Fum de lumânare: Oașa

Oașa e, fără nici un dubiu, cel mai sonor nume din Șureanu. Poate pentru că e pe malul lacului cu același nume, a cărui întindere izbitor de frumoasă, oceanică, e vecină cu Transalpina, poate pentru că mănăstirea a devenit pur și simplu un punct de referință pentru românii care caută mănăstiri. Cert e că, înainte cu mult timp ca Transalpina să existe și înainte cu mult timp ca mănăstirea să ajungă la urechile cuiva, Oașa fusese dintotdeauna ceea ce e și azi: un loc ferit de lume. Sau, altfel zis, un loc aproape de cer.

Din fericire, nici turismul gălăgios, deja dezordonat al Transalpinei și nici îmbulzeala pelerinilor n-au reușit încă să tulbure tihna de dincolo de poarta de lemn a mănăstirii. E spațiul arhaic prin excelență, care încremenește timpul în mod anistoric: icoane făcătoare de minuni, lângă altar; copii, adulți și bătrâni, îmbrăcați în straie populare la slujbă; seri duhovnicești în miez de iarnă, la lumină de lămpaș; muncă și rugăciune de dimineața până noaptea, dusă de obștea călugărilor întocmai ca în Athos. Oașa (sau „Fetița”, cum i se mai spune) este, pentru sufletul celor care au intrat pe poarta ei de lemn, un loc cu binecuvântări.

Cum treci de poarta de lemn și urci treptele de piatră de sub clopotniță, vezi biserica mănăstirii, ctitorită de Mihail Sadoveanu, împreună Ionel Pop, în 1936. Inițial, ea se afla pe Valea Frumoasei, dar a fost strămutată aici în 1983, odată cu construirea barajului Oașa. Pictată în 1986, de același Liviu Dumbravă din Gura Humorului care a pictat și Schitul Țețu, putem spune, fără exagerări nostalgiste, că biserica te întâmpină ca un veritabil spațiu de frumusețe și tihnă.

Mănăstirea propriu-zisă, cu obște de maici, a luat ființă în anul 1990. După 10 ani, a fost înlocuită cu obște de călugări, dar asta nu a schimbat ritul. El a rămas athonit, adică cu trai zilnic împărțit între muncă și rugăciune, cu zile care încep pe lumina lunii, la slujba de miezonoptică, și care se încheie la amiază, când toată suflarea mănăstirii se odihnește pentru câteva ore. Nu oricând în timpul zilei, deci, poți „da buzna” la Oașa. Și, dacă tot vorbim de atitudini, nu treceți nepăsători pe lângă Icoana Maicii Domnului din fața altarului, cunoscută de-a lungul anilor ca făcătoare de minuni. Veți mai găsi acolo, într-o raclă de sticlă ornamentată, moaște ale sfinților Pantelimon, Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Arsenie cel Mare.

De acea blândețe creștină nesimulată, de care vorbesc de obicei poveştile cu tâlc ale Patericului, vă veți convinge stând de vorbă cu oricare din monahii de la Oașa. Dar în special cu starețul Iustin Miron, călugărul de la care aflăm că obștea de la Oașa e alcătuită din monahi păstoriți de însuși Teofil Părăian, vestitul duhovnic de la Sâmbăta. Urmele marelui părinte sunt, așadar, peste tot în mănăstire, astfel că, pentru cei care au avut bucuria să-l cunoască, o simplă vizită la Oașa va însemna mult. Nu mai puțin contează faptul că monahii „de la Fetița” sunt oameni cu carte, deloc străini de ce se întâmplă în lume, în ciuda prejudecăților noastre pripite la vederea hainelor lor negre, a bărbilor lungi, a privirii în pământ. Sunt intelectuali veritabili, iar dovadă stau saloanele lor teologice, organizate de obicei în serile lungi de iarnă, când se face studiu biblic. Nimic mai plăcut într-o seară de decembrie. Oricine e bine primit.

