MUSEIKON. Muzeul cuvintelor mari

Details

Category: Cetati

Published on Monday, 01 May 2017 20:30

Written by Florian-Rareș Tileagă

E tot mai greu, azi, să folosim cuvinte mari. Nu pentru că nu s-ar folosi, ci pentru că tot mai puțini mai cred în ele, până într-acolo încât, din cauza lor, chiar și cuvintele mici – de la „bun” și „frumos”, la „atractiv” și „special” – își pierd credibilitatea. Azi, însă, vom folosi cuvinte mari. Le vom boldui, chiar, căci vorbim despre un loc atât de bun și de frumos, încât e musai să facem asta. Locul se numește Museikon, se află în cetatea Alba Iuliei și este, deocamdată, unicul muzeu de artă sacră din țară. Poftiți înăuntru.

Museikon. Adresă: str. Unirii, nr. 3, Alba Iulia

Strada Unirii e chiar în cetate. De fapt, e una dintre căile de pătrundere în cetate și, din fericire, singura prin care puteți intra cu mașina. Așa că, pentru mulți, strada Unirii înseamnă un singur lucru: acces. Și, cel mult, câteva clădiri mari pe lângă care treci, cum ar fi catedrala ortodoxă și, un pic mai departe, Sala Unirii. Din 28 aprilie 2017, însă, zi în care s-a inaugurat Museikon, strada Unirii va trebui să însemne altceva. Și, pas cu pas, ne vom obișnui să o asociem cu alte lucruri decât cele cu care o asociam până acum.

Așa că, întrucât Museikon e acel muzeu de pe strada Unirii în care veți găsi icoane, cărți vechi, atelier de pictură, laborator și bibliotecă de specialitate, aveți tot dreptul, de acum înainte, să numiți strada Unirii în funcție de muzeu. Spuneți-i cum aveți chef: strada aia cu icoanele, strada cu biblioteca, strada muzeului sau, pur și simplu, strada cu muzeu’. Muzeu’ de la intrarea în cetate.

Museikon, un muzeu pentru cei care nu știau că au nevoie de el

Dintre lucrurile noi care apar, an de an, în cetatea Alba Iuliei, înfrumusețând-o imprevizibil, Museikon este, fără nici un dubiu, cel mai nou. Și, fiind nou, a avut încă din faza de concepere / bugetare (valoare 9.736.394,77 lei, printr-un grant oferit de Islanda, Lichtenstein și  Norvegia) șansa să fie amplu și temeinic gândit, astfel încât să fie cât mai cuprinzător și folositor. Museikon este, de fapt, Proiectul Museikon și, la momentul când va fi deschis publicului (adică în toamna lui 2017), va include o mulțime de lucruri pe care merită să le cunoașteți și cu care merită să intrați în contact: expoziție permanentă cu peste 100 icoane pe lemn și pe sticlă, carte veche românească și străină; piese de cult; expoziții temporare, ca mod de promovare a artiștilor contemporani; atelier de scriere și pictură, folosind tehnici de lucru asemănătoare celor din vechime; spațiu de dezbatere a istoriei locale și naționale.

Din toată această enumerare specioasă e bine să rețineți un lucru: toate astea vă sunt accesibile. Ele n-au fost concepute pentru savantul cu călimară și pană de gâscă, ci pentru profanii care văd, în icoane, ceva impenetrabil. Ceva complicat, ermetic, izolat. Ceva ce are legătură cu primitivismul și habotnicia, cu cozile interminabile la moaște sau cu aruncatul în Dunăre, după cruce.

Din contră, Museikon e un loc penetrabil, în care icoana e deschisă, aproape și simplă. Veți vedea, apropiindu-vă de lemnul icoanei – pe care zugravi de acum trei secole au pus culoare, făcând-o și acum să aibă parfumul vopselei –, că scândura prin care dumnezeirea a prins formă e extrem de simplă. Veți vedea, de asemenea, cum se picta și cum se tipografia acum câteva sute de ani, pentru că veți putea lua parte la ateliere special gândite pentru voi. Veți mai vedea, în muzeu, un spațiu expozițional cald, nu reci; dinamic și nonconformist, nu rigid și intimidant. Vă va surprinde un design prietenos, tematic, multifuncțional, nu fixist sau comunist, cum multe muzee sunt. Muzeikon vă va plăcea, pentru că îl veți înțelege. Și, înțelegându-l, veți câștiga o mică parte din tihna și blândețea care apar zugrăvite în icoane.

