De vorbă cu... BÁCS MIKLÓS

Details

Category: De vorbă cu...

Published on Friday, 02 September 2016 16:53

Written by Florian-Rareș Tileagă

Prima mea amintire cu profesorul de teatru Bács Miklós e din școală, de la niște repetiții cu West Side Story, în timpul cărora el n-avea cum să mă remarce; eram unul dintre studenții de teatrologie care veniseră să asiste, de pe scaun, din umbră. Ca atare, prima lui amintire cu mine, Tileagă, e de când i-am dat add pe Facebook, acum o lună, la peste 10 ani de atunci. Partea bună, în toată povestea asta, e că admirația mea din vremea aia s-a consolidat de fiecare dată când l-am văzut pe scenă pe actorul Bács Miklós și, mai ales, când i-am văzut produsele. Adică actorii trecuți prin mâna lui, de la admitere la licență. Cristina Flutur, premiată la Cannes; Ionuț Caras și Mara Opriș, profesori de teatru despre care studenții lor vorbesc cum se vorbea, pe vremuri, de marii mentori de institut; Andrea Gavriliu, coregrafă tot mai prezentă pe afișe; Adrian Damian, câștigător de premiu UNITER.

Nu voi înșira titlurile lui Bács Miklós, pentru că nu urmează, mai jos, un CV. Urmează un interviu cu acest om care, din actor și profesor, s-a trezit director de eveniment. Și nu orice eveniment: Gala HOP, de la Costinești, unicul concurs profesionist de actorie din România. Un concurs în care, peste câteva zile, vor transpira 29 de actori tineri și buni.

Rareș Tileagă: În mod normal, mulțumirile pentru timpul acordat se fac la final. Eu le fac de pe acum: vă mulțumesc, fiindcă știu cât contează fiecare oră, fiecare minut de dinaintea unui eveniment. Mai ales când pe tine scrie „director eveniment”. Așa că îndrăznesc să vă provoc la răspunsuri scurte, iuți. Batem palma?
Bács Miklós: Batem! Au, mă doare!

R. T.: Bun. Ce ar trebui să știe cineva care n-a auzit în viața lui de HOP și pentru care teatrul românesc înseamnă exclusiv nostalgie, Caragiu, Florin Piersic, revelioane alb-negru și filme cuminți cu monștri sacri?
B. M.: Că monstrul încă ne-sacru e mai monstru decât monstrul sacru.

R. T.: Cum ar fi HOP în prime-time? Oare cum ar suna „Actorii au talent”, în fiecare vineri, de la 20.30?
B. M.: O lume ne-bună.

R. T.: Cât de râvnită e Gala HOP printre actorii foarte tineri?
B. M.: Ca o fecioară... Sau, mă rog, ca un fecior...

R. T.: De ce e unicul concurs de actorie din țară?
B. M.: Pentru că avem prea mulți actori diurni.

R. T.: Ce așteptări credeți că au cei 29 de actori?
B. M.: Să devină monștri sacri...

R. T.: Cine ar trebui să-i vadă pe cei 29?
B. M.: Toată lumea!

R. T.: Ați vrea să fiți în juriu?
B. M.: Nu.

R. T.: Stând de vorbă cu cei 29 de concurenți, eu, unul, am ajuns la trei concluzii: că cei mai mulți vor să fie sunați de Kordonsky, că urăsc lenea și că se tem de statul pe tușă. Ce să înțelegem din asta?
B. M.: Că deja sunt actori profesioniști.

R. T.: Care ar fi scenariul ideal, după terminarea Galei HOP?
B. M.: Blocajul telefoanelor mobile ale participanților din cauza apelurilor naționale și internaționale ale regizorilor consacrați.