Totodată, Mănăstirea Oașa e unul din puținele lăcașuri din Europa unde încă mai puteți vedea, la liturghii, săteni îmbrăcați în straie populare, probabil țesute cu mâna lor. Farmecul rural este, deci, netrucat. Bine ați venit la Oașa, locul în care fumul de lumânare urcă drept în sus.

Acces la mănăstirea Oașa

Din DN 67 C, care pornește din Sebeș, treceți prin Șugag, pe lângă lacul Tău și ajungeți la barajul Oașa. De acolo, faceți dreapta pe lângă lac, pe DJ 704 și continuați 2 km până la mănăstire, care se află lângă drum. Distanță față de Sebeș: 65 km.

Obiectiv turistic: mănăstirea Oașa
Localizare: Munții Șureanu (județul Alba)
Coordonate: latitudine 45.572528; longitudine 23.610922; alt. 1.277 m
Acces: cu mașina
Surse de informație pentru acest articol: mănăstirea Oașa
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015

Mănăstirea Rîmeț

În decembrie ’89, călugăriţele de la Rîmeţ n-aveau nici televizor, nici radio. Rupte de lume în sensul complet al cuvântului, cum destul de rar vezi azi în spaţiile monahale româneşti, maicile din mănăstirea de secol XIV erau, în 1989, prea departe de zgomotul lumii, ca să-l poată auzi. Nu ştiau că ţara trece dintr-o eră în alta şi că, treptat, inclusiv viaţa lor de pustnici fără radio va fi afectată ireversibil. Dacă n-ar fi coborât de pe munte, la mănăstire, un om care avea radiocasetofon şi dacă nu le-ar fi zis că „la Timişoara ar fi ceva”, pentru maicile de la Rîmeţ iarna lui 1990 ar fi fost ca iarna lui 1972. Sau a lui 1986.

Azi, Rîmeţul ştie de radio, TV, tabletă, net, touch. E aproape amuzant că maicile au gmail şi că, dacă vrei să le trimiţi ceva, intri pe wetransfer. Dar, pe cât ni se pare de şod să vezi o măicuţă cu tabletă, pe atât e de prosteşte să ne mirăm de asta, cu o sprânceană în sus. Conectarea cu prezentul are, la Rîmeţ, o dimensiune banală, utilitară, nu una de risipă energetică pe nimicuri moderne, cum alegem noi să procedăm. De fapt, nici măcar nu e un issue că discutăm despre tablete şi tastaturi. Lucrul cu adevărat important e că, odată ce intri pe porţile mănăstirii, timpul e aproape inexistent. Poate uşor întors în ultimele decenii ale secolului XX, cu geamuri încă de lemn, cu uşi şi zăvoare vechi, cu utilări şi farfurii şi tacâmuri de anii ’70-’80, ca şi când atunci s-ar fi petrecut ultimul save în destinul mănăstirii. Nu ştiu, n-am văzut cu ochii mei ce fel de viaţă aveau maicile, în ’89, dar pot spune că felul lor de acum de a privi lumea – un fel potolit, omenos – a fost dintotdeauna felul lor de a fi. Şi mi-ar plăcea, în viaţa mea de civil nehodinit, să am hodina lor interioară.