De pus în ramă: clădirea muzeului, valorificată 100%

Ceea ce până nu demult era doar un mister, construit pe presupuneri și ipoteze, a devenit, recent, un lucru sigur: clădirea muzeului e un monument istoric esențial pentru identitatea Alba Iuliei și a Transilvaniei, având rădăcini în epoca romană, medievală și habsburgică. Începute în februarie 2016, cercetările arheologice efectuate în interiorul și în afara clădirii au scos la iveală o mulțime de date, care, pe măsură ce au fost procesate în laborator, au devenit tot mai interesante. Vorbim, deci, despre un edificiu medieval, clădit pe structuri romane, care a fost preluat apoi de habsburgi, suferind modificări majore. În ce privește romanitatea spațiului, au fost găsite porțiuni din zidul roman de apărare a Castrului Roman al Legiunii a XIII-a Gemina, de la Apulum, zid care s-a păstrat pe o înălțime de 3,80 m și o lungime de 14,90 m. Săpăturile au mai scos la lumină un drum al soldaților (via sagularis) și un canal roman, construit din piatră de râu, legată cu cărămizi, pe una din ele fiind aplicată o ștampilă cu numele legiunii militare: Leg(io) XIII Gem(ina). De asemenea, a fost identificată o construcție din cărămidă, cu bolta prăbușită și resturi de la o posibilă fosă septică, ambele din evul mediu. În plus, în curtea din spate a monumentului au fost descoperite două sisteme de canalizare din cărămidă, amenajate în secolele XVIII și XIX.

Din fericire pentru iubitorii de clădiri vechi, toate aceste detalii de arhitectură au fost puse în valoare. De pildă, o bună bucată a zidului roman de exterior a rămas la suprafață; zidul roman, medieval și austriac au fost integral valorificate, ca și unele ferestre, cărora li s-a redat aspectul baroc inițial. Splendoarea și autenticul acestui spațiu istoric au devenit, astfel, realități. Cât despre turiștii care vor intra în muzeu – indiferent de limba pe care o vorbesc sau de cultura din care vin –, ei vor fi primii care vor înțelege, cu adevărat, importanța acestui loc în Alba Iulia.

Deschiderea oficială, în toamnă

Cu toate că a fost inaugurat în aprilie 2017, Museikon va fi deschis în toamna lui 2017, întrucât e nevoie, conform legii, de șase luni pentru ca microclimatul din muzeu să fie format așa cum trebuie pentru amplasarea exponatelor.

Museikon: finanțat în cadrul Programului PA16/RO12 „Conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural și natural”, prin Mecanismul Financiar SEE 2009-2014, proiect finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Lichtenstein și Norvegia, „Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia” este realizat în parteneriat de Consiliul Județean Alba, Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, Arhiepiscopia Ortodoxă Română Alba Iulia și Universitatea din Bergen – Norvegia.
Operatorul de program este Ministerul Culturii.

Obiectiv turistic: Muzeul de Artă Religioasă Museikon
Localizare: Alba Iulia (județul Alba)
Acces: cu mașina; pe jos
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

Articol publicat inițial pe www.viziteazaalbaiulia.ro

Căpâlna. Evadare dintre betoane

Details

Category: Cetati

Published on Saturday, 12 December 2015 14:09

Written by Florian-Rareș Tileagă

Ca să ajungi la cetatea de la Căpâlna, cocoțată pe un deal, departe de case, tre’ să-ți lași mașina jos, la șosea. Ai mult de urcat, îți trebuie provizii de apă și, mai ales, haine groase, pentru că e frig pe acolo. Cine știe, probabil te prinde și ploaia și, poate, o să-ți mânjești bocancii de noroi și bălți. Un chin, ce mai.
Sau...
Ca să ajungi la cetatea de la Căpâlna, ai de străbătut niște păduri de fag, pe un drum de țară, bătrânesc, pentru ca, apoi, după o oră de urcat pe munte, să ajungi în vârf, să vezi lacul Căpâlna în depărtare și să-ți simți plămânii umpluți cu aer adevărat.
Voi ce variantă vreți?