R. T.: Să presupunem că sunt absolventul celei mai bune școli de teatru din țară, la clasa celui mai bun profesor; n-am trecut de preselecția HOP, nu am nici un contract și, bineînțeles, n-am bani. Ce am de făcut?
B. M.: Să mai încerci o dată... De două ori... De trei ori... Până la cinci! Să încerci să joci fără contract. O dată, de două ori, de trei ori... Până la cinci. Să faci ceva legat de ceea ce ai învățat pentru bani... O dată, de două ori, de trei ori... Până la cinci. După care să ai o conversație cu proful tău!

R. T.: „Actorii inteligenți nu mai vor să joace.” Mi-a spus-o, în facultate, unul dintre cei mai buni profesori de teatru pe care i-am cunoscut vreodată. Nu pot să uit vorba asta, dar nici n-o prea înțeleg. Mă puteți lămuri?
B. M.: Nu, dar m-am lămurit eu.

R. T.: Când poți fi nefericit, ca actor?
B. M.: Când stai pe tușă...

R. T.: Care e cel mai bun moment pentru d-voastră, ca profesor?
B. M.: Când în urma unui moment al unui student de-al meu devin eu însumi învățăcel.

R. T.: Ce om de teatru ați vrea să mai trăiască și azi?
B. M.: Shakespeare.

R. T.: Care este cel mai mare pericol pentru actori?
B. M.: Rutina...

R. T.: Enumerați două spectacole în care ați jucat și care vă fac să zâmbiți cu drag, de fiecare dată când vă amintiți de ele.
B. M.: Amadeus, de Peter Shaffer și Puricele în ureche, de Georges Feydeau

R. T.: Ce înseamnă să fii înțelept, azi, în teatru?
B. M.: A ști că nu ști nimic.

R. T.: Care este întrebarea la care nu aveți răspuns niciodată?
B. M.: De ce?

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

De vorbă cu... LAVINIA PELE

Details

Category: De vorbă cu...

Published on Monday, 29 August 2016 09:32

Written by Florian-Rareș Tileagă

Cu Lavinia închidem seria celor 29 interviuri pentru Gala HOP. O serie pe care mulți dintre voi ați văzut-o ca simple postări pe Facebook, pe care le-ați citit în 20 de secunde și la care ați dat like într-o secundă. Alții, ca interviuri cu niște actori tineri, de care încă n-ați auzit. M-aș bucura, însă, ca aceste 29 interviuri să fi fost pentru voi exact ceea ce sunt: sufletele deschise a 29 de actori, de care veți auzi și pe care-i veți vedea. Poate nu pe Kanal D și VH1, ci în teatre de stat, în teatre independente, la catedre de teatru și în pagini de reviste artsy. Iat-o, mai jos, pe Lavinia, actriță care vorbește despre muncă, neputință și recunoștință. Citiți-l, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Lavinia Pele, 25 ani, din localitatea Brădet, județul Bihor
Studii: Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. conf. dr. habil. Miklós Bács
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul http//error500 (colaj de texte din piesele Romeo și Julieta, Hamlet și Richard al III-lea, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Lavinia?
Lavinia Pele: Fata din poză.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
L. P.: Păi.. Nu vedeam teatru. Am văzut prima piesă de teatru în anul I de facultate. Nu mă gândeam, prin urmare, în nici un fel la teatru. Între timp, s-au mai schimbat niște lucruri...

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
L. P.: Miklós Bács.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
L. P.: O să fie amuzant pentru cei cu care am împărțit experiența asta... Am jucat cu o găină. A fost cel mai imprevizibil și mai receptiv partener de scenă pe care l-am avut. Mi-a plăcut. Dar lua toată atenția și cele mai multe aplauze, asta nu mi-a plăcut la fel de mult...

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
L. P.: Mult! Întâlnirea cu publicul e unul din cele mai importante și speciale lucruri pe care le presupune meseria asta. Am avut niște experiențe în sensul ăsta și am rămas cu un sentiment de recunoștință pentru public în general.