Rîmeţ. Aparenţă şi conţinut

Insist asupra termenului „odihnă”, la Rîmeţ, fiindcă prima impresie, intrând pe gigantica poartă a mănăstirii, e chiar opusul: un loc complex, greu de administrat, gălăgios, agitat din cauza forfotei de baticuri pe cap şi, totodată, a aparatelor foto la gât. Un loc neliniştitor, pe scurt. Pare a fi genul de spaţiu intimidant, în care parcă toţi românii au pus piciorul şi în care, dacă ajungi pentru prima oară, ai impresia că tre’ să te faci mic de tot. Răspunsul meu este, însă, „nu”. Nu e un loc agitat, aşa cum nu e gălăgios. În ciuda mărimii, similară cu a ansamblurilor monahale din Moldova, în ciuda faptului că deţine două biserici, multe chilii, un superb muzeu etnografic (care timp de sute de ani a funcționat ca școală și în care limba română a fost învățată de către copilașii acestor locuri), ateliere de ţesut, vie, grădină, alei, livadă, Rîmeţul e, în mod paradoxal, liniştitor prin complexitatea lucrurilor pe care le conţine. Iar liniştea se explică printr-un singur cuvânt: Ierusalima, numele maicii stareţe al cărei creier şi ale cărei mâini au lucrat ani de zile în fruntea obştii de la Rîmeţ, pentru ca Rîmeţul să arate aşa cum arată. Şi pentru ca liniştea să rămână.

Rîmeţ. Biserica veche

„Conţinutul” mănăstirii este, în esenţă, biserica veche şi biserica nouă. Una e din veacul al XIV-lea, cealaltă, din anii ’80. Dar ambele fac ca mănăstirea, privită din profil, să pară un orăşel de turnuri şi acoperişuri. Biserica veche – căci n-ar avea sens să vorbim despre Rîmeţ altfel decât prin prisma vechii biserici – pare o clopotniţă. Turnul gros, văruit în alb, cu imperfecţiuni fiindcă aşa era piatra de râu din care fusese făcut, e turnul unei mici biserici de zid. Acolo, înăuntru, de pe la 1300 încoace, s-au consumat sute de ani, mii de slujbe şi zeci de miracole.

Puţini dintre noi, probabil, ştiu că splendidul monument a fost ridicat, acum şapte secole, de mâinile câtorva călugări, numiţi pe atunci „eremiţi” (adică „pustnici”), de unde şi numele mănăstirii. Monumentul, deşi neimpresionant ca proporţii, e remarcabil prin ceea ce conţine înăuntru şi, la nivel de ambianţă, prin micimea de-a dreptul miniaturală a interiorului. Micul iconostatul e, aici, din piatră şi, în loc de uşi diaconeşti şi uşi împărăteşti, aşa cum vedem peste tot în lumea ortodoxă, există doar două uşi. Una ţine de uşi diaconeşti, alta, de uşi împărăteşti.

Esenţa bisericuţei e dată, însă, de cele nouă straturi de pictură murală, a căror realizare se întinde între 1300-1900. Cercetătorii le-au descoperit rând pe rând, iar pe cel mai valoros dintre ele – al treilea – îl puteţi vedea pe arcada de trecere între pronaos şi naos. Acolo s-a păstrat o icoană cu Sf. Ghelasie de la Rîmeţ, plus inscripţia care încredinţează această lucrare zugravului Mihu de la Crişul Alba, în 2 iulie 1377. Cât despre izvorul de la baza bisericii, sub altar, trebuie să ştiţi trei lucruri. Unu, că acolo se afla, iniţial, nivelul bisericii; doi, că monahii obişnuiau să folosească apa lui în timpul slujbei şi trei, că e vindecător. Nu pe baza unor povestiri de babă, ci pe mărturii medicale în urma vindecărilor, ceea ce le poate stimula scepticilor ironici o infimă formă de respect.

Rîmeţ. Biserica nouă

Când ai tot mai mulţi musafiri, care stau la coadă să-ţi intre în casă, te gândeşti, poate, că n-ar fi rea o casă mai mare. Cam asta e logica din spatele multor construiri de biserică nouă, la câţiva paşi de biserica veche care a devenit neîncăpătoare. Rîmeţul nu face excepţie şi, în iunie 1982, se sfinţea piatra de temelie pentru o biserică nouă. Una mai mare.