Opțiunile citadinului

Eu, unul, o vreau pe a doua. La fel ca și voi, cei care citiți deja această frază, sunt omul care zice „da” când vine vorba de ieșit pe munte, pe jos, pe schiuri sau pe motocicletă. Sunt întotdeauna on când apare posibilitatea unei ieșiri care să conțină aer, poteci de munte, păduri încă întregi de fag, gorun, brad, etc., priveliști care te lasă fără aer, stat de vorbă cu oamenii locului, fotografiat locuri noi sau locuri vechi, dar în lumină nouă. Îmi plac, ca și vouă, ieșirile în spații verzi, neatinse de mâna omului decât atât cât a trebuit ca să facă drum până sus sau băncuță pentru hodinit picioarele. Îmi plac, ca și vouă, evadările dintre tastaturi, birouri și betoane.

Cetatea de la Căpâlna are, din fericire, toate datele unei asemenea aventuri escapiste, cu iz de refugiu. Începând cu urcarea pe munte, care e tot mai abruptă pe măsură ce vă îndepărtați de case, traseul spre cetate vă asigură, prin sălbăticia lui, că vă aflați la munte. Chiar și acum, în decembrie, când zăpada încă n-a căzut în acele locuri iar peisajele par a fi gri și maro, drumul către cetate este cât se poate de rustic. Fotografiabil, nici nu mai vorbim.

Despre valoarea locului

Nu vă așteptați, însă, la o cetate ca-n filme, cu ziduri și metereze perfecte. Un incendiu din timpul războiului daco-roman (anul 106), două milenii de istorie și mâna lacomă a sătenilor din vale (care, deh, aveau nevoie de piatră bună la casele lor...) au afectat grav integritatea cetății dacice de la Căpâlna. Zidurile ei, deloc spectaculoase, ba chiar pitice în raport cu cele ale cetăților medievale de la Petrești și Săsciori, „cântăresc” însă mai greu. În comparație cu orice altă fortificație de pe Valea Sebeșului, Căpâlna este, de fapt, numele de cetate care a trecut granițele României și care a consacrat, alături de Sarmizegetusa, zona Șureanu ca ținut esențialmente istoric. Aflată pe lista patrimoniului mondial UNESCO, ca fortificație inclusă în rețeaua de apărare a Daciei, cetatea de la Căpâlna este cel mai important obiectiv de patrimoniu dacic din județul Alba.

A fost clădită, cel mai probabil, din ordinul regelui Burebista, în secolul I î.Hr., fiind punct strategic în apărarea accesului spre Sarmizegetusa (aflată, la rândul ei, în Munții Șureanu, sau, în limbaj popular, în „Munții Orăștiei”). Avea un perimetru de 280 m, două centuri de ziduri și trei turnuri, precum și șanțuri de apărare cu adâncimi variabile, grupate într-un platou oval. A fost ocupată de către romani în primul război dacic, prin asalturile cavaleriei maure conduse de Lussius Quietus. Trupele lui au urcat prin pasul Turnu Roșu, au cucerit Tilișca și Căpâlna, îndreptându-se spre Sarmizegetusa. Timp de 300 de ani, cetatea a fost, totodată, centru tribal, dovadă stând tezaurul de vestigii, conservat, azi, în muzeul din Sebeș – vase ceramice, de sticlă, scripeți, piese metalice de îmbrăcăminte, pinteni, pumnale, vârfuri de sulițe și săgeți. Este, deci, aproape sigur că viața dacilor era, aici, mult mai dinamică decât viața plină de lipsuri a sătenilor care locuiesc, azi, în colibele de sub cetate...

În loc de încheiere

Când eram mici, cam pe clasa a III-a, țin minte că am făcut o excursie sus, la cetate. Ne-am întins păturile pe acolo, am mâncat pită cu unt și salam, timp în care d-na învățătoare ne-a făcut o scurtă descriere a cetății, suficientă cât să înțelegem că acolo s-au bătut dacii cu romanii. Nouă atâta ne-a trebuit. Imediat am pus untu’ deoparte și ne-am împărțit în două cete. Evident, în daci și romani (țin să mărturisesc, cu oarecare fală, că eram dac, chiar dacă lobul urechii mele mă trăda ca fiind roman). În fine. Ne-am luptat, ne-am ucis, am băut apă vie și ne-am înviat unii pe alții. Ca-n filmele cu Amza. E limpede că, la școală, două săptămâni numa’ despre asta am povestit...

