Ploiești, noiembrie, teatru. Prima zi

Details

Category: Spectacole

Published on Tuesday, 05 November 2019 20:46

Written by Florian-Rareș Tileagă

O zi caldă de noiembrie, într-un oraș în care n-ai mai pus piciorul până acum, e perfectă ca să faci cunoștință cu acel oraș. Cu clădirile, cu străzile, cu felul orașului de a fi prin oameni, prin mașini, prin vorbele pe care le auzi pe trotuar și în trafic. Pe scurt, vibe-ul orașului. Așa a fost ieri, când am ajuns în Ploiești, pentru Festivalul „Toma Caragiu”. Mai aveam câteva ore până la primul spectacol, și ce altceva aș fi avut mai bun de făcut decât să umblu prin oraș? Nimic, așa că pun o haină pe mine și ies.

Cum, însă, timpul de stat în Ploiești e scurt, n-am vreme de plimbări. Nici de muzee. Încerc varianta rapidă, pe un traseu-fulger pe care îl improvizez pe loc: un parc, un bulevard, un restaurant, o biserică, o piață alimentară, un Mac, niște ulițe mai dosite. Din toate câte ceva, pe repede-înainte.

N-o să vă fac o descriere dulceag-romanțată a plimbării mele. Dar pot să vă spun că, la amiază, Ploieștiul e un fel de Sibiu. Calm, verde, luminos, cu oameni care, incredibil, îți zâmbesc dacă îi privești în ochi, chestie care mi s-a mai întâmplat doar în Timișoara... După-masa, însă, Ploieștiul se preface într-un Bacău mai mare, la fel de gri, nespecific, nelalocul lui. Arhitectura boierească, splendidă, parcă se face nevăzută, lăsând în primplan blocurile în care oamenii se grăbesc să ajungă. E forfotă de back from work. Iar undeva în spatele meu, pe trotuar, aud niște adulți cum îl înjură porcos pe un copilaș de 8-9 ani, fiindcă i-a întrerupt din vorbit. Fază virală de Facebook, nu alta. Cât despre ambianța de seară, Ploieștiul devine un București mai mic. Dar e Bucureștiul ăla al străzilor de pe lângă centru, unde tre’ să ai grijă pe unde calci și pe ce străzi umbrite ajungi. Așa că, dacă e vreun vibe al Ploieștiului, la care să ai acces într-o zi, imaginați-vă un amestec de zâmbet și nervi.

Iertați-mi, vă rog, introducerea greoaie, fals-literară, dar a face cunoștință cu orașul în care are loc un festival e la fel de important cu a ști din ce livadă vine mărul pe care vrei să-l mănânci. Deocamdată, mărul e bun. Are gust. Are și ceva zbârcituri, dar asta înseamnă că e bio. Natural. Nu?

Ei bine, cu acest bagaj de stări amestecate am ajuns la primul moment al festivalului: o expoziție foto, chiar în foaierul teatrului, în care sunt cuprinse 26 de portrete semnate de regretatul Sorin Radu. Sunt portrete de actori, de personalități române și străine – de la Marcel Iureș și Maia Morgenstern, la Regele Mihai, Salvador Dali și Ronald Reagan. Sunt portrete simple, clare și ele denotă nu atât calitatea fotografiilor, cât calitatea umană a fotografului, care a fost primit cu la fel de multă deschidere în teatre, ca și în cele mai înalte medii diplomatice. Cât despre fotografia de teatru, Sorin Radu rămâne un reper pentru ceea ce înseamnă discreția.