Treptat, rugăciunile s-au mutat din bisericuţă în biserică, lăsând vechiul locaş la tristul nivel de muzeu şi atât. Dar să privim partea plină a paharului: azi, la Rîmeţ, nu te mai poţi plânge de înghesuială, de năduşeală, de miros înecăcios de tămâie. În plus, monumentul de secol XIV se conservă mai bine fără activitate zilnică. Iar dacă, să zicem, vrei să te rogi în bătrânul locaş, feel free to do it. Dar să revenim la noua biserică, cu care maicile par să se mândrească mai mult decât cu vechea. Motivul e simplu: uriaşa construcţie, ridicată în plină epocă dictatorială, e semnul micuţei lor victorii asupra comunismului. Iar frumuseţea ei – fiindcă, în cazul ei, vorbim de frumuseţe şi grandoare – stă în ornamentaţie, de factură neobrâncovenească. Veţi remarca, fără îndoială, coloanele cu capiteluri compozite, pridvorul deschis, faţadele cu brâuri sculptate, sub forma unor funii, care fac înconjurul bisericii. Interiorul e scăldat de luminozitatea sobră a picturii şi tocmai acest dialog nerostit între feţele de sfinţi de pe pereţi şi întuneceala dinăuntru construieşte, cred eu, atmosfera tipică de mănăstire ortodoxă. O atmosferă din care, uneori, nu lipseşte foiala, şuşoteala şi poveştile între strane, 100% non-duhovniceşti şi iritatante peste măsură. Dar să trecem peste.

Întâmplări cu sens

Cu oricare dintre maicile de la Rîmeţ aţi sta de vorbă, fiecare ştie să spună câte ceva despre Sf. Ghelasie, de care se leagă multe întâmplări şi miracole. Călugăr sihastru în secolul al XIV-lea, părinte sufletesc pentru călugării de la Rîmeţ şi, aşa cum s-a dedus ulterior, arhiepiscop al Transilvaniei în acea epocă, Ghelasie are, la Rîmeţ, statut de protector. Se spune că, atunci când a murit, Sf. Ghelasie se afla pe măgar, în drum spre mănăstire. Măgarul a avut grijă să nu îl răstoarne, iar în clipa în care a ajuns în faţa mănăstirii, a lovit cu copita în drum, urma ei imprimându-se în piatră. A fost descoperită chiar atunci de călugări, fiind păstrată cu sfinţenie, dovadă că azi piatra se află în muzeul mănăstirii. Un alt lucru interesant e legat de craniul lui Ghelasie. Ivit din pământ, cândva în secolul trecut, a fost luat de râul care intrase în curtea mănăstirii. Dus de apă, a ocolit biserica şi s-a oprit lângă altar. Era un craniu gălbui şi răspândea o mireasmă plăcută. Nimeni nu ştia al cui e. Dar sosirea unei femei maramureşence la Rîmeţ a schimbat totul. Era epileptică şi venise la mănăstire din cauza unui vis, în care i se spusese că acel craniu e vindecător şi că este, de fapt, al lui Ghelasie. După ce a participat la Maslu, femeia s-a atins de craniu. Tămăduirea s-a produs pe loc, fiind prima dintr-un lung şir de vindecări care urmau să se producă. Craniul e păstrat şi azi într-o raclă, în biserica nouă a mănăstirii.

Şi dacă nu v-am convins să mergeţi la Rîmeţ pentru istoria ei de miracole, pe care le credem sau nu, sau pentru arta ei, pe care o simţim sau nu, sau pentru rânduiala de acolo, pe care o acceptăm sau nu, mergeţi la Rîmeţ pentru ceea ce vă spuneam la început: pentru linişte. O linişte adânc rurală, sănătos rurală, la poalele unor stânci splendide. Aşa cum visăm cu ochii închişi, la birou.

Acces la mănăstirea Rîmeţ

Accesul spre mănăstire începe din centrul oraşului Teiuş. Din DN 1, în direcţia Cluj, faci stânga pe DJ 750 C şi treci prin satele Stremţ şi Geoagiu de Sus. Vei ajunge, apoi, în satul Valea Mănăstirii, unde se află Mănăstirea Rîmeţ.