R. T.: Crezi în aplauze?
L. P.: Firește. E felul spectatorului de a-și manifesta bucuria pe care i-a adus-o spectacolul. Cred, însă, că aplauzele pot lua și altă formă. După unele spectacole se cere liniște și meditație. Genul ăsta de spectacole cred că sunt cu adevărat valoroase. A se înțelege, în ambele cazuri, mă refer la spectacole bune. După un spectacol prost, e cât se poate de onest să te ridici și să pleci.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
L. P.: Fac deja ceea ce-mi place. Visez să fac asta mai mult, în alt fel, altundeva sau în alte condiții, poate. Dar esențialul îl am deja.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
L. P.: Spectacolele bune, oamenii talentați, muncitori, dăruiți și bucuroși că fac teatru.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
L. P.: Am o listă.... Dar încă nu mă simt pregătită să vorbesc despre ea.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
L. P.: E necesar să am păreri din partea cealaltă. Să știu cât din ce am făcut a ajuns acolo, și cum. E o muncă cotinuă. Pentru mine, un rol nu e niciodată gata.

R. T.: Ce citești?
L. P.: Spiritualitate.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
L. P.: Nimic ieșit din comun... În principiu, lucruri care îmi plac și mă bucură.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
L. P.: Cel mai tare mă tem de neputință.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
L. P.: M-am urcat într-un montagne russe, înalt de 100 de metri... Ăsta ar fi momentul în care m-am simțit cel mai vie, și cu cea mai mare posibilitate de a muri în secunda următoare. Dacă nu ai probleme cardiace, e păcat să nu încerci o dată asta.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
L. P.: Să te străduiești prea mult.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
L. P.: Cred că nimic...

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
L. P.: Nu am un nume... Vreau să lucrez cu regizori alături de care să descopăr lucruri pe care nu știam că le pot face. Trebuie să fie câteva.... Sigur, mi-ar sări inima din piept dacă m-ar suna Ostermeier.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
L. P.: Cred că e un efect al unei munci intense, din toată inima.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
L. P.: S-a întâmplat să ajung într-o grupă mișto. Cinci băieți, nu mai lucrasem cu nici unul din ei înainte, și o țăcăneală de text. Mi s-a părut cel puțin interesant.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

De vorbă cu... EDUARD TRIFA

Details

Category: De vorbă cu...

Published on Saturday, 27 August 2016 13:32

Written by Florian-Rareș Tileagă

Unii actori se gândesc la teatru din copilărie, de când au văzut nu știu ce film cu nu știu ce actor. Alții, din liceu, de când au jucat pentru prima oară într-un spectacol și au simțit fiorul ăla, unic, fenomenal. În cazul lui Eduard, însă, primele gânduri despre teatru n-au avut nimic glorios în ele, și asta pentru că Eduard a început să se gândească serios la teatru din secunda în care a primit orarul de cursuri, în primul semestru din primul an de Actorie. Vă sună cunoscut?
Dacă da, înseamnă că ați făcut Actoria și știți ce înseamnă acest inconfundabil duș rece. Iată, mai jos, un interviu scurt și limpede cu pragmaticul Eduard, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Eduard Cristian Trifa, 21 ani, din Arad
Studii: Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2016, clasa lector univ. drd. Ionuț Caras
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Unchiu’ Richard, (texte din piesa Richard al III-lea, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Eduard?
Eduard Trifa: Eduard este un tip din Arad, care a terminat Actoria la Cluj și care se zbate cu problemele actorilor proaspăt ieșiți pe piață... De asemenea, are un câine foarte frumos.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
E. T.: Ca o artă în care fără muncă, simț și determinare nu ai cum să excelezi. Acum îl văd la fel, doar mai aplicat.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
E. T.: Fără să fiu subiectiv în alegerea făcută, dintre toate persoanele care îmi vin în cap acum, îl voi menționa pe Ionuț Caras, care mi-a fost și profesor în cei trei ani de facultate.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
E. T.: Cu o seară înainte de o repetiție filmată, era Halloween-ul. Nu aveam nimic la dispoziție pentru o costumație decentă, în afară de un tub de spray roșu (vopsea de pereti)... O bere, un tub de spray mai încolo... Am ajuns a doua zi la repetiții încă plin de vopsea roșie, pe gât și mâini.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
E. T.: Singurii oameni care contează în momentul în care joc sunt colegii mei, care sunt alături de mine pe scenă.