De început

Prima „scânteie” a festivalului a fost, totuși, afară din teatru, cu un performance stradal pe texte de Caragiale și Mușatescu. Trei actori, fiecare cu câte un monolog, au construit, pe rând, o situație de conflict. Bineînțeles, nu a lipsit umorul, ivit din acel limbaj pseudo-savant, ultra-pedant, umflat din schițele lui Caragiale. Nu am de gând – nici nu e cazul, nici locul – să fac o cronică a performance-ului, însă pentru un moment comic (axat mai mult pe text decât pe costum sau recuzită) energia rostirii trebuie să fie mai potolită. La public trebuie să ajungă TOT ce iese pe gura actorului, și mă refer aici nu la faptul că nu s-ar fi auzit, ci la faptul că nu s-a râs pe cât ar fi trebuit să se râdă și nu s-a exploatat toată resursa de finețe (de cuvânt, de tăcere, de privire, de gest) care ar fi trebuit să se exploateze. E un foarte mic semnal de alarmă, pe care îl trag tinerilor actori de pretutindeni, nu neapărat celor trei care au deschis, cu succes de altfel, festivalul.

Autor: I.L. Caragiale; Tudor Mușatescu
Regie: Vlad Trifaș
Distribuție: Ștefan Pavel; Cătălin Ștefan Bucur; Mihaela Mardare
Producție: performance al Teatrului „Toma Caragiu”, Ploiești
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 2 ore 15 minute
Credite foto: Maria Ștefănescu

Salba dracului

Povestea vine din secolul XIX și îi aparține lui Alecsandri. De fapt, e chiar prima dintre scrierile lui dramatice, publicate în „Repertoriul dramatic” (1852), fiind în mod declarat o ilustrare brută a diferenței între cultura nouă, reprezentată aici de Iorgu, proaspăt întors acasă de la studii, și cea veche, anchilozată, tradiționalistă a Iașilor din acei ani. Ideilor liberale, progresiste ale acestui tânăr, care le-a asimilat fără să le priceapă și care ar face orice ca să „dea bine” printre cei de acasă, li se opune primitivismul oamenilor de acasă, ale căror realizări, în viață, sunt cazanul de țuică și hora. De aici, ciocniri între ce se vrea și ce se obține, între aparența ideologiei și realitatea banului, între cine „aș vrea să fiu” și cine „mi-e rușine să recunosc că sunt”. Așa că textul, deși vechi de două sute de ani, nu e inactual. Problemele de inadecvare de la o lume la alta sunt atemporale și se resimt cu atât mai tare, cu cât civilizația de baștină e mai înapoiată. Le-am simțit și eu, personal, în anii facultății, când mă credeam un mare deștept și, poate, le-ați simțit și voi, când vă întorceați în satul sau orășelul de acasă. De aceea, spectacolul are sens, azi, având în vedere că, la noi, chestiunea jocului de aparențe e resimțită mai mult decât la scară largă. Cu o populație majoritară la sat și cu un tineret pregătit pe fugă în universități, problemele de inadecvare sunt vii.

Salba dracului e un spectacol pe care, la Ploiești, l-am văzut pentru a doua oară, prima fiind la Odeonul din București, în octombrie. Dar și acum, ca și atunci, am avut aceeași senzație: de spectacol nelalocul lui. Ca vechi urmăritor al teatrului lui Dabija, de la Colonelul Pasăre (2001) încoace, am fost mirat să văd că plăcerea lui pentru grai, poveste românească și specific local a ajuns, de data asta, într-o zonă de... eroziune. Nu pot să zic că n-am râs, împreună cu ceilalți din public, dar asta s-a întâmplat rar – deși intenția spectacolului era, evident, să se întâmple des – în cele aproape două ore de spectacol, iar ceea ce nu era râs a ajuns să fie banal, sec, plat, gălăgios. Repet, chiar dacă pare greu de crezut, sunt fan Dabija. Și nu o zic ca pe o scuză. Dacă teatrul lui ar fi facebook, eu, unul, aș fi un follower veșnic încântat de orice nou titlu cu care vine. Așa am fost și așa voi fi, având tot timpul în minte repere ca Nasul, Creatorul de teatru, Absolut!, OO! sau Pyramus & Thisbe 4 You. Dar, aici, ceva nu a mers.