Obiectiv turistic: mănăstirea Rîmeţ
Localizare: Munţii Trascău, sat Valea Mănăstirii, pe raza comunei Rîmeţ (judeţul Alba)
Acces: cu maşina
Facilităţi: parcare; cazare; campare
Surse de informaţie pentru acest articol: mănăstirea Rîmeţ
Credite foto: Florian-Rareş Tileagă

Schitul Poșaga

În secunda în care am intrat în bisericuță, fiind soare afară și întuneric înăuntru, n-am putut vedea mai nimic. M-am frecat la ochi, dar tot degeaba. În schimb, am auzit două voci, care rosteau, pe rând, o rugăciune lungă. O rosteau în șoaptă și, în combinație cu întunericul, părea un fel de vis, ziua-n amiaza mare. Treptat, însă, ochii mi s-au obișnuit cu bezna și am putut vedea oamenii pe care, până atunci, îi puteam doar auzi: un țăran și un călugăr. Două lumi, ambele duhovnicești și o a treia, turistică, reprezentată de mine cu binoclu la gât. Dragi cititori, care știți că nu sunt fanul descrierilor lăcrimoase și a pupatului de cruci pe Salvare, vă mărturisesc că Poșaga e, pentru mine, o definiție a liniștii.

Este, totodată, o definiție a spațiului mănăstiresc în miniatură. Curte mică, bisericuță îngustă, chilii puține în care își duce veacul o obște infimă de călugări, și câțiva copăcei care închid curtea fără să ghicești, din stradă, ce e dincolo de ei. La Poșaga, în acest decor miniatural umbrit de verdeață, te simți ascuns, cumva protejat, mai ales că stâncile de lângă schit – rezervația Cheile Poșegii, frumoasă și fotografiabilă doar aici, lângă biserică, nu acolo unde a fost transformată în carieră de piatră... – cuprind schitul de parcă l-ar ține în palme.

Construit din lemn, încărcat de ornamentații cioplite, ansamblul schitului pare foarte vechi. Anul pietrei de temelie este, însă, mai recent decât ați crede: 1933, ctitor fiind Alexandru Rujdea, preot în Poșaga. În 1948, schitul era gata și tot atunci a și început viața monahală, cu obște de călugări, așa cum e și azi. La scurt timp, în 1959, comuniștii au decis că schitul trebuie închis. L-au redeschis abia doar 20 de ani. De atunci, din 1979, viața în schit a fost reluată fără alte întreruperi, urmând a fi clădite biserica de lemn (cu naos și pronaos unite), chiliile, clopotnița și zidul care înconjoară curtea. Un alt moment semnificativ a fost anul 2000, când obștea de aici a fost mutată în mănăstirea Oașa, fiind imediat înlocuită, la Poșaga, de una nouă.

Acum, indiferent ce ce veți face la Poșaga – rugăciune, foto sau plimbare cu mâinile în buzunar –, e imposibil să nu vă sară în ochi un lucru esențial: lemnul. Eu, unul, nu știu să fi văzut, încă, vreo mănăstire cu atât de multe, luxuriante și totuși echilibrate ornamentații în lemn, pline de motive florale. Nu e, din punctul meu de vedere, opulența unui BOR cu prea mult buget. Nu e nici fudulie locală, în rivalitate cu cine știe ce altă mănăstire din apropiere. E pur și simplu o transpunere a naturii în bucăți de lemn cioplit, într-o sinteză de elemente neo-brâncovenești care e imposibil să nu vă atragă atenția. Autorul acestei uriașe opere în lemn de stejar a fost meșterul Vasile Sălăjan, din Baia Sprie, iar anul în care a lucrat-o a fost 1981.

