Unic, irepetabil: Miss Julie

Ca întotdeauna când trece mult timp de când n-ai mai făcut o chestie – cum e mersul la teatru, în cazul meu –, în clipa în care intri în teatru ai senzația că ești parașutat acolo și că nici nu mai știi cu ce se mănâncă toată povestea. Te simți în plus, te simți mic, ba chiar te apucă jena și, pe undeva, teama că nu mai știi cum să vezi teatru. Ei bine, fals. Nu știu alții cum sunt, dar eu, după o pauză care a durat câteva luni, în secunda în care s-a ridicat cortina mi s-au activat toate antenele și butoanele și luminițele pentru arta asta incredibil de complexă. Tot ce iubeam la teatru, tot ce știam și gândeam despre teatru, tot ce mă ridica la etajul 10 al existenței mele, ca spectator, a prins viață brusc, iar pauza nefastă s-a evaporat de parcă nici n-ar fi fost. Așa se întâmplă când nimerești, printr-o minune, tocmai la un mare, mare spectacol.

Acel mare, mare spectacol – și mă iertați, vă rog, pentru entuziasmul de a începe cu vorbe umflate – se numește Miss Julie, iar eu am prins ultima lui reprezentație din Festivalul Național de Teatru (București). O altă ocazie să-l vedeți ar fi, din păcate, doar la el acasă, iar asta înseamnă mai mult o imposibilitate – spectacolul e produs de Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin. Adică Germania, adică 1.700 km.

Vă scriu despre acest spectacol nu ca să vă fac sânge rău, cum se spune, ci ca să știți că teatrul poate fi orice. Adică în mod concret orice, oricum, oricât, oricând. Înainte, însă, să vă explic de ce spun asta, o să precizez că, pe afiș, Miss Julie pare a fi previzibil și comun. E bazat pe un text de teatru universal, scris de un autor celebru, predat la toate școlile de teatru din lume – August Strindberg, dramaturg suedez de secol XIX – și chiar poartă titlul original al textului inițial. Pare, deci, acel gen de teatru cuminte, care e atât de corect în raport cu textul de bază, încât dacă citești piesa și îți imaginezi cum ar arăta spectacolul, n-ai greși prea mult. L-ai ghici, ai avea așteptări care s-ar putea adeveri.

Dincolo de cumințenii și previzibilități, Miss Julie anulează așteptările. Păstrează povestea-sursă, într-o formă esențializată – relația de iubire interzisă între aristocrata Julie și majordomul ei, Jean, surprinsă cu acuitate, în toate etapele, de către însăși logodnica acestuia, slujnica Kristin –, dar o folosește ca fundație pentru o altă construcție. Ei bine, această altă construcție are un scop precis: să scoată la iveală toate acele amănunte de durere, de intimitate și de zbatere, pe care doar emoția adulterului, spaima de a fi prins și durerea de a-ți vedea logodna sfărâmată le pot produce. Aici, povestea se răstoarnă și e privită dintr-o perspectivă unică: cea a slujnicei Kristin.

Pentru revelarea acelor amănunte de intimitate, regizorii Katie Mitchell și Leo Warner au găsit o soluție care, pe mine cel puțin, m-a uimit prin precizie. Pe de o parte, „închid” povestea într-un decor de casă compactă, cu încăperi în patru pereți, în care vezi ce se întâmplă doar prin geam sau dacă se deschide ușa. Actorii ies, intră, joacă înăuntru, joacă afară, joacă cu fața și cu spatele la public. Dar asta nu înseamnă că nu vedem ce se întâmplă, pentru că, pe de altă parte, regizorii „deschid” povestea prin camere de filmat care se află în casă și care urmăresc personajele. Imaginile, proiectate pe un ecran, devin film live, montat live, cu sunete live – dacă vă vine să credeți, în partea dreaptă a scenei există o masă la care se produc, artificial, toate sunetele pe care, chipurile, le-ar produce personajele din casă. Un fâșâit de haină, un zgomot de clanță, un picur de apă, un oftat, o atingere a două trupuri – totul este amplificat, pentru ca detaliul intim să conteze. Tot așa, vocile lui Jean și Julie, care se ceartă în altă cameră și pe care Kristin le aude prin podea, sunt înregistrate live în două cabine antifonate, din stânga și dreapta scenei. Ca să nu mai spun că spectacolul conține un personaj în plus, un fel de a doua slujnică, identică lui Kristin, care îi reproduce mișcările și care, simultan, operează camerele de filmat. Ca alter-ego al protagonistei, cea de-a doua slujnică exprimă, de fapt, esența poveștii: Kristin e peste tot, știe tot, simte tot.

Spectacolul devine, astfel, deschis în sensul vizibilității totale, iar povestea, cu toate intimitățile durerii ei, se îndreaptă către spectatori cu acea forță a detaliului pe care doar cinematografia, prin montaj, o atinge. Miss Julie se apropie, deci, de o formă ideală de teatru, care rămâne în zona acelui „aici și acum”, dar, în același timp, oferă omniprezența pe care doar montajul o poate oferi. De unde, iată, și revelația pe care o produce spectacolul: convenția e la vedere, cameramanii umblă de colo până colo cu camerele de filmat, mută decoruri, trag cabluri și, cu toate astea, parcă nicicând nu ai mai avut un acces atât de pur la dramă. Drama, deci, vine din detaliu, iar, aici, detaliul este suprem.

Sunt multe lucruri care îmi vin în minte despre Miss Julie și pe care vi le-aș spune – așa cum întotdeauna se întâmplă când descoperi un lucru bine făcut și vrei să îl povestești. Dar, credeți-mă, e de nepovestit. Cum, de pildă, v-aș putea povesti chipul de femeie obosită, ridată, îmbătrânită devreme, al lui Kristin? Cum v-aș putea descrie simultaneitățile între ce vezi pe ecran și frânturile de scenă reală pe care le vezi prin fereastra casei? Cum v-aș putea exprima intensitatea poveștii, ivită nu din cuvinte, ci din mici, foarte mici gesturi, pe care camera de filmat le inflamează la un nivel aproape de coșmar? Nu, nu aș putea. Nu se poate.

Miss Julie e inimitabil. E o orchestră de tehnologie și actorie. O sinteză supremă de film și teatru. De fapt, e cum spunea rezigorul rus Meyerhold, la început de secol XX, că ar trebui să fie teatrul: un loc în care se întâmplă lucruri pe care doar în teatru le poți găsi. Deși artificial, Miss Julie e viu; deși jucat, pare real; deși aproape fără replici, pare plin de dialog, fiind 100% fidel, ca intimitate și cerebralitate, teatrului psihologic de sfârșit de secol XIX.

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului „Schaubühne am Lehniner Platz” din Berlin (Germania), publicat pe www.schaubuehne.de

Regie: Katie Mitchell; Leo Warner
Dramaturgie: Maja Zade, după August Strindberg
Scenografie: Alex Eales
Distribuție: Jule Böwe; Tilman Strauss; Luise Wolfram; Cathlen Gawlich; Lisa Guth
Imagine: Stefan Kessissoglou; Krzysztof Honowski
Sunet: Gareth Fry; Adrienne Quartly
Muzică: Paul Clark
Producție: Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin (Germania)
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul Festivalului Național de Teatru (București)
Credite foto: Stephen Cummiskey