Acces la cetatea de la Câpâlna

Pe DN 67 C, la ieşire din satul Căpâlna înspre Șugag, după pod, un indicator arată la dreapta drumul spre cetatea dacică de la Căpâlna. Traseul se face la pas, întâi printre case, apoi prin pădure, şi e semnalizat prin indicatoare şi marcaj pe copaci. Lungimea lui nu depăşeşte 2 km, iar durata, fără popasuri, este de o oră. Atenție, însă, oricât ar părea de clar accesul, în aceste locuri vă puteți pierde cu uşurinţă. Nu ezitați să-i consultați pe localnici în privinţa traseului. Urcarea spre cetate este obositoare pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu efortul pe munte. Nu grăbiți pasul, menţineți un ritm constant şi faceți popasuri relativ puţine.

Obiectiv turistic: cetatea dacică de la Căpâlna
Localizare: sat Căpâlna, comuna Săsciori (județul Alba)
Coordonate: latitudine 45.822157; longitudine 23.603147; alt. 660 m
Acces: cu mașina; pe jos
Surse de informație pentru acest articol: Muzeul Național al Unirii Alba Iulia
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015

Petrești. Cetatea cu iederă

Details

Category: Cetati

Published on Sunday, 06 December 2015 17:00

Written by Florian-Rareș Tileagă

Dacă e vreun monument de pe Valea Sebeșului pe care-l vezi întotdeauna cu coada ochiului, din drum, în timp ce iei curba la ieșire din Petrești, dar despre care nu știi, din mașină, ce e și de ce e acolo, atunci acel monument e cetatea din Petrești. Un loc unic, ca peisaj de ruine, din care se înalță un turn gros, acoperit cu iederă. Un loc ciudat, pustiu, dar frumos, care e atât de nepromovat, încât nu-l cunoaște cu adevărat aproape nimeni: nici turiștii, nici fotografii setoși de peisaj medieval, nici românii din centrul Petreștiului și nici țiganii de la periferie, care au casele lipite de cetate.

„Mister” este, deci, poate cel mai bun termen care i s-ar potrivi acestui loc neglijat de toată lumea. Mai puțin de sașii care, din când în când, se întorc în cetate ca să-și viziteze morții îngropați acolo, cetatea fiind, de fapt, cimitir evanghelic. Acum să nu vă supărați pe mine că vă trimit în cimitire și că „ui’ domne’ ce mai turism există în județul Alba...” Dar locul nu a fost și nu este doar cimitir. A fost bazilică romanică, cetate cu rol militar și, ca orice altă fortificație săsească, spațiu de provizii pentru întreaga comunitate, în vreme de război.

Petrești, satul cu care încep primele dealuri ale Munților Șureanu, deține una dintre cele mai bizare cetăți din Ardeal. Sat săsesc (Petersdorf, în germană), cu origini în neolitic – zona e vestită în arheologie grație vestigiilor de ceramică pictată, identificată drept „cultura Petrești” – Petreștiul a fost atestat în 1309. Iar cetatea sa, clădită în secolele XIV și XV de către sașii colonizați în acest ținut, fusese, cum spuneam, bazilică împrejmuită cu ziduri, având în centru un donjon, adică un turn principal. Azi, se văd și zidurile, și turnul. Dar, din ele n-au rămas decât resturi, poate cam scarry și triste pentru turistul care așteaptă să vadă cetatea clasică cu creneluri și stegulețe... Pentru fotograf, însă, cetatea e un peisaj care n-are nevoie de cer senin, nori pufoși sau lumină de amurg, ca să devină fotografie: iederă peste tot, ruine diforme, orificii de tragere prin care iarba a crescut obraznic. De aici, și bizareria piesajului său. De altfel, în contrast cu simetria cetății, decorul de vegetație sălbatică creează, aici, un contrapunct de vitalitate foarte interesant. Greu să nu observi asta; foarte greu să nu-ți placă asta și imposibil să nu vrei să faci măcar o poză cu așa ceva.

Din punctul meu de vedere, ar fi bine să vedem cetatea Petreștiului inclusă într-un circuit turistic „săsesc”, „medieval” sau „istoric”, you name it, alături de cetățile și bisericile din Boz, Gârbova, Vingard, Câlnic, Sebeș – circuit care nu există nici măcar pe hârtie, dar care, nu-i așa, are toate motivele să existe. Nu mă îndoiesc că se va și întâmpla asta, într-o epocă în care astrele administrației românești se vor alinia favorabil, dar tare mă tem că acea epocă va veni târziu, când lumea deja se va întoarce la praștie și piatră.

Acces la cetatea din Petrești

Cetatea se află la ieșire din satul Petrești, înspre Săsciori, pe partea dreaptă a drumului, după ce treceți podul peste râul Sebeș. Accesul se face pe un drum de țară, care se desprinde din șoseaua DN 67 C.

