se rezolve printr-o frumoasă discuție într-o frumoasă după-amiază. Prin urmare, de la cele două dezbateri din Les Films de Cannes a Bucarest – despre piratarea filmelor și critica de film, ambele la sala „Elvira Popescu” – am plecat, cum era de așteptat, cu multe întrebări și puține răspunsuri.

Dar să fim onești: nu prea poți să închei o dezbatere pe subiecte hot, cum e pirateria, decât dacă cel mult provoci întrebări, idei. E genul de întâlnire care contează ca provocare, nu ca soluționare și care, cred, ar fi trebuit să aibă mai mulți curioși în sală. Au fost, însă, doar câțiva. OK, mi-am zis, critica nu e un subiect de larg interes; e de înțeles că sala e mai mult goală. M-am mirat, în schimb, că suntem destul de puțini la discuția despre piraterie, ținând cont că „torrent” e un cuvânt drag tuturor românilor care vor filme pe gratis și care, pentru acest hatâr justificabil, beneficiază de cea mai mare viteză de download din Europa... În fine. Jumătatea plină a paharului este, nu-i așa, că dezbaterile au avut loc.

Pirateria și cinema-ul. Cum le împăcăm?
Invitați:
Jean Labadie, fondator „Le Pacte”, companie de distribuție film, vestită pentru „ochiul format” cu care vede calitatea în filmul de autor, pe care, prin urmare, îl susține
David Castorina, manager în cadrul MUSO, un fel de radar al site-urilor de piraterie, executând o scanare zilnică a peste patru miliarde de site-uri și oferind protecție celor peste o mie de clienți ai săi din zona cinema-ului și a muzicii

N-o să fac o dare de seamă a ceea ce au prezentat invitații, fiindcă, firește, orice prezentare e corectă și informativă. Despre piraterie am aflat aproape tot ce trebuia aflat, statistic vorbind, și, mai ales, am aflat că face rău, că nu e bine, că unde e moralitatea, că unde e vechiul ritual de mers la film, că e totuși mai OK să piratezi filme vechi, de artă, decât filme care acum apar în cinema, subminând astfel încasările casei de producție... Chestiuni legitime, până la urmă, dar incomplete.

Cât timp vorbim despre România, nu ne putem plânge de accesul la film. Plătim bilet la cinema – vedem filme; închiriem / cumpărăm DVD – vedem filme; plătim factura de abonament TV – vedem filme. Sunt opțiuni la care nici nu visam altădată. Ne putem plânge, în schimb, de accesul la diversitate, iar felul în care stau lucrurile acum, la noi, contrazice o mulțime de nevoi firești ale publicului. Unu la mână, sălile de film – dacă nu vorbim despre cele care există în reședințele de județ și, în caz fericit, în unele municipii – lipsesc cu tristețe. Iar puținele existente oferă în mare proporție producțiile blockbuster, așadar o „diversitate” deosebită la nivel de stil, tematică, limbaj filmic... Dacă nu luăm în calcul festivalurile, puține și ele, situate cam în aceleași locuri (București, Cluj, Timișoara, Sibiu, Alba Iulia, Sighișoara), nu putem vorbi despre accesul publicului la opțiune și diversitate, exemplificată mai ales prin producții de film non-american. Iar dacă ne referim la cei care locuiesc în orașe fără săli, practic discuția se încheie aici.

Doi la mână, cât privește filmul pe suport DVD, spectatorul român e liber să bată la ușile oricărei videoteci, în căutare de scurtmetraj românesc, de horror japonez sau thriller danez: va fi în zadar. Oamenii ăia de la ghișeu nu doar că n-au auzit niciodată de Peter Netzer sau Kim Ki-duk, dar nici n-au avut și nu știu să primească vreodată „ceva” de-al lor. Cât despre magazinele unde există filme pe raft, e cam aceeași situație. Poate mai optimistă ca ofertă de film românesc, dar cam aceeași. Iar în ce privește oferta TV, ar trebui să fii zilnic cu mâna pe telecomandă, ca să ai bafta de a nimeri un film decent, care să fie altceva decât sânge tot ecranu’... De regulă, trebuie să fii treaz după ora 23.00 sau să ai obligatoriu pachet HBO și Digi Film. Altfel, jale.