Dacă, prin absurd, nu vă interesează Poșaga nici ca loc de rugăciune, nici ca refugiu, nici ca spațiu pentru fotografie religioasă, poate vă interesează ca izvor de apă vindecătoare. „Izvorul Tămăduirii” sau „Izvorul Maicii Domnului” se află la câțiva pași de schit și, spun multe guri, a vindecat mulți bolnavi. În special femei care sufereau de afecțiuni incurabile. Darurile lor de mulțumire, de pildă, le veți găsi la icoana Maicii Domnului, din biserică. La izvor, însă, atmosfera rustică se pierde. Veți găsi acolo un șantier, cu betoane și fierătanii, probabil al unui viitor paraclis de vară, închinat izvorului.

Și, acum, o încheiere laică. Că femeilor nu le e permis să doarmă peste noapte în schitul Poșaga, înțeleg. Că n-au acces în biserică fără batic și fustă lungă, iarăși înțeleg. Dar că fotografiatul e interzis în incinta schitului, proprietate a statului român, bun public, e un abuz de autoritate. Reacționați în consecință, cu respect și luciditate.

Acces la schitul Poșaga

Din DN 75, pe direcția Câmpeni – Turda, la circa 4 km după ce ieși din Sălciua, se desprinde un drum la stânga, care trece pe sub un pod de fier. Drumul te va duce în satul Poșaga de Jos, de unde mai sunt doar 2 km până la schit.

Obiectiv turistic: schitul Poșaga
Localizare: Muntele Mare, pe raza comunei Poșaga (județul Alba)
Coordonate: alt. 530 m, 46º27'24'' lat. N; 23º23'49'' long. E
Acces: cu mașina
Facilități: parcare
Surse de informație pentru acest articol: schitul Poșaga
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

Refugiu în munți: schitul Țețu

N-ați nimerit prea bine. Îi post, acuma, iar rânduiala e altfel acuma față de restul timpului”, ne-a zis bătrânul părinte Sofronie, cu zâmbetul îngăduitor al omului care vrea, totuși, să te ajute. „Da’ ca să nu plecați supărați de la noi, hai că vă zic”. Și ne-a zis, oameni buni, ne-a zis ca un bunic, pe îndelete, tot ce voiam să știm despre schitul Țețu. Sau Țăț, cum îi zic oamenii locului.

Trebuia să fi știut, atunci când ne-am planificat să mergem la Țețu, că era post și că nu poți da buzna când te taie capul pentru chestiuni ultra-laice precum poze și interviuri. În fine, deja suntem acolo. Iar întâlnirea cu părintele, care e un soi de întâlnire între bunic și nepoți, are loc în șoaptă, la intrarea în biserică. Parcă fără să ne dăm seama, intrăm pe făgașul lui de gesturi și reacții; ne trezim asimilând acest limbaj monahal, limbaj de tăcere simplă, liniștitoare, non-suspectă și non-nedepresivă, de parcă dintotdeauna ne-am fi comportat așa. Ne aflăm în pronoas, lângă icoana Patimilor Domnului, îmbrăcată în argint, despre care părintele ne spune că-i tocmai de la Ierusalim. Intrăm apoi până la iconostas, de unde preotul își începe povestea, cu glas scăzut, în răcoarea parfumată cu mir a bisericuței. Doar zgomotele scurte ale aparatului meu foto îl întrerup, din când în când, pe călugăr. El, însă, surâde de fiecare dată, pentru că ce ne spune e mai important decât nimicurile noastre tehnice.

Istoria schitului Țețu

Aflăm de la părintele că trecutul nu prea îndepărtat al schitului ține de viața unui anume Ghenadie Manciu, călugăr din Țara Făgărașului. Sosise în aceste locuri în 1950, în căutarea unui loc de mănăstire. Cum urcușul era greoi, Ghenadie se odihni într-o poiană și visă că-i apare pe cal Mucenicul Gheorghe, care îl întrebă pe călugăr ce are de gând să facă acolo. Speriat, Ghenadie crezu că omul de pe cal e ofițer al Securității; dar Sfântul Gheorghe l-a liniștit, zicându-i cine e și poruncindu-i să construiască schitul chiar acolo, în poiană.