Obiectiv turistic: cetatea medievală din Petrești
Localizare: sat Petrești, municipiul Sebeș (județul Alba)
Coordonate: latitudine 45.920647; longitudine 23.555063; alt. 279 m
Acces: cu mașina; pe jos
Surse de informație pentru acest articol: Muzeul Național al Unirii Alba Iulia
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015

Sebeș. Motive de zâmbet (II)

Details

Category: Cetati

Published on Saturday, 21 November 2015 18:19

Written by Florian-Rareș Tileagă

Săptămâna trecută vă scriam despre un Sebeș turistic care, de poluare și griji zilnice, aproape că nu se vede deloc. Cel puțin nu prin ochii localnicilor. Ar trebui, dacă vreți să-l vedeți, să se întâmple unul din două lucruri. Unu, fie să fiți turiști și să priviți orașul strict prin prisma celor câtorva spații turistice care îi dau identitate bună. Doi, fie să fiți localnici și să faceți un efort de ieșire din rutină și de conștientizare a monumentelor care stau la doi pași de voi. Și pe care unii dintre voi le văd din curte. Tocmai de-aia, textul de azi se încăpățânează să scoată la iveală partea bună. Jumătatea plină. Motivele de zâmbet, în Sebeș, așa cum le vede aparatul foto de la gâtul turistului. Deci...

... cetatea Sebeșului

Șapte burguri, adică Siebenbürgen. E numele săsesc al Transilvaniei, iar unul dintre cele șapte este Sebeșul (Mühlbach, pe săsește), de la poalele Munților Șureanu. Alături de Bistrița (Bistritz), Brașov (Kronstadt), Cluj (Klausenburg), Mediaș (Mediasch), Sibiu (Hermannstadt) şi Sighișoara (Schässburg), Sebeșul e reprezentativ atât pentru ceea ce este Transilvania, cât și pentru felul în care e privită Transilvania. De aceea, în ochii turistului entuziast, Sebeșul e spațiul săsesc ad literam: piață centrală, străzi înguste, flori la geam, case colorate cu câte trei „ferești” la uliță, cu acoperișuri înalte cât casa și cu porți atât de mari, de parcă intri într-o cetățuie, nu într-o casă...

Cu toate astea, Sebeșul nu mai are decât puțin din rafinamentul urbanistic de altădată, pe care îl găsiți mai mult în cărți poștale îngălbenite. Da, există o geometrie săsească a orașului, după model german, dar ea nu se îmbucă cu „implanturile” arhitecturale moderne, impuse mai ales de comuniști: blocuri, fabrici, spații comerciale și tot felul de căi de acces, care pun în umbră detaliul medieval, frustându-ne pe noi, cei care vrem să pozăm nu cabluri și betoane, ci statui, frontoane și coloane. Turistul experimentat va ști, însă, să separe derizoriul de artă și să înțeleagă că tot ce a rămas în picioare din vechiul Mühlbach ascunde cicatricile a multe secole. Opt, mai exact. Ei bine, în aceste opt secole numărăm o invazie mongolă care a pârjolit totul (1241), patru asedii turcești (1438, 1442, 1479 și 1661), un cutremur devastator (1523), o răscoală a curuților (1703), o epidemie de ciumă care a decimat populația (1738), o inundație majoră (1942) și două revoluții (1848 și 1989).

Privit în ansamblu, trecutul orașului e, însă, pașnic; nu are „vulcanicitatea” altor cetăți, precum tragicul Aiud, de pildă. La Sebeș, evenimentele violente s-au succedat cu pauze mari între ele, viața cetății fiind ritmată de negoț, meșteșugărie și șantiere. Iată de ce zidurile și turnurile cetății sunt înghițite de grădini și ulițe, fortificația pierzându-și, de-a lungul secolelor, rolul; poate doar un ochi avizat ar putea să-i descifreze formele, strecurate printre case. Asta, însă, nu scade valoarea arhitecturală a cetății, considerată prototip arhaic în sistemul defensiv din Transilvania. Cert e că vorbim despre singura cetate orășenească, în legătură cu care s-a păstrat un document oficial de construcție (datat 1387). Lucrările de construcție au început imediat după acel an (făcând să fie suspendat șantierul bisericii săsești din centru), dar au fost întrerupte în 1438, la primul atac al turcilor. De altfel, localnicii au predat cetatea fără luptă, având în vedere imposibilitatea lor de a face față asediului cu o fortificație neterminată. Astfel, din structura ridicată în evul mediu, care cuprindea turnuri, o structură ovală și șanțuri cu apă în afara zidurilor (elemente obligatorii de fortificare, dată fiind poziția nefavorabilă a cetății, în câmp deschis), au rămas doar șase turnuri și fragmente de ziduri, groase de 1,5 m, înalte de până la 7 m și cu un perimetru de 1.700 m.