Din păcate, singurul „stâlp” al spectacolului, care ar fi trebuit să țină totul în echilibru – și anume specificul moldovenesc al situațiilor, construit din grai și tradiție – a fost insuficient. Insuficient și incapabil să asigure forța a două ore de spectacol. În loc să existe mai multă poveste, exprimată cu mai puțină scălâmbăială, cu mai puțină agitare a energiilor din scenă, a existat, în schimb, mai multă gălăgie. S-a râs, într-adevăr, dar la glumițe, la aparte-uri, la faze de umplutură, nu la ceea ce, într-un text comic, asigură umorul de valoare: situația. Au fost monotonii atât la nivel de urlet – până la durutul urechilor... –, cât și la nivel de rostiri soft, făcând spectacolul să fie mai mult strident, decât inteligent, și mai aproape de gălăgia lui Vasilache și Mărioara din iarmaroc, decât de Matei Millo. Mai mult decât atât, s-au jucat roluri care au semănat între ele nu ca figuri de personaj colectiv, ci ca soluții superficiale de „a ajunge la public”. Ceea ce, mie cel puțin, îmi amintește o veche hibă a actorilor români: e suficient să termini o facultate de teatru, să apari în spectacolul cutare, făcut de cutare, să ai energie pe scenă și să nu greșești replicile, ca să zici că ești bun. Nu sunt răutăcios, sunt de-a dreptul îngrijorat; păi dacă e vreun spectator nou-nouț, care nu a văzut teatru în viața lui, și nimerește direct la Salba dracului, se sperie și greu îl mai prinzi în templul Thaliei. În concluzie, spectacolul este în mare parte ratat. E ca și când ar fi fost făcut de actori, de ei înșiși și atât, fără cine știe ce coordonare. Iar dacă a fost coordonare, parcă i-a aparținut cuiva care s-a plictisit de teatru. Așa că nu, nu pot să îmi închipui că aici ar fi Alexandru Dabija. E ca și când BMW-ul tocmai a scos un fel de Logan, la care tremură plasticele pe bord.

Autor: Vasile Alecsandri
Regie: Alexandru Dabija
Scenografia: Alexandru Dabija
Distribuție (parțial): Lucia Pînzaru; Florin Toma; Petronela Buda
Producție: Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Galați
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 50 minute
Credite foto: Andrei Gîndac

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați.

Mihăiță. Reconstituirea unei vieți

Când joacă pe scenă unul ca George Mihăiță, provenit din vechea generație care s-a impus, în mentalul colectiv românesc, ca fiind „de aur” – alături de Cotescu, Caragiu, Patrichi, Dem Rădulescu, etc. –, e întotdeauna o bucurie pentru publicul larg. Iată de ce one-man-show-ul de aseară, jucat de Mihăiță pe scena de la „Imaginario” din Ploiești, a fost un succes cert. Pornind, ca idee, din cartea biografică a Doinei Papp – Mihăiță. Reconstituirea unei vieți –, spectacolul este, de fapt, o ilustrare a celor mai bune momente din viața profesională și personală a actorului. A fost un spectacol frumos, cuminte, decent, în limitele genului său; un spectacol care ar fi riscat să pară, la un moment dat, un laudatio de sine suspect, dacă n-ar fi fost contrapunctat, încontinuu, de autoironiile lui Mihăiță, care s-a simțit bine vorbind de propriile limite. Eu, unul, m-am simțit bine la spectacol, atât pentru că, personal, fie văzusem spectacolele și filmele de care vorbea Mihăiță, fie citisem despre ele în revistele de teatru. Și la fel cred că s-au simțit și restul. A fost bine, a fost încheierea bună a primei zile de festival.

One-man-show de George Mihăiță
Producție: Teatrul de Comedie, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 10 minute
Credite foto: Teatrul „Toma Caragiu”

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019