R. T.: Crezi în aplauze?
E. T.: Nu cred în aplauze, mă bucur doar de satisfacția pe care mi-o dau.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
E. T.: Singura distanță care contează este cea geografică, în rest fac ce mi-am propus. Dar fără glumă acum, este doar o problemă de a ajunge și pe la case mai mari. Între timp voi continua să fac ce consider eu că pot să fac mai bine – să joc.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
E. T.: Că înțelege publicul ce limbă vorbesc.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
E. T.: Mulți care au talent și merită să fie pe scena mare se pierd în mulțimea de actori, ce ies în fiecare an de pe băncile facultății.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
E. T.: Știu foarte bine și frumos cum să tac, să zâmbesc drăguț și să dau din cap. În rest, din ce spun ei, iau doar ce consider că mă ajută în ceea ce joc. Cu alte cuvinte, cred mult în critica de tip constructiv.

R. T.: Ce citești?
E. T.: Ultima carte a fost Damned, de Chuck Palahniuk.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
E. T.: Să trăiesc, să văd, să simt, să aud, orice mă ajută să-mi îmbogățesc bagajul emoțional și mă ajută să mă bucur de viață.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
E. T.: De ace, așchii, orice poate înțepa în tălpi, când joc desculț pe scenă... În rest, doar de eșec.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
E. T.: Să văd fericire în jurul meu, să văd multă furie în jurul meu, o vreme plăcută și un loc liniștit și tăcut, de unde să poți să te bucuri de ea și încă câteva lucruri un pic mai indecente.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
E. T.: Să dai copacii la o parte, să scapi de umbră.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
E. T.: Să fie foarte sigur că vrea să facă asta.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
E. T.: Da.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
E. T.: Ca un miez dulce de nucă... După ce ai forat în cimentul în care s-a afundat și îi spargi coaja dură.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
E. T.: În primul an, când am primit orarul de pe primul semetru.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
E. T.: O oportunitate de a-mi cunoaște colegii din celalalte orașe și de a lucra cu profesoniști.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

De vorbă cu... ȘTEFANIA MISĂILĂ

Details

Category: De vorbă cu...