Cetatea nu este, deci, impresionantă ca proporții. Adevăratele valori sunt înăuntrul ei, fie în orânduirea stradală, cu ulițe înguste pavate cu piatră de râu, umbrite de arbori, fie în clădirile-monument, care acoperă fiecare metru pătrat din centrul istoric. Micuțul și aparent neînsemnatul Mühlbach este, într-un fel, o combinație de intimitate, pustietate și masivitate, așa cum o exprimă ansamblul bisericii săsești, Casa Zápolya, Casa Binder, Piața Mare și Piața Mică, mănăstirea franciscană, clădirea primăriei, „cartierul romantic”, halele breslelor și casele-monument care umplu centrul istoric.

... centrul istoric al Sebeșului

Ambianța de gravură a Mühlbach-ului nu se oprește aici. Ea cuprinde toate străzile centrului, înțesate de case-monument, dincolo de porțile cărora sonorul urban pur și simplu se oprește. Multe dintre ele – devenite între timp restaurante, spații comerciale, case private sau triste imobile goale – au fost ridicate în timpul mandatelor lui Johann Schöpp, cel mai prolific primar al orașului. Iată câteva monumente pe care ar fi păcat să le ratați...
... Casa Zápolya, de secol XV, sediu al Dietei Transilvaniei, spațiu de cazare pentru demnitari (inclusiv, se presupune, pentru Mihai Viteazu, în noaptea de dinaintea Unirii), azi muzeu al orașului;
... Casa Binder, splendidă lucrare de secol XIX, cu frize, statui și feronerie care împodobesc fațada;
... Piața Mare și Piața Mică, în stil german, definite prin echilibru și sobrietate, fiind spații de târg, de execuții publice și de înmormântări ale demnitarilor;
... clădirea fostului Gimnaziu Evanghelic, uriaș edificiu neogotic, pe frontonul căruia care cuvintele lui Heinrich Heine („Bildung ist Freiheit”, în traducere „cultura este libertate”) spun totul despre istoria urbei;
... mănăstirea franciscană, de tip baroc, „insulă” de tihnă monahală în plin centru urban;
... halele breslelor, de secol XVII, aflate lângă biserica evanghelică;
... clădirea primăriei, monument neogotic de secol XIX;
... Poșta Veche, construită în art nouveau, opțiune stilistică surprinzătoare pentru acest ținut săsesc;
... „cartierul romantic”, adică str. Șureanu, bordată cu clădiri neoclasice de secol XIX. Rar cred că mai găsiți, în toată România, o uliță care să-și merite mai bine renumele. Aici, săruturile și plimbatul de mână fac peisajul zilnic al străzii. E genul de spațiu vintage, bine conservat, cu farmec implicit, cumva în afara timpului prezent. Aici, ceasul de la mână aproape că nu mai contează: timpul trece în favoarea plimbăreților.

Și cam atât.

Și, totuși, încă ceva. Cu excepția câtorva obiective clar definite ca spații turistice din Sebeș sau din jurul Sebeșului (biserica evanghelică, muzeul municipal, mănăstirea franciscană, Casa Memorială „Lucian Blaga”, Râpa Roșie, cetatea medievală din Petrești, etc.), restul monumentelor sunt cel mult vizitabile... de pe trotuar. Ele există și atât. Deocamdată, avem de-a face la Sebeș cu un potențial turistic fotografiabil-și-atât, care are toate motivele să devină integral vizitabil, integral remarcabil. Sunt convins de asta, la fel cum și voi, cei care umblați prin lume, sunteți convinși că orice loc, definit ca valoare, poate fi folosit ca valoare.

Obiective turistice: cetatea medievală a Sebeșului; centrul istoric al Sebeșului
Localizare: Sebeș (județul Alba)
Acces: cu mașina; pietonal
Surse de informație pentru acest articol: Sebeșul. O istorie în imagini, de Călin Anghel, Radu Totoianu, Adrian Popa, Constantin Șalapi, Bibliotheca Musei Sabesiensis, 2014
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă; Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș (arhivă)
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015