Schi cu ochii închiși: Pamporovo

De fiecare dată când schiez pe ceaţă, când nu văd la doi pași în faţa mea şi mă chinui să intuiesc pe unde ar fi brazii, eu îmi amintesc de Pamporovo. Poate nu vă spune multe numele ăsta de staţiune bulgărească, aşa cum nici mie nu-mi spunea înainte să schiez acolo. Dar vă asigur că, deşi nu vedeam mai nimic în faţa ochilor, e unul dintre locurile în care m-am simţit bine pe schiuri. Ceea ce, vrând-nevrând, mă obligă să mă gândesc la un singur lucru: dacă fără să văd am schiat bine acolo, cum ar fi fost dacă vedeam?

Şi, ca şi când nu era de ajuns că în Pamporovo era, vă jur, „întuneric ca-n vacă” şi o fleaşcă de nedescris, am avut şi privilegiul de a schia enorm: fix o oră. „Mai mult nu se poate, ne pare rău”, îmi zise pe româneşte şefa press-trip-ului la care luam parte, încercând să mă consoleze cu un rachiu bulgăresc. Ştia că din grupul de jurnalişti români eram singurul care scria pentru o revistă de schi şi că mă roade faptul că, în loc să fiu pe pârtii şi să le testez, eu stau la masă şi înfulec sarmale. Nu erau rele, dar job-ul meu ar fi fost să aprofundez ceea ce înseamnă pârtiile din Pamporovo la nivel de 1) dificultate 2) varietate 3) adresabilitate. Sper că v-am impresionat. Aşa că specialistul din mine nu numai că n-a apucat să schieze cum scrie la carte, dar n-ar putea, acum, să facă un review exhaustiv al staţiunii. Şi nici voi n-ar trebui să aşteptaţi asta de la mine. Cel mult gândiţi-vă că citiţi relatările unuia care, vrând să vadă ce gust are berea, bea cu capacul.

Pârtii şi cabluri în Pamporovo

Poate n-o să credeţi, cum nici eu n-aş fi crezut pe ceaţa aia, dar Pamporovo e cea mai însorită staţiune de munte din Bulgaria. Deşi e la cota 1650, se laudă cu 120 de zile cu soare pe an, cu pârtii acoperite de zăpadă din decembrie până în aprilie, iar explicaţia pentru belşugul de zăpadă vine din poziţia sudică a staţiunii, lângă mare, în Munţii Rodopi. Climatul este, deci, mediteranean, cu precipitaţii în consecinţă. Nici de geruri mari n-o să suferiţi în Pamporovo; cel mai frig poate fi -8 grade Celsius, ceea ce e OK atât pe pârtie, cât şi seara, în staţiune. Cât despre distanţe şi drumuri, bilă (cam) neagră: cei mai tentaţi să schieze acolo vor fi, din nou, românii din sudul ţării, fiindcă doar de la Sofia la Pamporovo sunt 240 km, şi încă pe şosele şerpuite, prost asfaltate. Dar spectaculoase, ce-i drept. Ce mi-a plăcut, însă, la această izolată staţiune e situarea ei într-o zonă de natură vie, deasă, convingător sălbatică, ceea ce, pentru înnebuniţii după off-piste, e un paradis.

Puţinul pe care l-am înţeles din domeniul schiabil, prin ceaţă şi pe fleaşcă, este că, într-o oră de schiat, n-am mers de două ori pe aceeaşi pârtie. Majoritatea pantelor coboară din vârful Snejanka (cota 1.926), de la turnul de televiziune (luaţi-l ca reper) şi sunt line, late, lucru ce l-am dedus din faptul că, încercând să măresc viteza, nu prea reuşeam. Profilul versanţilor pe care se află pârtiile – între cotele 1650 şi 1926 – e unul blând, cu vârfuri domoale, aspect reflectat în profilul uşor abordabil al pârtiilor de orice culoare. Nu am reuşit să cobor decât pe puţine pârtii, nici nu ştiu pe câte, dar ce pot spune este că totalul de 55 km ai domeniului schiabil e rezonabil, suficient cât să-i frustreze pe românii care se laudă că deţin pârtii în România, dar care nu sunt în stare să ofere mai mult de 5 km trişti.