Published on Friday, 26 August 2016 12:55

Written by Florian-Rareș Tileagă

Interviul cu Ștefania e mult, e dens, e deep. Conține răspunsuri atât de practice, încât ai senzația că sunt complete. Că altceva nu mai are sens să adaugi.
Dar n-o să vă dezvălui nimic din lucrurile profunde și mari pe care le spune, cu modestie, Ștefania. Vă zic doar o singură chestie, care m-a făcut să râd și, totodată, să privesc viața de actor cu și mai multă admirație pentru cantitatea de aventură pe care o conține această incredibilă profesie: „mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcție de cuiele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent.”
Citiți, mai jos, tot interviul, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Ștefania-Carmen Misăilă, 25 de ani, din Sfântu Gheorghe
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. conf. univ. dr. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Hamlet: exercițiu de fragilitate (colaj din replicile lui Hamlet, din piesa Hamlet, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Ștefania?
Ștefania Misăilă: Ștefania este în primul rând om, înainte de a fi actriță. Este o fată pistruiată, Nia, căreia îi crește în mijlocul sufletului un vrej magic. Este o fată prin al cărui cer zboară mii de păsări cu guri ce nu grăiesc în cuvinte, păsări ce cântă în ea, din călcâie pân’ la stele.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
Ș. M.: Magie. Carne. Sânge. Și după facultate părerea a rămas aceeași. Doar că acum, ca actriță, am responsabilitatea, datoria și obligația tributară față de teatru să îi dau înapoi ceea ce el mi-a oferit mie la prima întâlnire: magie, carne, sânge.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
Ș. M.: Nu am idoli sau mentori. În schimb, cred cu tărie în întâlniri. Întâlnirile sunt cele care te fac să înțelegi toate pragurile care le-ai trecut sau ai să le treci de acum încolo. Și cele mai marcante întâlniri pentru mine, ca actriță, au fost cu profesorii mei, Miriam Cuibus și Miklós Bács. Și cu actorul Matei Rotaru. Știe el de ce.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
Ș. M.: Deocamdată, fiind la început de drum, nu pot să zic că mi s-au întâmplat multe chestii amuzante. Mai amuzante sunt întâmplările din facultate cu colegii, care sunt numai ale noastre. În schimb, mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcție de cuiele și capsele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent. A, și îmi plac momentele acelea din repetiții când ne întrecem în cioace, fie ele proaste sau geniale. Alea-s momentele în care mor de râs. Și, totuși, stai – mi-am amintit o chestie! Eram în repetiție pentru un spectacol muzical și, la pauză, am uitat să-mi închid lavaliera. M-am dus în cabină, unde am vorbit aproape 10 minute cu iubitul meu la telefon, despre repetiție; despre o anume scenă care mă tot frustra pentru că nu ieșea cum trebuie; el mi-a zis un banc porcos și nu mai puteam de râs. Bancul porcos ne-a făcut să vorbim despre chestii mai intime și cu atât mai porcoase, și tot așa. Când s-a terminat pauza, am revenit în scenă și nu înțelegeam de ce echipa tehnică și regizorul se tot uitau la mine ciudat și tot mustăceau, făcând poante pe seama mea. Până când m-a elucidat un coleg, printre sughițuri de râs. Îmi venea să intru-n pământ. Ce să fac, am râs și eu.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
Ș. M.: Oamenii au întotdeauna anumite așteptări pe care tu, ca actor, încerci să le îndeplinești, într-un fel sau altul. Când pășesc pe scenă, caut să armonizez atmosfera mea interioară cu ceea ce primesc din sală. Caut să înțeleg ce vrea marea de ochi flămânzi de la mine. Caut acea experiență magică și sacră. Dar dacă-ți sună telefonul, nu te iert. Respectul cere în primul rând respect.

R. T.: Crezi în aplauze?
Ș. M.: Chestia asta cu aplauzele e subiectivă. Și e o mai mult o tradiție europeană. Actorii lui Eugenio Barba nu ies la aplauze. La fel, nici actorii de teatru Nō. Cred în aplauze, dacă ele izvorăsc din ceva sincer și dacă spectatorii simt acea nevoie sfâșietoare de a se descărca prin aplauze, vis-à-vis de jocul unui actor. Dar dacă se aplaudă doar de dragul aplaudatului, pentru că „așa-i frumos, tre’ să aplauzi la sfârșit”, mai bine nu. Nu aplauzele îmi justifică valoarea ca artist. Vreau ca oamenii să mă aplaude cu sufletul, nu cu mâinile.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
Ș. M.: Ceea ce visez nu se poate cuntifica. Nu este palpabil. Nu este măsurabil. Nu se poate exprima în cuvinte. Ceea ce îmi doresc se schimbă întotdeauna în funcție de experiențele pe care le am și, la fel, și visele se pot altera, se pot îmbogăți sau, de ce nu, chiar muri pentru a lăsa loc altora. Eu încă mă aflu în acel moment în care învăț să trag cu arcul. După ce voi fi deprins acest meșteșug, abia apoi voi putea începe să vânez ținte. De la cele mai infime, la cele mai mărețe. Dar irevocabil ale mele, din mine și pentru mine și cred că trebuie să fiu umilă în fața lucrurilor care mi se întâmplă, ca să pot trece mai departe spre ceva și mai mare.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
Ș. M.: Nu știu... Diversitatea, aș putea spune? Faptul că avem trupe de teatru care au un trademark al lor. La fel, și regizori care au spart gura târgului. Dramaturgi foarte buni care scriu mult și divers. Și faptul că se joacă în tot felul de spații neconvenționale: hambare, pivnițe, poduri, baruri, apartamente, acoperisuri, saline, lacuri etc. Asta pentru că teatrele independente au răsărit ca ciupercile după ploaie, ceea ce mă încântă enorm. Aștept cu nerăbdare oportunitatea de a juca și în independent.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
Ș. M.: Faptul că încă nu reușește să abordeze teme mai profunde. Și instituționalizarea. Mulți se ascund în spatele ei și stau liniștiți, nu mai fac nimic. Își pierd pofta de a mai experimenta, de a instiga pe alții spre a face ceva, își pierd harul și așteaptă următorul regizor, următorul spectacol. Mi-e silă când văd asta la unii colegi tineri de-ai mei, care și-au pierdut tocmai acea poftă care i-a făcut să urmeze calea teatrului. Plafonarea. E foarte bine dacă reușești să te angajezi într-un teatru (și aici e altă discuție, dar pe altă dată), dar nu e un motiv să stai liniștit. Eu caut oamenii care ar mușca din orice. Sunt puțini. Și singură nu pot să dărâm ziduri. Cred că undeva pe drum s-a pierdut conștiința faptului că fiecare dintre noi suntem o rotiță al unui mecanism mult mai mare decât noi înșine și față de care avem datoria să-l hrănim.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
Ș. M.: Nu prea citesc critică de teatru. Foarte mulți actori îmi spun că deseori critica este parțială și nejustă. Critica nu trebuie să impună un verdict, ci să servească drept ajutor acolo unde este nevoie de corecturi. Cred că un critic bun trebuie, înainte de toate, să fie un spectator avizat.

R. T.: Ce citești?
Ș. M.: Momentan, pe noptiera mea tronează următorii: Eugenio Barba, George Banu, Bohumil Hrabal, Michel Houellebecq, Isabel Allende, Marina Tzvetaeva. Și Harry Potter. Încă îmi mai aștept scrisoarea de la Hogwarts.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
Ș. M.: Când îmi găsesc timp, scriu poezii. E o îndeletnicire pe care o am încă din școala generală. Îmi doresc ca în viitorul apropiat să public un volum. Scriu și în română, și în engleză. E un fel al meu de a mă vindeca. În rest, îmi testez capacitățile culinare și, mai nou, am început să cânt jazz. Dar mai am nevoie de puțin curaj ca să o iau pe drumul ăsta.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
Ș. M.: Mă tem de momentele în care cad în rutină. Mă tem de momentele în care simt că nu am imaginație. Mă tem de acele clipe din viață când știu că trebuie să mă reinventez. Mă tem de acele clipe când parcă nu sunt destul de vrednică pentru Artă, care este o seducătoare fără scrupule și fără de rușine. Mă tem de faptul că mă las ușor copleșită de emoții și par penibilă sau stângace. Mă tem pentru persoana iubită care mă aude noaptea, în somn, cum mă lupt cu acest Demon. Mă tem ca nu cumva, cândva, să uit cum să fiu om. Dar asta e frumos în arta noastră: faptul că ne pune față în față cu demonii noștri și, vrei nu vrei, trebuie să le ții piept.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
Ș. M.: Puterea lăuntrică. Sensibilitatea. Epuizarea. Transformarea. Acea clipă în care simt că nu mai vorbesc eu, ci pasărea din mine. Flacăra vie. Monstrul teatrului își cere necontenit tributul și trebuie să fii pregătit să i-l oferi în orice clipă. Sacrificiul suprem. Asta mă fascinează.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
Ș. M.: Înseamnă să ai perseverență și ambiție. Unii ajung în vârf dacă știu să dea din coate excesiv și dacă știu pe cine să calce pe creștet. Perseverența și ambiția (în sensul bun) sunt calități pe care cred că le am, doar că deseori aleg căi mai pașnice pentru a mă face remarcată. Un profesor de clasă ne spunea mereu că există două căi pentru a obține ce îți dorești: direct sau prin învăluire. Eu am ales mereu a doua variantă. Pentru că încă am multe temeri, deși nu mi-e frică să recunosc că îmi este frică. Cred cu tărie că un prim pas este acela de a recunoaște că îți este frică. E deja o luptă câștigată, deși mulți nu vor fi de acord cu mine.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
Ș. M.: Să se gândească bine înainte de a păși în această lume. Teatrul este un meșteșug greu, care cere multe sacrificii. Pe toate planurile. Actoria nu se face dintr-un moft. Nu e pentru oricine. Dacă simți că ai un prea-plin artistic de nedefinit, caută să te exprimi și pe alte căi până să spui DA scândurii. Și nu cred că la 18 ani știi exact ce vrei. Nici eu nu știam. Încearcă să nu te minți pe tine. Întreabă-te dacă ești destul de copt pentru meseria asta. Întreabă-te dacă ești dispus să renunți la fosta viață pentru una nouă, pentru că actoria nu este doar o meserie; este un mod de viață. Spun toate astea pentru că mă doare sufletul când aud că x studenți la actorie au renunțat după anul I sau nu merg sau întârzie la cursurile de actorie sau nu citesc cărți de specialitate sau cărți în general, sau nu repetă până crapă oasele în ei sau nu cunosc filme de calitate sau oameni de artă sau pictori și tot așa și tot așa. Mă opresc aici pentru că e un subiect sensibil pentru mine.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
Ș. M.: Alexandru Dabija. Silviu Purcărete. Andriy Zholdak. Lev Dodin. Tarantino. Lars von Trier. Castellucci. Doamne, cum ar fi să mă sune Castellucci? Să mai zic? Că lista e luuuuuhuhuhuuuungă!

R. T.: Cum înțelegi succesul?
Ș. M.: Ca pe ceva ce trebuie mânuit cu mare grijă. Asemeni unui păpușar, trebuie să cunoști cum funcționează firele păpușii pentru a o face să învie, trebuie să... Ce prostii spun aici? Mai simplu: succesul, cred eu, este alcătuit din căutări. Dacă toate căutările tale sunt bune, apare Dl. Succes care îți spune „Yes! Yes! Come this way! Asta e calea!”. Iar acea cale trebuie pavată cu și mai multe căutări. Asta e important, să nu te oprești, să nu spui că ești mulțumit cu ce ai găsit și că îți ajunge. Trebuie să cauți și iar să cauți și iar și iar și iar să cauți.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
Ș. M.: Cochetam cu teatrul încă din liceu, dar n-am avut curajul să recunosc față de mine că vreau să mă fac actriță. Decizia a venit mult mai târziu, eram studentă în ultimul an la altă facultate și deja știam pe de rost repertoriul Teatrului Național din Cluj. Dar a existat un moment de o fracțiune de secundă dintr-un spectacol, cât o respirație, care a rezonat în mine asemeni unui cutremur și atunci am știut că îmi voi rata viața dacă nu fac asta. A doua zi am și început să citesc poezii în draci și să-mi caut monoloage. Am avut nevoie doar de un imbold, fie el de orice natură.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
Ș. M.: HOP înseamnă să mă întâlnesc cu mine așa cum nu am mai făcut-o până acum. Înseamnă trezirea unor instincte și vise pe care le credeam de mult pierdute. Înseamnă încă un pas... Și voi vedea pe parcurs ce înseamnă acest pas... Deocamdată, important e că am zis HOP și am sărit gardul!

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016