Correct me if I am wrong, dar toate astea converg spre o singură portiță: netul. Torrent-ul. Pe scurt, lăsând la o parte chestiunea moralității („furtul de film e furt propriu-zis, așadar să vă fie rușine!”), trebuie spus că nu e treaba utilizatorului să stopeze fenomenul. Nu apelul la etică oprește infracțiunea, ci aplicarea rapidă și eficientă tehnologic a legii. Dacă autoritățile de control și sancționare, care urmăresc infracțiuni online, nu sunt în stare să frâneze fenomenul, n-o să trezim noi să cumpărăm mere cu 5 lei, dacă pe taraba de lângă merele-s gratis... De aceea, ar fi niște măsuri care pot fi luate, într-un viitor utopic: 1) scăderea vitezei de download, spre nefericirea furnizorilor de rețea; 2) frânarea pirateriei, în primul rând prin stabilirea de buget suplimentar pentru protecția eficientă a filmelor; 3) distribuirea premierelor în mediul online, contra-cost, la cel puțin același preț pe care l-am fi plătit la cinema. Ar fi soluții de vis, ce-i drept, dar apropiate de realitate, adică de chestiuni precum „locuiesc într-un oraș fără cinema”, „n-am timp de mers la filme, pentru că ies de la job la 6, iar acasă am familie”, „nu găsesc filmul pe DVD”, „sunt student la film și am nevoie de filme din anii ’20” etc.

Da, ne place experiența de cinema; unora le convine ca eveniment social, altora ca percepție și acces la detalii care, pe laptop, sunt greu sesizabile. Rezultă de aici, în cel mai bun caz, o concluzie: văzutul de filme acasă, pe net, e mai mult compromis decât hatâr. Și ar trebui speculat ca atare.

Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme?
Invitați:
Pascal Mérigeau, jurnalist și critic de cinema pentru „Point”, „Le Monde”, „Nouvel Observateur”
Ronald Chammah, regizor, producător și scenarist
Magali Montet, publicist, atașat de presă de film, specialist în comunicare

Dezbaterea despre critică a început printr-un briefing legat de ABC-ul actului critic, de deontologia criticului, ca poziționare față de film și public, și s-a vorbit despre influența cu plus și minus pe care online-ul o are asupra criticii. Sunt de acord cu ele. Eu, unul, am nevoie de aceste reconfirmări de repere. Dar există niște realități care ne pot pune pe gânduri și care nu și-au găsit răspuns în dezbatere. Mai degrabă întrebări: de ce se scrie tot mai puțin? Ce instanță hotărăște cine e critic, cine e cronicar și cine e blogger? Există vreo ierarhie unanim acceptată? Se poate trăi din critică? Etc.

Un prim aspect serios, legat de critică, e că dispare. Nu dintr-o dată, ca și când ai trage o cortină, ci lent, pe capete. Are loc o îndepărtare generală a cititorului de textul dens, de ceea ce-i solicită creierul în sens interpretativ-evaluativ, îndepărtare care îl obligă pe critic să-și recalculeze opțiunile. De fapt, opțiunea: online-ul. E un pas care duce, de multe ori, la accesibilizarea în exces a discursului, cu unicul scop „să prindă la lume”. Dar, făcută prost, din frustrare, accesibilizarea dă excese, frânări și periculoase comprimări de discurs, renunțări la argument și folosiri de fraze care „dau bine”. Exact cum ar fi dacă un profesor universitar ar fi obligat să predea la clasele I-IV.

Nu vreau să aduc norii de ploaie, dar nici realitatea nu e roz. Și mie mi-e dor de vremea când scriam pentru publicații pe hârtie și, în ziua când apăreau, le deschideam ca să simt parfumul de nou. A trecut, din păcate, era condeielor, a trecut confortul hârtiei. Trebuie să acceptăm dușul rece și să împăcăm accesibilizarea de frază cu păstrarea de argument. Suntem constrânși să spunem lucruri complicate în cuvinte simple, ceea ce imediat poate topi statutul de critic în acela de blogger – dacă platforma pe care scrie e blogul. Există, totuși, o diferență: criticul scrie exclusiv despre cinema și s-ar putea ca nu întotdeauna să aibă mult talent la scris. Bloggerul scrie despre orice, cu maximă „competență”, și are întotdeauna talent. Și, deci, vizitatori unici.

Dar, de departe, cel mai important lucru legat de critică este aspectul bănesc. Nu mă înțelegeți greșit: respectarea muncii, ca muncă. Eram în Slovenia, acum trei ani, la un seminar de critică teatrală. Venise rândul să mă prezint, să spun cine sunt, de unde vin, ca la clasa I. Și ce credeți... Am început să înșir toate lucrurile pe care le fac, pe lângă critica de film și teatru. Iată, deci, din ce îmi câștig eu pâinea: sunt instructor de schi pe timp de iarnă; am un centru de închirieri echipamente sportive; sunt jurnalist de călătorii; lucrez ca PR în turism; sunt fotograf; scriu pentru reviste de schi și turism și, din când în când, mai găsesc câte un leu pe stradă. Spunând toate astea, am avut bucuria să descopăr că toți cei care mă ascultau înțelegeau ce zic. Toți eram la fel. Toți o duceam „nu prea bine” și toți știam că, dacă ar fi să trăim din scris, am muri. Toți avem aceleași frustrări scriitoricești, aceleași blocaje, toți scriem din când în când pentru reviste groase, obligate să fie trimestriale și, mai ales, toți avem contribuții voluntare și promisiuni de plată până la „sfântu’ așteaptă”. Toți avem, deci, aceeași profesie-hobby pe care ne-am asumat-o, fără să știm, cu primul curs din studenție.

Oricât de mare e plăcerea de a analiza film, asta nu-ți aduce decât un doț de pâine pe masă. Ca PR și atașat de presă pentru promovarea filmului, e altă poveste; ca profesor universitar, firește că se schimbă socotelile; dar linia generală e „tre’ să fac și altceva...” Cert e că, dintre toate profesiile prin care criticul există, singura definitorie e critica. Și, culmea, e singura în care nu e disciplinat. Întârzie cu articolele, le scrie greu, amână să înceapă, recitește până la epuizare, perfecționează obsesiv fiecare gram de text. Dar, vă asigur, se întâmplă așa pentru că, fiind o profesie cam pe gratis, există rar presiuni din partea unui editor. Nu există decât presiuni etice. Tocmai de aceea, cu tristețe trebuie să punctez cel mai dureros aspect: vorbim de munca de critic, nu de profesia de critic.

***

Ca om care e sătul de discuții despre filme exclusiv la bere, salut ideea festivalului de a fi organizat discuții publice pe teme de cinema. E genul de întâlniri care ar trebui să aibă loc mai des, mai divers, mai animat.

Credite foto: Răzvan Radu; Ionuț Dobre

Spectatorul pufăitor (partea I)

Details: Category: Fotoliul cinefilului; Published on Wednesday, 27 May 2015 22:03; Written by Florian-Rareș Tileagă

Dacă e vreun lucru pe lumea asta care cere eforturi de alpinist, care stoarce litri de sudoare și care, după ce ai încercat, îți face sete de trei beri, atunci lucrul ăla, vă spun eu, e încercarea de a convinge pe cineva să vadă un film pe care nu vrea să-l vadă.

Ai de-a face, din clipa aceea, cu spectatorul pufăitor. Cu omul care zice „nu”. Și care, când nu zice „nu”, pufăie. Și când nu pufăie, strâmbă din nas. Și când nu strâmbă din nas, ridică o sprânceană. E refuzul celui care, fără argumente, știe una și bună: că nu vrea. Poți să te pui și-n cap, pentru că cu cât îi vei da mai multe motive să vadă filmul, sau cu cât te vei da mai rotund, folosind termeni de estetică pe care nici tu nu-i pricepi, cu atât omului i se va tăia cheful. Te va refuza din ambiție. Sau va zâmbi amabil, ascunzând, de fapt, teama de provocare. Așa că șezi blând, taci și recunoaște: ai pierdut.

De fapt, a pierdut el. Pufăitorul se încuie pe dinăuntru în lumea propriului gust. Acolo se simte safe. Acolo, invaziile înspăimântătoare ale cinema-ului non-hollywoodian, non-block-buster și non-bicepși-tricepși-vedete n-au acces. Pufăitorul se baricadează confortabil în cetatea îngustă a Hollywood-ului, sau a ceea ce își închipuie el că e Hollywood, sperând că filmul la care tocmai a plătit bilet intră în „formatul” pe care îl acceptă. Tot ce nu intră, evident, e banned. Ca pe Facebook.

Iată, mai jos, o listă de pufăituri pe care spectatorul le emite când nu vrea să vadă un film. Film pe care vrei tu să-l vadă. Atenție, însă, pornim de la patru premise. Prima, că felul în care recomanzi filmul e fără aere de om care în orice discuție caută să pară deștept. A doua, că n-o să-l bați la cap să-l vadă. A treia, că nu speri, prostește, că filmul ăla o să-i schimbe viața și, ca prin miracol, o să-l facă să iubească peste noapte filmul mut, cinema-ul japonez și pe Lynch. Și, a patra premisă, că filmul urmează să fie văzut acasă, pe PC sau TV. Sau, dacă îl va vedea la cinema, că omul va avea timp să-l refuze. De ce? Fiindcă e nasol ca omul să se trezească cu bilet cumpărat la un film pe care nu vrea să-l vadă. Îl vede, până la urmă; din complezență sau dragul nu știu cui, stă până la capăt. Dar cea mai bună raportare la film e cea care implică convingere. Și unde altundeva decât acasă se poate dovedi convingerea de a vedea un film, atunci când omul îl vede cap-coadă în ciuda libertății de a-l opri oricând printr-un click?

„Pfoai. Film românesc...”

Pufăit nedrept și, totodată, îndreptățit. Pentru că, în 90% din cazuri, filmul românesc nu se aude bine. Dacă nu ai noroc să fie subtitrat, trebuie să-ți ciulești bine urechile ca să auzi ce zic oamenii ăia pe ecran. Pentru că e un cinema sec, nepopular. Pentru că n-are final. Sau, dacă are, ai senzația că tre’ să urmeze episodul 2. Pentru că n-are acțiune. Pentru că e gri, e cu dezbrăcați, cu înjurături, cu povești fie periferice, fie epuizant de cotidiene, nespectaculoase, plate, non-thrilling, mărunte, problematizante până în pânzele albe și dătătoare de dureri de cap. Pentru că e un cinema al naibii de serios, care mai mult vorbește despre el însuși. Pentru că entuziasmul cinefililor cărora le place filmul românesc și care sunt la zi cu „tendințele” e un entuziasm dandy, de club exclusivist, cu pălărie și eșarfă.

Dar... „There’s a flip side to that coin”, cum zicea de Niro în Heat. În spatele fiecărui minus de mai sus, e un plus. Adică o răsplată, o satisfacție, o emoție nemaiavută până acum. Sau, ca să folosim clișee, o rafinare a gustului, proces care depinde nu de calitatea filmului, ci de disponibilizarea spectatorului față de acel film. Iar asta se obține prin obiectivare, prin negocierea și acceptarea convenției de a fi acolo, în fața filmului și de a-l primi ca atare. Altfel zis, chiar dacă un film e bun sau prost, plat sau dinamic, plictisitor ori ba, eu nu-l voi evalua prin faptul că filmul acela nu e altceva, adică ceva ce îmi doresc să fie – cinema hollywoodian, de pildă –, ci prin faptul că filmul respectiv e ceea ce este, în mod asumat, în limitele genului său. Nu dau delete lui Porumboiu fiindcă nu e Rydley Scott și nu îl resping pe Jude fiindcă mi s-a părut că ar fi McQueen, dar de fapt nu-i. Îl accept pe Jude pentru că el asta îmi oferă și, dacă intențiile evidente ale regiei sunt bifate în film, atunci filmul e legitim, bun de aplauze.

„Simplu de zis”, vei zice. Ei bine, da, e simplu. Dacă e vreo magie la mijloc, prin care brusc să devii, din pufăitor, cinefil, then here it is: ia filmul cum vine. Acceptă-l prin prisma lui însuși. Și se va întâmpla cu tine, în secunda aia, „minunea”, în sensul că vei suferi un declic de sinceritate, o înghițire în sec a unui ghem gros de chestii care înainte ți se păreau anoste, fără sens. După care, în timp, vei evolua, trecând dintr-una într-alta: din acceptare, în curiozitate, din curiozitate, în cunoaștere, din cunoaștere în mici revelații. Și, apoi, în satisfacții mari. Vei începe să vezi dincolo de discuțiile kilometrice despre versurile Mirabelei Dauer din Polițist, adjectiv, vei simți tot mai concret și contextual tensiunea planurilor-secvență din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau Din dragoste cu cele mai bune intenții, ți se vor părea tot mai potrivite finalurile suspendate din Marți, după Crăciun și Pescuit sportiv, vei înțelege sensul expozițiilor lungi din Toată lumea din familia noastră, Principii de viață și A fost sau n-a fost?, vei gusta poveștile decolorate și plate, vei priza dialogul bolborosit și nuanța abia sesizabilă, în detrimentul pac-pac-ului, al efectului tras de păr și al ambalajului narativ. Nu te vor mai deranja abaterile de la realismul sclipicios, nici afișele pe care nu vei vedea nume mari de actori americani. Îți va conveni tot mai mult trecerea „spre un film sărac”, minimalismul estetico-narativ, eseurile de imagine, naturalismul și grotescul, deopotrivă. Și, mai ales, vei fi tot mai critic în selecție, dar cu argumente. Și, what the hell, te vei trezi vorbind în termeni de estetică, pe care, culmea, îi vei pricepe. Sau, și mai și, te vei trezi că îți plac Kieslowski, Dogma 95 sau frații Dardenne. În plus, vei purta și pălărie.

Pentru o rapidă împăcare cu filmul românesc, recomand După dealuri (2012, r. Cristian Mungiu).

„Pfoai. Ăsta-i final?”

Pufăit post-vizionare. Cumva, e în continuarea pufăitului legat de filmul românesc, dat fiind că cinema-ul nostru e vestit, nu-i așa, pentru finalurile vagi, picate din cer. Vorbim, deci, despre finalul deschis, fără răspunsuri, fără încheieri simetrice de destine. Final frustrant prin suspendarea situațiilor, prin neîncheierea socotelilor sau, cel mult, prin prelungirea lor într-un neant la fel de negru ca ecranul pe care rulează creditele. Cum să-ți placă așa ceva? E ca și când ai pleca de la restaurant cu burta goală.

Chestiunea e că cei care strâmbă din nas la finalurile deschise sunt, de fapt, cei care n-ar prea intra la filme care au asemenea finaluri. Atâta doar că nu știu ce-i așteaptă. Vorbim, aici, despre filmele așa-zise „de artă”, cu accent pe dialog, nu pe acțiune, pe nuanță, pe stil și pe mesaj, nu pe efecte. Sau, dacă pun accent pe efecte, atunci o fac cu un evident scop stilizant, autoreferențial, iar atunci treaba se complică și chiar nu mai poate fi vorba de public larg. Așa că puținele filme cu final deschis, la care publicul larg intră cu speranța că vor avea un final închis, sunt mari surprize neplăcute.

Un final deschis este, de fapt, finalul subînțeles dar exclus din scenariu, sau finalul ambiguu, cu variante de continuare. Pe care îl preferați? Bănuiesc că pe nici unul. Dar, atenție, e nemăsurat mai mult mesaj și provocare, plus conținut emoțional în finalul deschis, tocmai pentru că te implică activ în continuarea poveștii. Finalul va fi, așadar, o simplă potolire a ceea ce era culminant, în poveste, urmând să prelungească o anumită atmosferă a consecințelor dincolo de încheierea acțiunii. Luați, de pildă, Eu când vreau să fluier, fluier, al lui Florin Șerban. Sau Funny Games (varianta din 2007) a lui Haneke. Sau, de ce nu, Northwest, al lui Michael Noer, enervant până la cer și înapoi prin finalul suspendat în plin climax. E un șantaj narativ, de fapt, e ceva ce ți se amprentează în minte și care te obligă, practic, să îți imaginezi multă vreme cum ar fi fost dacă...

Și încă ceva, dar acum despre finalul închis. E o greșeală pe care mulți spectatori o fac și care ține nu de așteptările pe care le au – fiindcă așteptări toți avem, iar poveste și emoție vrem toți de la un film –, ci de faptul că nu înțeleg care e finalul corect al filmului. Pentru mulți, sfârșitul unui film e ecranul negru pe care urcă scrisul. Ei bine, sfârșitul real al unui film e atunci când avem satisfacția unei povești încheiate. Gândiți-vă doar la 21 Grams al lui Alejandro Gonzáles Iñárritu sau la Irreversible al lui Gaspar Noé, care încrucișează povești, care încep cu deznodământul și care încheie cu expoziția, amestecând secvențele în funcție de necesitățile înțelegerii poveștii. Și nu sunt nici pe departe filme banale sau plate. Tot ce contează, pentru spectator, e să aibă acces deplin la poveste și să știe că ea va avea un final cert, o încheiere limpede a socotelilor.

Pentru o rapidă împăcare cu filmul fără final, recomand Periferic (2010, r. Bogdan George Apetri).

„Pfoai. Film mut...”

Pufăit internațional, care nu ține cont de țară, de continent, de vârstă. Dacă nu mă credeți, dați un mic search prin forumurile românești sau străine de film, ca să vedeți 1) cât de rare și subțiri sunt subiectele legate de epoca cinema-ului fără sonor și 2) cât de nișat sunt ele discutate, de parcă ar fi motociclete Harley, și încă dintr-alea de peste 50.000 euro. Într-un fel, e explicabil: de ce aș vedea un film din 1920, dacă, în capul meu, filmul mut e egal cu bătăi cu frișcă, imagini iuți și muzică de pian pițigăiată?

Păi, aici e buba: filmul mut nu e frișcă. Percepția majorității asupra zorilor cinematografiei nu e nici mai bună, nici mai proastă și nici mai profundă decât cea pe care aceeași majoritate o are asupra antichității. Câți, de pildă, avem chef să deschidem, într-o frumoasă seară de iarnă, albumul de artă la paginile de artă greacă și, astfel, să vedem de ce Renașterea o reinventează atât de complex? Sau câți mai ascultăm cânturi gregoriene, ca să înțelegem de ce Carmina Burana sună atât de grav, de liturgic și, totuși, atât de laic? Ce vreau să zic – cu riscul de a părea elitist și de a vă face să vă imaginați gogomănia că neapărat tre’ să fii critic de artă ca să faci toate astea – e că singurul mod de a ne bucura de filmul mut este de a-l privi ca origini și ca esențe, reluate sistematic până în prezent. Nicidecum ca pe un ev mediu al cinema-ului, obscur și necopt. Deci neglijabil.

E epoca în care, de pildă, nu doar că s-a format metafora în cinema, dar s-a și desăvârșit. Luați un singur exemplu, poate nu cel mai puternic: The Passion of Joan of Arc (1928, r. Carl Dreyer) și veți vedea simplitatea dezarmantă a exprimării prin lirism vizual, accesibil până și celui mai nervos și indiferent spectator. Cinema-ul mut e totodată western primitiv și eseu cinematografic, este evoluție de la artificiul de teatru la tehnologia de film, de la scenografii de scenă la decoruri de platou, e epoca identificării unui realism unic, adaptat exclusiv cinematografiei. E epoca accentului pe imagine și a punerii bazelor pentru cinematografie, ca artă devenită autonomă în timp record, în raport cu celelalte, trecute dincolo de avangardă. E veacul lui Chaplin și a lui Eisenstein, cărora li se datorează însuși limbajul cinematografic. Este, pe scurt și foarte scurt, un cinema al esenței, care, prin definiție, exprimă nucleul a ceea ce vedem azi, pe micul sau marele ecran. Nici nu vă închipuiți cât zăcământ de emoție și rafinament zace în cinema-ul de dinainte de 1928, când a apărut ceea ce Chaplin nu putea să accepte: sonorul.

Pentru o rapidă împăcare cu filmul mut, recomand The Kid (1921, r. Charles Chaplin).

În curând, partea a doua despre

„Pfoai. Alb-negru?”

„Pfoai. E cu ciudați...”

„Pfoai. E în japoneză...”