Revenind la Pamporovo, mi-au plăcut mult liniile de coborâre ale roşiilor (care, am aflat apoi, sunt şapte în total, cu lungimi medii de 3 km), foarte curbate, dar şi albastrele, odihnitor de largi, cu lungimi care variază de la 110 m la 5 km. Pe negre nu cred că am intrat, dar ştiu că am ratat câteva furioase rău de tot, printre care celebra „The Wall”, lungă de 1 km. Trăgând linie, Pamporovo oferă 55 km de domeniu schiabil, distribuiţi pe 19 pârtii, dintre care una verde, patru albastre, şapte roşii, cinci negre, deservite de cinci telescaune şi nouă teleschiuri. E un domeniu bine amenajat, safe, non-agresiv, un domeniu al iniţierii în schi şi al celor care vor să prindă curaj, la fel cum e un domeniu al exersării şi al cizelării pe roşii şi negre. Două puncte pe care nu le-am bifat, dar pe care le-am văzut pe hartă şi pe care vreau să le amintesc aici sunt Fun Park-ul şi cei 38 km de pârtii cross-country. Nu faceţi greşeala mea şi încercaţi-le voi. Dacă vă ţin picioarele.

Una-alta despre Pamporovo

Şi-acum hai să vă spun nişte faze care n-au nici o legătură cu schiul. Au legătură, în schimb, cu neamul bulgăresc, pe care am avut bucuria să îl descopăr în Pamporovo. S-au petrecut aşa de multe, toate intense, toate faine, în această ultimă zi de Bulgaria, încât ar trebui să scriu o nuvelă, şi încă una de râs. N-o s-o fac, dar o să relatez câteva din momentele acelei zile, astfel încât voi, privindu-le de la distanţă aşa cum se priveşte un tablou, să vă faceţi o idee despre pitorescul acestei staţiuni din Bulgaria. Şi, implicit, despre însăşi Bulgaria.

Sarmalele

Eram la masă, cu sarmalele în faţă. Obişnuit, ca tot românul, să le mănânc cu smântână, îl rog pe chelner, în engleză, să-mi aducă smântână. Adică cream. Omul se duce, sprinten ca orice muncitor care-şi duce sarcina la îndeplinire, fericit că a înţeles-o. Apoi se întoarce, doar că în cupa de smântână pe care mi-o aduce nu e smântână, ci frişcă. Şi nu nişte frică, ci multă frişcă. Acum, nu e vina mea că în engleză cream înseamnă şi frişcă, şi smântână, dar să mă bată norocul dacă am văzut vreodată sarmale cu frişcă şi cu lumânări deasupra. După ce mi-am încasat mişto-urile colegilor mei de press-trip – care sunt sigur că au dus povestea în redacţiile lor din România, redacţii de altfel neînsemnate, precum „National Geographic”, „Avantaje”, sau „Formula AS” – am înghiţit în sec primele mele sarmale smântână-free.

Însurătoarea

După vreun ceas, urc în maşină cu primarul din Pamporovo, ca să mă ducă la schi. Şoferul la volan, eu în dreapta, primarul în spate. Nici n-am apucat să pornim, că primarul şi începe, într-o splendidă engleză, să-mi urle în ceafă de parcă nu era la 2 cm de lobul urechii mele: „lisăn, iu sim a nais boi, ail faind a gărl for iu in Pamporovo. Iu dont hev tu gou bec tu Romania, stei hir, uorc ăs ă ski monitor end meic meni meni mani”. Şi ăsta e doar rezumatul. Primarul, un fel de mic Becali al zonei, om din popor/topor, nu e genul de interlocutor pe care să-l refuzi. Că te ia naiba. Aşa că, după ce aproape că i-am promis că rămân pentru restul zilelor mele în acea regiune cu ceaţă şi fleaşcă din sudul Bulgariei, ca să mă însor, am urcat cu primul telescaun, lăsându-l pe primar la bază, care mă saluta fluturându-şi căciula.

Manelele

Ajuns sus, pe munte, la centrul de închirieri de unde urma să-mi iau schiurile, dau peste un chef. Deşi nu ştiam pe unde trebuie să intru, m-am orientat după chiote. Intru în sala de echipamente şi, undeva în spate, văd doi barosani şi o gagică. Scuzaţi-mi limbajul de Dorobanţi, dar e un efect întârziat al manenelor româneşti pe care le ascultau cei trei bulgari. Nici n-au stat la discuţii şi mi-au dat şi mie din ţuica şi din slănina de pe masă. Era 8 martie. Ne-am pupat, am dansat şi, în plus, m-au implorat să le traduc, din română în engleză, maneaua pe care o ascultau. Ceva mai dureros, pentru un iubitor al limbii române, nici că se putea. Aşa că mi-am călcat pe inimă şi am început să traduc, vers cu vers, două strofe. Dacă le-aş mai ţine minte, le-aş scrie aici. Dar memoria mi-a făcut un bine şi le-am uitat.

Seara, la hotel, ca să încheiem cu bine un press-trip 100% imprevizibil, am pus mână de la mână, toţi jurnaliştii români, şi am cumpărat vin cât pentru o echipă de fotbal. Le-am luat pe bulgăroaice la joc şi am dansat de-ale noastre şi de-ale lor. Aşa, ca de 8 martie.

***

Acest text e încheierea unei serii de reportaje despre staţiunile de iarnă din Bulgaria, celelalte fiind despre Borovets şi Bansko. Pot spune, cu o mână pe inimă şi cu alta pe schiuri, că Bulgaria e unul dintre cele mai ieftine şi mai de calitate locuri din Europa în care se poate schia. Exceptând faptul că şi ei, ca şi noi, beau rachiu şi sting cu slănină, Bulgaria nu e chiar România. Cel puţin ca turism de iarnă, Bulgaria nu e balcanism anti-nuanță, anti-rafinament și anti-strategie, e pricepere şi buget bine cheltuit pe funcţionalitate şi amenajări. Plus multă gândire pozitivă şi preţuri practice, normale la cap, lucru reflectat în faptul că auzi, pe pârtii, toate limbile Europei. În special engleza britanică. N-o fi lucru rău.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

Credite foto: www.bulgariaski.com

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

Monitor în Franța

Când au auzit prietenii mei că plec în Franța, ca instructor de schi, au făcut niște fețe lungi și au căscat niște ochi mari, lăcrimoși, de parcă urma să plec pe front. Reacția lor, de adâncă admirație, a fost una și aceeași: „bravo, bă băiatule...” Nu știu de ce, dar aveau impresia că merg acolo pentru că merit. Că-s prea bun ca să mai stau aici. Că au nevoie francezii de mine. Ca și când, dacă ești bun, ar trebui să lași tot, să-ți faci valiza și să pleci dincolo.

Fals, prieteni. Nu-s nici pe departe atât de bun și nici nu m-am dus acolo fiindcă-i arde pe francezi dragostea de străini. M-am dus ca monitor pentru câteva zile, la Snow Fest 2015, în Les Deux Alpes, unde, alături de alți câțiva monitori, am avut privilegiul să organizez cursurile de schi în cadrul acestui eveniment uriaș, ultra-energic și incurabil. Iar ce am descoperit, lucrând pe pârtiile din Franța, vă voi povesti mai jos. Dar, înainte să încep, v-aș descrie un pic atmosfera. Aerul de acolo. Ei bine, cam 2.000 de români au pornit spre Snow Fest. Unii din România, alții din Franța și Belgia, alții din Anglia etc. Numa’ românește se vorbea prin Les Deux Alpes și, cu nițică îndrăzneală, cred c-am fi putut face cu Les Deux Alpes-ul cum au făcut rușii cu Crimeea. Dar n-am făcut-o, în schimb ne-am dat nebunește și cu maximă febră musculară pe cei 225 km de pârtii, am dansat la cota 2.600, pe podeaua tot mai scârțâită de la Pano, iar în apartamente, jos în stațiune, am băut supă la plic și bere, fix ca-n studenție. A fost un mix electrizant cu de toate, în care cel mai mult mi-au plăcut diminețile, când trăgeam primele linii de schiuri pe urmele de ratrack, în coborâri iuți, nervoase și mușcate alături de Andi, Andrei și Iță, prietenii mei de Snow Fest 2015.

Dar să revenim la cursuri. Prima dimineață a început... greu. Pentru că una e socoteala de acasă, la liniștea căldurii de calorifer, și alta cea din târg. Ca să nu mai zic de ceața acelei dimineți, de parcă eram în Londra, care aducea pe fețele cursanților mei expresii de profundă lipsă de chef. În plus, la centrul de închirieri (unde toți urmau să se echipeze) a fost un haos de nedescris, cozi amestecate, oameni care vorbeau unii peste alții și care puneau aceleași întrebări, voci țipate, telefoane, într-o învălmășeală de iarmaroc care a durat peste o oră. Nu știu nici acum cine pe cine urma să bată: noi pe ăia de la închirieri sau ăia pe noi, pentru că din trei în trei minute îi întrebam unde să ne lăsăm ghetele. Cu ușurință vă închipuiți, deci, cu cât chef au început cursanții prima lecție și cât de greu mai puteau fi înveselite fețele lor, după atâta chin.

Începătorii

N-o să vă plictisesc acum, povestindu-vă cum a trecut dificila, spinoasa, scrâșnita lecție din prima zi. Adică inițierea; statul în picioare pe schiuri. Mai bine v-aș arăta niște graphic footage 18+ Așa că sar direct la ce-a de-a doua zi, când am trecut, pas cu pas, la frânarea în plug, ocolirea în plug, alunecarea cu schiurile paralele între viraje, ridicarea din căzătură, schimbarea direcției din staționare etc. Toate, pe pârtie albastră (Glacier 1), la cota 3.000, unde i-am dus pe bieții mei începători cu unicul scop de a-i scoate din zona de ceață și de a se bucura și ei, sireacii, de sublimele peisaje montane... Acuma, „pârtie albastră” vorba vine, fiindcă abia în Les Deux Alpes am înțeles eu ce înțeleg francezii prin „albastru”. Un fel de roșu nervos de-al nostru. Pe care, dacă ești atât de credul încât să intri cu începătorii, riști să-i duci în spate. Ceea ce am și făcut. Dar nu înainte ca unii din ei să verse lacrimi de panică și să-și sufle nasul a „răceală”... De la un alt coleg monitor am auzit altele și mai și. Că intrase cu un începător în zona de fleașcă (adică pe pârtiile verzi de sub cota 2.000, acolo unde fiecare hop e urmat de-o băltoacă) și că, în loc să coboare în plug, bietul om cică înota bras. Așa că, dacă am avut vreodată ca monitor niște păcate de plătit, niște vorbe prea severe, niște tarife prea mari, niște momente în care mi-am pierdut răbdarea pe pârtii, apoi sigur le-am plătit pe toate în acea fatidică zi din Les Deux Alpes. Zi în care începătorii mei ar fi vrut mai degrabă să se dea cu sania și, pe urmă, să-mi dea cu sania în cap.

Ceea ce a urmat în celelalte zile e fără umor, pentru că într-adevăr cursanții au evoluat, iar asta s-a întâmplat pentru că am ales să intrăm pe pârtii normale la cap. Adică verzi, ceea ce ar însemna, în România, albastre. Au căpătat încredere în propriile picioare, în echipament, s-au apropiat (chiar dacă teoretic) de ideea de carving, l-au înțeles și au vrut să-l încerce, au învățat să anticipeze panta, să-și dozeze mai bine efortul, să combine eficient și rapid telescaunele, să aibă o relație cu muntele și cu schiurile. Da, mi-a crescut inima văzând că le iese și că vor din nou (dar de data asta asumat) pe albastre...

Intermediarii

La prima lecție cu intermediarii m-am dus ca un maestru. Dar numai eu știu cum îmi tremurau picioarele de epuizare după coborârea de dinainte, pe „albastre”, cu bieții mei începători. Așa că, înainte să mă pornesc la drum cu intermediarii, am scanat bine pârtiile și m-am fixat pe câteva dintre ele, lungi și late, pe care am și rămas până la capăt (Glacier 1, Jandri 5, Signal 1, Jandri 4). Și bine am făcut, pentru că ne-au oferit spații excelente pentru primii pași în carving. De fapt, Les Deux Alpes cred că e locul ideal pentru perfecționare de la intermediar în sus. Incluzând nivelul expert, adică off-piste, snowpark și competiție. Din păcate, exceptând banalele, aglomeratele și prost poziționatele pârtii verzi, dedicate strict începătorilor, Les Deux Alpes is no perfect place for a beginner... E, dar nu cum ar vrea începătorii. În schimb, locul e un deliciu dacă vrei să scapi de plug și să descoperi carving-ul larg, scurt sau în viteză, contraderapajul și punctarea pe abrupt, pe dâmburi, pe gheață. Așa că intermediarii au avut plăcerea maximă de a descoperi pârtii suficient de largi și de libere, astfel încât să aibă timp să se gândească la mișcări, să capete încredere în munte, să crească viteza, să nu mai fie rigizi, să-și folosească mai bine canturile și greutatea corpului în coborâre, să simtă că evoluează și să-și analizeze stilul.

Avansații

Pano Bar, a patra zi de curs. Îl văd la bar pe unul dintre cursanții mei, mă duc la el, îmi dau joc cagula, îl bat pe umăr și-i zic „ciao, vezi că azi începem cu o juma’ de oră mai târziu”. La care el: „nu te supăra, da’ tu cine ești?” Așa se întâmplă, dragi prieteni, dacă porți cagulă toată ziua. Și ai pretenția să te știe lumea...

În fine. Ideea e că, la schi, contează nu ce față avem, ci ce schiuri folosim, cum le folosim, ce înseamnă ele în raport cu greutatea, înălțimea și nivelul nostru, pe ce zăpadă intrăm cu ele și cum abordăm pârtia. Cam în jurul acestor lucruri s-au învârtit orele de schi pentru avansați, iar cascada de glume și de autoironii, cu care eu și cursanții n-am încetat a ne pipera acele superbe lecții de schi, au fost ideale pentru mai buna înțelegere a pașilor tehnici pe care îi aveam de bifat. Cât despre pârtii... Nu ne-am oprit de la nimic. Negre, roșii, accidentate, aglomerate, fleșcăite, dâmbuite – fiecare a adus o provocare și o mare întrebare, înainte de a porni: „oare pe asta cum o abordez?” Aici carving lejer, confortabil, dincolo cristianii cu contraderapaj prudent, sau poate cu balans agresiv, rapid, mușcat, în funcție de ceea ce ne spunea pârtia să facem. Nu ne ieșea chiar tot timpul, bineînțeles; uneori aveam impresia, pe gheață și pe dâmburi fleșcăite, că nu mai știm nimic și că schiem cu scânduri în picioare. Dar am avut bucuria să descopăr cursanți inteligenți, rapizi, onești. De fapt, atât de onești și dornici să evolueze, încât încontinuu își analizau reciproc greșelile. Remarcabil, din punctul meu de vedere. Iar când, într-o zi, s-a lăsat ceața pe munte (dar nu ceață dintr-aia românească, de pe lângă Mureș, ci groasă, întunecoasă, de poți coborî cu ochii închiși, că tot aia e), ne-am zis: „fraților, suntem doar noi cu tehnica aici”. Așa a fost, și ne-am descurcat de minune.