Cu brațele lui, singur pe deal, Ghenadie începu lucrul. Construi un locaș mic, din lemn (adică actualul paraclis), dar n-a apucat să se bucure prea mult de viața monahală. Între 1950 și 1960, Securitatea l-a împiedicat de câteva ori pe călugăr să slujească, până când a fost arestat, biserica rămânând pustie. Abia în 1990 schitul a prins din nou viață, odată cu îndemnul I.P.S Andrei, adresat părintelui Sofronie Boboia, de a îl reconstrui în același loc.

La fel ca și Ghenadie, Sofronie – cu care stăm noi de vorbă –, porni singur spre locul schitului, urmând ca în prima iarnă să doarmă într-o colibă lipită cu fân. Era tânăr atunci, în putere. Cu greu, fără multe mijloace, a construit două chilii, făcând slujbele în vechiul paraclis (cel ridicat de Ghenadie) până în anul 2000, când a început construirea actualei biserici de lemn, pictată de Liviu Dumbravă. Sfințirea ei a avut loc în 2003. Azi, obștea schitului cuprinde 20 de maici, dimpreună cu stareța, stavrofora Filofteia Bura. Hramul bisericii e „Nașterea Maicii Domnului”, iar al paraclisului e (datorită visului, firește) „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.

Binecuvântarea

Cam asta e mica istorie a schitului Țețu. După ce o încheie, călugărul ne cheamă la masă. Bineînțeles, de post. Ne servește chiar părintele, care aleargă apoi în chilie să caute ceva daruri pentru noi. „Cât timp mâncați, mă duc să văd ce găsesc pe acolo...” Noi, însă, suntem de-a dreptul învinși de atâta bucurie pentru oaspeți; nici nu îndrăznim să zicem „nu”. Și iată-l că se întoarce, într-un suflet, asudat pe la frunte, cu cărți într-o mână și sticluțe cu mir sfințit în alta. Ni le pune grăbit lângă farfurii, după care dă fuga la stareța schitului, despre care ne spune că e bolnavă, pe pat. Nici n-apucăm să zicem „că nu trebuie”, pentru că, la scurt timp, apare și maica Filofteia, în toiag. Ne zâmbește, ne binecuvintează, ne pupă ca pe nepoți.

Eu, unul, plec de la Țețu fără cuvinte. Ce să mai adaugi, ca citadin, la atâta liniște? Știu bine că nu există, pe lumea asta, rețete pentru pace, și totuși cei de la Țețu au fost, parcă, blândețea în sine. Aia care, azi, o mai găsim doar prin cărți. Vă recomand acest loc, care e atât de pustiu și neumblat, încât acolo solitudinea devine prezență, iar apropierea de Dumnezeu, certitudine. E spațiul într-adevăr rupt de lume, care-și confirmă izolarea prin atmosfera bătrânească, plină de tăceri, fără cozi și aglomerații de pelerini. Aici, puteți privi minute în șir curtea schitului, crezând că nu e nici țipenie de om, fără să observați, că, de fapt, într-un colț al curții, e un călugăr bătrân, care muncește de ore bune în grădină. Totul, aici, respiră tihnă și nemișcare. Totul, aici, este realitate privilegiată. Bine ați venit la Țețu, fie că-i de post, fie că-i de dulce.

Acces la schitul Țețu

Din șoseaua Transalpina, după ce ieși din Șugag și ajungi la barajul Tău, faci dreapta înainte de podul de lângă restaurant. Urmează 7 km de drum forestier până la indicatorul schitului, de unde continui pe jos, prin pădure, pe versantul din dreapta. Există o potecă amenajată, cu balustradă de lemn, până la schit.

Obiectiv turistic: schitul Țețu
Localizare: Munții Șureanu, pe raza comunei Șugag (județul Alba)
Coordonate: alt. 560 m, 45º41'35'' lat. N; 23º33'08'' long. E
Acces: cu mașina; pe jos
Facilități: parcare; cazare; campare
Surse de informație pentru acest articol: schitul Țețu
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă