Neliniște

Details

Category: Spectacole

Published on Thursday, 26 October 2023 11:45

Written by Florian-Rareș Tileagă

Hits: 837

Primul meu FNT – sau, ca să mă exprim corect și complet, prima ediție a Festivalului Național de Teatru din București la care am fost vreodată – a fost în 2004. Era, de altfel, anul debutului meu în scris. Nu mai am emoția de atunci, nu mai am cheful începutului, nu mai ştiu cum e să intri pentru prima oară la Odeon, sau cum e să te bucuri că ai ajuns și tu la Bulandra, sau hai să mergem și noi la TNB, sau oare cum arată ACT-ul, sau hai să vedem ce fel de sală e la Teatrul Mic. Am trecut prin emoțiile astea, nu le uit și mi-e dor de ele. Ba mai mult, dacă ar fi să adun cât am scris în 19 ani și, din acea cantitate industrială de text, să arunc ce e scris prost, exagerat, nesigur, neconvingător, criptic, grăbit, arogant, ar rămâne puțin. Nu mă mândresc cu asta. Dar o recunosc, pentru că instituția căreia eu îi datorez mult, profesional vorbind, nu e nici facultatea mea dragă și bună de la Cluj, nici cine știe ce entități cu antet, care mi-au dat calificări pe hârtie. Instituția căreia eu îi datorez mult e una singură: GREȘEALA. Da, învățăm din greșeli mici și mari, anii trec, emoțiile se pierd, ne cunoaștem târziu.

Ceva, însă, a rămas în toți anii ăștia. Iar ceva-ul care mă face să merg încă la teatru – și să vreau să scriu despre, chiar dacă o fac bine sau nu – e cheful de a mă simți bine. Luați-o ca atare. Sau, cum zice un vechi prieten, mă duc la teatru „ca să mă râd”. Vreau să mă simt bine, la teatru, iar binele ăsta să știți că înseamnă şi plăcutul, şi neplăcutul. Adică toate felurile de implicări emoţionale, generate de ceea ce vezi pe scenă, live, acolo, ca reacție la tonalitățile și registrele estetice cu care se joacă spectacolul. Iar implicările emoționale despre care vorbim includ orice: suspans, empatie, curiozitate, zâmbet, râs calm, râs cu hohote, râs de te doare burta, tristețe, șoc, nervi, indignare, bucurie, admirație, duioșie, nerăbdare, frustrare. You name it.

Cu acest gând de simțit bine vă îndemn să mergeți la teatru, iar spectacolul pe care vi-l recomand e Neliniște, de la Teatrul Odeon, regizat de Bobi Pricop și prezentat la cea de-a XXXIII-a ediție a FNT. Nu e spectacolul perfect – de parcă ar exista așa ceva –, am unele rezerve în ce-l privește și o să detaliez mai jos. Dar e spectacolul căruia i se poate ierta ce nu vă convine, ca ritm și tempo, fiind capabil să vă dea suficiente stări bune, să vă placă prin plăcutul și neplăcutul lui, să vă scoată din cotidianul obositor, pentru a vă pune pe gânduri chiar și după aplauze.

Pe scurt: unui jurnalist tânăr, dornic de afirmare în publicistica newyorkeză, i se acordă un interviu de către Ula Richter, o scriitoare celebră care, în mod normal, refuză interviuri. De astă dată, însă, prozatoarea face o excepție, poate cu intenția de a-și îmbunătăți imaginea după ce unul dintre romanele ei, propuse pentru Nobel, i-a adus acuzații de antisemitism, fiind apoi retras de pe lista premiilor. Interviul începe și, odată cu el, întrebări care răscolesc subiecte tabu și care pun pe jar „câinii de pază” ai scriitoarei: Natalie, fiica sa vizibil preocupată de succesul mamei și, probabil, de viitorul ei ca moștenitoare și Steve, impresarul slugarnic, duplicitar și instabil, ambii convenționali și rigizi până în pânzele albe. În peisaj se perindă și fotograful, un ins arogant, interesat mai mult de fiica scriitoarei, decât de tras cadre, dar și naratorul, un fel de instanță din off, care intervine, comentează, reflectă, face aparte-uri, întrerupând acțiunea pentru a o echilibra și tonaliza.

Din fericire, Neliniște e mai mult decât atât. Dincolo de această așezare simplă a poveștii, spectacolul crește prin felul în care, încet-încet, replică cu replică, transformă o discuţie formală, pe subiecte incomode pentru Ula Richter, într-un dialog despre viață. Da, știu ce veți zice, toate spectacolele din lumea asta vorbesc despre viață. Corect. Și, vorbind despre viață, vorbesc despre iubire, moarte, suferință, etc. Neliniște, însă, pune viața sub lupă într-un alt fel. Într-un fel care amestecă realitatea cu mitul, pulverizând limita dintre ele până la o întrepătrundere greu de sesizat și care îi prinde pe toți în off-side. Firește, autorul unic al acestui amestec realitate-mit e însăși prozatoarea Ula Richter, aparent senilă, ca o bunicuță absentă, aparent inofensivă în acest plan al ei de a-i manipula pe cei din jur și de a-i preface, din oameni vii, în personajele unei ficțiuni hic et nunc. Nici nu contează atât de mult temele aruncate în joc, deși o capcană ar fi să îngropi spectacolul în ele și să crezi că Neliniște e despre evrei, despre naziști, război, Polonia, presă, Nobel. Nu. Sau poate doar în subsidiar, ca suport și ancorare în temele istoriei recente. Neliniște nu e despre ceva, ci e însuși amestecul despre care vorbeam. Îl pune pe artist în prim-plan, ca și când el ar conta ca personalitate, ca biografie, dar de fapt îl folosește ca vehicul pentru a dizolva arta în viață și viața în artă.

Ce face Ula Richter, prin fiecare răspuns la interviu, e să preia bucăți de viață, după bunul ei plac, și să le prefacă în ficțiune, în ceva ce nu a putut fi la tinerețe, dar poate fi acum, la capătul vieții. Până la urmă, când te vezi bătrân, cu baston în mână și mergând greu, ținându-te de pereți și de fotolii, ce altceva îți mai rămâne decât a te folosi de ceea ce mai poți folosi, în acest caz talentul literar, și, astfel, de a te juca cu viața care a trecut, prefăcând-o în ceva ce ai fi vrut să fie? Da, poate părea un demers egoist, sadic, înșelător, necinstit, dar pentru Ula e amuzant și liniștitor. Și aici, cred, e cheia de înțelegere a întregii încrengături de ficțiuni și realități, care apasă pe umerii jurnalistului, ai fiicei, ai impresarului și ai fotografului: dorul de liniște, după o viață de neliniște, de neașezare, pe care doar creația o poate stârni. Dacă ați văzut, cumva, Atonement (r. Joe Wright), film nominalizat la Oscar în 2008 pentru scenariu adaptat, veți recunoaște pe loc mecanismul. Mecanismul de creare a unei ficțiuni care pare a fi viață și care are un singur scop: potolirea neliniștii. Și nu are cum să nu vă placă, frustrându-vă, această încărcătură de neliniște, pe care cred că cel mai bine o vor înțelege cei care au mulți ani în spate.

Și, totuși, nu totul funcționează cum ar trebui în Neliniște.

„Not quite my tempo” e o replică celebră din Whiplash, tăiosul și fenomenalul film al lui Damien Chazelle, din 2014. Cred că se aplică aici.

Decorul îmbrăcat în albastru intens, rece, luxos, impozant, intimidant, cu mobilier acoperit în catifea (scenograf Oana Micu), dar și rolul de protagonist al Dorinei Lazăr, care plimbă cu ușurință spectacolul în zona de umor jucăuș, sardonic, bonom, pentru ca apoi să-l poarte la fel de lejer în amărăciune, nu sunt suficiente ca să țină povestea sus. Iar poveste e multă, grea, e tonaj dramaturgic serios, marca Ivan Vîrîpaev (la care Bobi Pricop se întoarce ca la o apă bună, după alte câteva montări în țară), Vîrîpaev fiind autor rus stabilit în Polonia, întrucât în Rusia e condamnat pentru opoziția contra lui Putin. E ca și când această încărcătură uriașă nu e cărată cum ar trebui prin replici, prin distanța între replici, prin detalii de context scenic, care toate au rolul de a menține tempo-ul viu și de a feri spectacolul de problema pe care toate spectacolele de story-telling riscă s-o aibă: dezlânarea. Îmi imaginez, gândindu-mă la spectacol, un camion greu, plin de marfă, dar cu motor mic, care nu poate urca o pantă. La cât spectacol mental se creează pe scenă, prin relatările Ulei Richter și la cât de statică este, inevitabil, mișcarea scenică, unica soluție ar fi fost tempo-ul mai alert, fără timpi slabi sau timpi morți, cu un plus de articulare caracterială a personajelor. Oricât ar fi de credibil prin rolurile deosebit de solid gândite și construite de Alexandru Papadopol, Nicoleta Lefter, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei și chiar de foarte tânărul Niko Becker, spectacolul și energia lui se risipesc, uneori, în goluri de stare, în întârzieri de accente, care slăbesc ritmul și obosesc receptarea. Ai vrea mai mult, ai vrea mai susținut, ai vrea un Andante, dar nu obții mai mult decât un Lento. Ceea ce, cred, poate fi îmbunătățit pe viitor. O spun cald și nerăutăcios, având încredere în această asumare a ritmului slab de către echipă.

Dar, ca să nu închei cu notă proastă, închei cu notă bună. Mergeți la Odeon, mergeți la Neliniște, o să vă placă această poveste despre om și artă. O s-o țineți minte. La fel cum o s-o țineți minte pe Dorina Lazăr, în acest rol care înghite întreg spectacolul, fermecându-i până și pe colegii de scenă.

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Odeon din București.

Regie: Bobi Pricop
Autor: Ivan Vîrîpaev
Scenografie: Oana Micu
Light Design: Costi Baciu
Distribuție: Dorina Lazăr; Nicoleta Lefter; Niko Becker; Alexandru Papadopol; Mihai Smarandache; Gabriel Pintilei
Producție: Teatrul Odeon
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Durată: 100 minute
Credite foto: Volker Vornehm

Deux rien

Details

Category: Spectacole

Published on Saturday, 09 November 2019 19:19

Written by Florian-Rareș Tileagă

Să faci un spectacol de care să se bucure și ochii de copil – și mă refer aici la prunci de 5-6 ani, pe care i-a adus educatoarea de mânuță –, și ochii obosiți ai unui bunic de 81 de ani, care a făcut până la ușa teatrului de trei ori mai mult decât făcea în tinerețe, este, cred eu, lucru mare.

Știți, suntem obișnuiți să gândim teatrul pe clase de audiență, de la „ăsta e de copii, e cu păpuși” la „ăla e teatru-dans, n-o să-ți placă”. Sau, ca să ne fie simplu, punem acele etichete forțat-generalizante: de copii, de adulți, de râs, clasic, modern, cu vedete, fără vedete, din străinătate, teatru-dans, non-verbal, de bulevard, etc. Chiar și regizorii fac la fel: pe ăsta l-am făcut pentru studenți; pe ălalalt, pentru pensionari; pe ăsta, pentru public (dacă vede că e cu casa închisă); pe ăla, pentru elite (în cazul în care vede că sala e mai mult goală...). Ba chiar îmi aduc aminte o discuție între o regizoare tânără (una cu năsucul cam pe sus) și un amic de-al meu. „Măi, spectacolul meu e pentru rafinați, pentru culți... Ăia cu o facultate, două. Cam pentru ăștia e”. La care amicul meu adaugă: „Păi dacă am trei eu am voie să vin?”

Revin. Spectacolul care a fost capabil să bucure și ochii de copil, și ochii de bunic, era și ultimul pe care urma să îl văd în Festivalul „Toma Caragiu” din Ploiești. Și s-a numit Deux rien. Adică „două nimicuri”. De fapt, exact asta a și fost: un spectacol care pornește din nimic (doi cerșetori pe o bancă) și care exploatează acel nimic (jocuri de obișnuire cu banca, cu partenerul de bancă, cu oamenii care îi văd stând pe bancă). Fără pretenții de estetică sau de dramaturgie, mai ales că e complet fără vorbe. Dar nimicul pe care cei doi construiesc poveste are ceva puternic, în detaliile lui. Cerșetorii par a face chestii, pe scenă, la voia întâmplării. Se joacă cu mâinile, cu degetele, cu hainele, cu sprâncenele, se uită urât, se uită frumos, aleargă, merg tiptil, etc. E o voie a întâmplării care vine de undeva dinăuntru, dintr-un fel de dorință de a cunoaște lumea în care se află și, apoi, de a o face cunoscută. Iar acest efort de cunoaștere se exprimă prin joc, care îi aduce pe cerșetori în tot felul de ipostaze, unele caraghioase și grotești, altele gingașe sau amare. Judecând după gesturi și priviri, cei doi au manifestările omului nerăbdător să se facă înțeles; au apucăturile omului nebăgat în seamă, care încearcă să-ți atragă privirea cu orice, ca să vezi, până la urmă, că are și el ceva de spus. Iar când ți-a atras atenția și e conștient că acel contact e stabilit, te duce în lumea lui. În bucla lui.

Tocmai acest „furt” de stare se întâmplă și aici, în Deux rien. Dacă, la început, cei doi se strâmbă, se aruncă pe jos și umblă prostește prin scenă, făcându-i pe copilașii din public să se împrăștie de râs, treptat personajele devin duioase, apoi grave, ca mai apoi să se cufunde în tragic, iar noi, adulții, să cădem pe gânduri privindu-le sfârșeala. Încontinuu are loc un salt de la un registru la altul – comic, liric, burlesc, oniric, tragic, melancolic – pe ideea că totul e fluid și imprevizibil în viață. Că în mijlocul celui mai frumos vis te poți trezi cu o lovitură în cap. Dacă ceva pare simplu, în povestea de viață a celor două personaje, e pentru că s-a întâmplat rapid și nu a existat timp destul pentru aprofundare; dacă ceva pare a fi grav sau tragic, e pentru că într-adevăr așa este. Sfârșitul vine mai repede decât bucuria, iar pierderea, mult mai sigur decât împlinirea.

În ciuda aparenței de spectacol „ușor”, cei doi actori francezi aduc multă virtuozitate pe scenă. Fie mimă și dans, cu poziții mecanice, geometric gândite, fie prestidigitație, cu creare de iluzii prin rapiditatea mișcărilor, spectacolul este foarte precis lucrat. E cursiv în toate detaliile, e sub control în toate momentele de coregrafie și mimă, iar muzica și eclerajul nu fac decât să susțină, armonios, acest discurs al imaginarului, al visului frumos înconjurat de coșmaruri. Nu știu, zău, dacă am mai văzut vreodată un spectacol atât de simplu, în care să fie în același timp circ, animație, bâlci și tragic. A fost un soi de bâlci profund, dovadă că toți ochii, prezenți în sală, au fost larg deschiși. Timp de o oră, toți au fost în spectacol, mai degrabă decât la spectacol.

Pentru prezența acestui moment de teatru, în festival, și pentru că Ploieștiul a fost fericit timp de o oră, staff-ul festivalului merită o strângere de mână.

Regie, scenografie, coregrafie, interpretare: Clement Belhache; Clarice Maydat
Producție: Compania Comme Si, Franța
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Moș Nichifor

Details

Category: Spectacole

Published on Thursday, 07 November 2019 11:01

Written by Florian-Rareș Tileagă

Când vine vorba de teatru, Bucureștiul e așteptat, în provincie, cam cum e așteptată provincia în București. Nu pot să vă spun ce îmbulzeală e la FNT, în capitală, când ajung spectacole de la Piatra sau Cluj, la fel cum greu îmi e să vă descriu zâmbetele oamenilor din Zalău, Buzău sau Alba în secunda în care văd, pe afișe, că scrie „Odeon” sau „Nottara”. Cam așa a fost și aseară, la spectacolul Teatrului ACT, Moș Nichifor, jucat în Festivalul „Toma Caragiu” de la Ploiești. Cap de afiș: Marcel Iureș.

Desigur, n-a fost entuziasmul copilăros al unora de la Arad, să zicem, pentru că, până la urmă, dacă stai în Ploiești și vrei să vezi un spectacol la ACT, ești imediat acolo. Cu mașina faci două ore, în cel mai rău caz. Dar, comedie fiind, a existat la Moș Nichifor, din când în când, un soi de reacție în plus, pozitivă evident, a publicului, un fel de acordare suplimentară de credit, prin râs și supralicitare a momențelelor amuzante. Nu e rău deloc, atâta doar că umorul poveștii din Moș Nichifor nu e atât de spumos. Nu e chiar Gogol.

Moș Nichifor

De fapt, e Creangă. Și mai e și Dabija. E cuplul Creangă-Dabija, cel mai longeviv cuplu autor-regizor din ultimii 15 de ani de teatru, pentru care întoarcerea la povestea românească (și, în mod esențial, la povestea ca sursă de teatru) a fost ca o întoarcerea la un izvor de apă bună. Și zic asta ținând cont de ceea ce definește acele spectacole ale lui Dabija, construite din literatură românească veche: naivitatea poveștii, umor țărănesc, prospețime a personajelor, sclipiri ale dialogurilor, morală universală cu iz românesc, etc.

Dar, dacă în Absolut! sau OO! găsim adevărate rostogoliri de faze comice, pe graiuri și temperamente tipice satului din Oltenia și Moldova, în Moș Nichifor întâlnim o lume mai potolită, mai bătrânească. Mai serioasă în comicul ei. De altfel, Dabija nici nu cred că și-a propus să facă, aici, ceea ce îi reușise în Absolut!, deși eroul – Ivan – pare importat de acolo, dar cu altă vârstă și alte apucături. Unele mai domoale. Moș Nichifor, așa cum îl vedem pe scenă – cu vocea lui răgușită, cu umbletul lui apăsat, cu tusea, cu dresul vocii de parcă ar fi bunicu’, cu vorba într-o ureche, cu spatele gârbovit, de parcă n-ar mai fi în stare să ridice nici măcar un lemn –, e cel care dictează ritmul poveștii. Totul se întâmplă molcom, șters, cu pauze între o vorbă și alta, astfel încât păcatul erotic dintre el și tânăra soție evreică să pară firesc, omenesc. Acceptabil. La fel cum Nichifor face pe senilul, evreica e un soi de mironosiță veselă, iar în timp ce ambii se fac „că plouă”, povestea merge mai departe, așa cum își doresc ei.

Farmecul spectacolului, atât cât este el, vine din desele discuții cu subînțeles, din grimasele care spun cu totul altceva decât vorba. Iar Marcel Iureș și tânăra Ruxandra Maniu au înțeles bine acest lucru și îl duc până la capăt, cu zâmbete naive și ridicări din sprâncene care se pricep al naibii de bine să ascundă păcatul. Pe de altă parte, o anume energie a spectacolului vine din schimburile de replici, de regulă bazate pe contrastul între adevăr / înflorire. Tot ce e descriere, în povestirea lui Creangă, e adus aici în dialog, iar felul în care vorbește Nichifor e mai aproape de hiperbolă și basm, decât de realitate. Iureș, de altfel, apasă această „pedală” a umflării vorbelor, ducând repede și des în ironie, cu toate acele fețe lungi ale lui, fals grave. Însă toate astea dau un tempo prea lent, care face ca anumite momente să scadă în putere până la limita plictisului. Da, sunt de acord că cei doi sunt reprezentanții unei lumi rurale cu zâmbetul pe buze, deloc proastă, foarte abilă chiar, care renunță la a spune lucrurile pe față, în schimbul vorbăriei dezinteresate, hâtre. Dar mulți s-ar putea plânge că spectacolul e șters și pur ilustrativ. Ca un stop-cadru din lumea de altădată... și atât. Alții, în schimb, s-ar putea bucura tocmai pentru lucrul ăsta și ar vedea, în el, filosofie țărănească, așa cum era ea cândva. Eu, unul, am apreciat calmul actoricesc cu care Iureș și Ruxandra au construit un spectacol mai degrabă imaginar decât fizic. Exact ca în literatură, punându-ți mintea la contribuție.

Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Alexandru Dabija, după povestirea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă
Costume: Manuela Pungan
Distribuție: Marcel Iureș; Ruxandra Maniu
Producție: Teatrul ACT, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 15 minute
Credite foto: Alex Iureș

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului ACT din București.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Ploiești, noiembrie, teatru. A doua zi

Details

Category: Spectacole

Published on Wednesday, 06 November 2019 15:13

Written by Florian-Rareș Tileagă

Ca unul care, în studenție, făcusem un fel de cult pentru Toma Caragiu – până într-acolo încât, la un moment dat, mergeam pe stradă bolborosind, ca nebunu’, replici din Actorul și sălbaticii – m-am bucurat când am primit invitație la Festivalul „Toma Caragiu”, care are loc în Ploiești, chiar acum. Amintirea anilor de facultate, în care Caratase era idolul meu, mi-a rămas în minte, așa că nu pot acum decât să tresar la ideea că intru în teatrul în care Toma a lucrat timp de 12 ani. Poate vă vine să râdeți, dar chiar așa e.

De fapt, dacă e să sap și mai adânc, pot spune că Toma era, pe vremuri, una dintre acele figuri intrate atât de puternic în conștiința națională, încât, în anii ’80 cel puțin, n-aveai cum să nu știi cine fusese, cum murise, cum arăta, ce vocea avea, etc. Până și eu știam una-alta, iar pe vremea aia n-aveam decât 5-6 ani. Așa că, da, Toma era un nume. Inclusiv pentru prunci. Iată de ce, acum, la festivalul care îi poartă numele, mă așteptam ca măcar ceva – un mic eveniment, o expoziție, un momențel, something! – să aibă loc, ca să îl facă cunoscut celor ce n-au auzit de el, iar celor ce au auzit, să le amintească. În sfârșit, poate am eu (iar) pitici pe creier. Sau, cum ar zice maestrul, „domnule, dumneata ori ești prost, ori ardelean...”

Punto y coma

Știți, teatrul are voie să fie circ. La fel cum are voie să fie film. Sau dans. Sau mimă. Sau toate la un loc, sintetic, pe principiul fundamental, formulat de Meyerhold la început de secol XX, conform căruia, parafrazez, pe scenă trebuie să vezi lucruri care în nici o altă parte a realității nu pot fi văzute. Așa că, un mic sfat: dacă aveți ocazia să vedeți Punto y coma, spectacol etichetabil ca teatru-circ, vedeți-l. E doar teatru. Teatru în formă pură.

Spun „teatru-circ”, fiindcă cei doi actori din spectacol au roluri care pot fi mai apropiate de clovn, decât de un personaj clasic, de Molière, să zicem... Sunt două personaje, machiate strident, cadaveric chiar, într-un spațiu scenic ale cărui limite sunt date de niște cărți, pe care stau bile de ping-pong. Și cam atât. În rest, totul e joc de cunoaștere a acestui spațiu, de către aceste două personaje care, parcă, au fost trezite direct din sicriu. Au mișcări mai mult mecanice, decât firești, iar tot ceea ce fac este un fel de exploatare a obiectelor cu care intră în contact. Și, realizându-se contactul, le folosesc altfel de cum suntem noi obișnuiți să le vedem folosite. E o utilizare, putem spune, trăznită a spațiului, de unde și umorul spontan al acestor scene. E un fel de realitate „pe dos”, care seamănă bizar cu a noastră, atâta doar că, aici, lucrurile sunt mai simple, reduse la un nivel naiv de înțelegere a lumii. Nu se întâmplă mare lucru pe scenă, din punct de vedere narativ; dar nici nu trebuie, pentru că nu asta e intenția. Scopul vizibil al spectacolului este să ne bucurăm de ceea ce vedem și atingem, de primordialitatea emoțiilor, de relația esențială cu obiectele, cu propriul corp, cu celălalt sau cu cealaltă.

În loc de vorbe, sunt mormăituri. În loc de priviri și expresii, sunt grimase dure. În loc de gesturi umane, sunt mișcări robotice, brutale, care amestecă elementele de circ cu cele de dans. Totul, însă, este executat cu o virtuozitate pe care nu ai cum să n-o recunoști, care ridică mesajul acestui spectacol în mod voit naiv la nivel de universalitate simplă.

Regie: Ruben Rio
Scenografia: NIRU
Distribuție: Nicoletta Battaglia; Ruben Rio
Producție: Compania Teatrală „Cia el Cruce”, Spania
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 50 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu

Carmen

Nu vă așteptați să fie spectacolul de operă, pe muzica lui Bizet, fiindcă nu e. În schimb, e un spectacol al culiselor, din jurul unui viitoare opere Carmen, cu tot tacâmul de pregătiri pe care le presupune un astfel de lucru scenic: casting, repetiții, discuții tehnice, etc. Dar, mai mult decât atât, pare să fie un fel de spectacol al relațiilor între partenerii de scenă, relații care trec limita teatrului și intră, subtil, în cea umană, de atracție. Într-un fel, energiile erotice, care subîntind povestea din Carmen, par să devină motorul poveștii din viața actorilor care vor performa în Carmen, așa că, aici, limita între artă și viață se subțiază, pas cu pas, până la identificarea actorului cu personajul.

În linii mari, superficiale chiar, cam asta pare să fie povestea de pe scenă, jucată de actorii teatrului din Târgoviște. A plăcut – nici n-avea cum să nu placă, fiind o succesiune de dansuri, cu pulsații de tango contemporan –, ba chiar a ridicat sala în picioare, la final. Eu, însă, pot să spun că am rămas în fotoliu. Am aplaudat, dar n-am ovaționat. Cumva, acea forță a dansurilor – căci spectacolul este o alcătuire de repetiții coregrafice, întrerupte din când în când de discuțiile regizor-actor – se pierde tocmai prin acea formulă de repetiție a spectacolului, prin formula de teatru-în-teatru. E dans, e tango, e armonie, după care zbang! Se întrerupe scena, se reia, se rejoacă. Nu e nimic amuzant aici, nici subtil, nici metaforic, cum bine i-ar ședea unui spectacol de dans clasic pe tema erosului. E o simplă spargere a ritmului scenic și, deci, o anulare inutilă a armoniei pe care o asigură dansul.

Neintegrarea, în discursul coregrafic, a fazelor de repetiție, netransformarea lor într-un element estetic, stilizat, codificat, și păstrarea lor la nivel realist, cu accente de amuzament actoricesc, face ca spectacolul să scadă. Să nu aibă foarte mult conținut. Semiotic vorbind, spectacolului îi place mai mult să comunice despre sine (apăsând „pedala” funcției metalingvistice) decât să comunice publicului (prin funcția poetică). De altfel, această constantă întrerupere a dansului, această lipsă a acumulării tensionale, la nivel corporal, îi scoate „din priză” pe actori, ale căror dansuri scurtcircuitate alunecă, uneori, în nesincronizări. Oricum coregrafia, construită aici, e mai mult nespecifică, în mare parte lipsită de virtuozitate, cu mizi zvâcniri de dans impulsiv, frenetic, dar cam atât. În plus, am avut în permanență senzația că discursul scenic se chinuie să fie în primul rând vizual, și abia apoi dramatic, adică emoțional. Pe scurt, pare făcut ca să impresioneze, ca și când s-ar fi pornit dinspre imagine înspre conținut, și nu invers, cum ar fi fost funcțional. Ce am apreciat, însă, au fost momentele de solo coregrafic, acordate fiecărui actor, în buna tradiție a unui spectacol de teatru-dans. Actorii și actrițele, chiar dacă tineri și de curând intrați în teatru, au avut, astfel, ocazia să se arate, să umple scena de mișcare cu trupul lor, să fie nu doar frumoși, irezistibil de frumoși, ci și energetici. Să fie, scenic.

Autor: Prosper Mérimée
Regie: Suren Shahverdyan
Scenografie: Mc Ranin
Coregrafie: Hugo Wolff
Distribuție: Bianca Pintea; Liviu Cheloiu; Andreea Tănase; Andrada Fuscaș; Iulia Verdeș; Radu Câmpean; Daniel Nuță; Florin Oros; Radu Ilicea
Producție: Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019