N-o mai lungesc. Vreau doar să vă mărturisesc ceva. Schiind în Franța, alături de toți cursanții mei pe care îi respect pentru răbdarea, înțelegerea și înțelepciunea lor, mi s-a confirmat din nou un lucru. Îl știam, dar abia acum mi s-a revelat 100%: la schi, oamenii sunt buni. De cele mai multe ori. Schiul unește oamenii, îi curăță de urât, de formalisme, de tot ce e nașpa și îți poate strica ziua. În clipa când pui schiurile în picioare, viața se face bună și, chiar dacă te întorci acasă cu nasul pârlit și cu urme de ochelari pe juma’ de față, e bine.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

Sfidând floricelele: schi pe căldură

Când am aflat, acum câțiva ani, că se poate schia și vara și că poți face plajă la cota 3.600, am crezut că e o glumă. Părea prea frumos să fie adevărat. A fost ca în anii ‘90, când am aflat că poți cumpăra roșii în ianuarie și lubeniță în martie. Pentru un schior dependent de schi – care ar fi în stare să scoată zăpada din congelator și să schieze pe ea, dacă i-ai spune că nu va mai ninge niciodată – faptul că poți schia vara e echivalentul ideii că există viață după moarte.

Viața la care mă refer aici e de la cota 2.500 în sus. Cam de acolo încep ghețarii, cel puțin în Europa. Iar cei pentru care primăvara și vara nu înseamnă grătar și bicicletă sunt cei care visează cu ochii deschiși la zăpezi, în timp ce floricelele apar prin grădini. Franța, Austria, Italia și Elveția sunt țări care au înțeles de mult timp demența acestui vis, exploatând-o prin folosirea turistică a munților la cele mai mari înălțimi. Adică prin amenajări de pârtii între cotele 2.500 – 3.600, în zone de ghețar cu omăt permanent, unde se schiază până prin august, în tricou sau sutien. Atenție, nu vorbim despre schiul de tură și freeride, practicat și la noi, în zone sacre ca splendoare și virginitate, precum Bâlea, Retezat, Vlădeasa. Vorbim despre pârtii bătute, marcate, frumos primenite pentru schiorul de rând, care nu s-a săturat de schi și care vrea un concediu de vară în clăpari. Mai ales că ofertele de schi, pe vară, nu sună rău, inclusiv pentru buzunarele mici. În sfârșit, iată, pe scurt, câțiva din ghețarii pe care am schiat și pe care vi-i recomand mai ales atunci când, la șes, lumea umblă în pantaloni scurți...

Tiefenbach & Rettenbach (de la 2.684 la 3.340 m alt.), Sölden, Austria. Bine, întreg Söldenul e de văzut, de pozat și de parcurs. Indiferent de anotimp. Dar cei doi ghețari, aflați printre cele mai înalte creste de pe Valea Ötztal (Tirol), sunt într-adevăr salvarea de lux a celor care vor să schieze pe căldură. Sunt singurii ghețari din Alpi conectați printr-un tunel (pe care e un deliciu să-l parcurgi), la cota 3.100. Inclusiv la această altitudine, pârtiile sunt de o lărgime dezarmantă iar 25 km din cei 33 ai ghețarilor sunt pârtii albastre, ideale pentru carving-ul lejer, relaxant. Sunt ghețari de agrement, dacă pot spune așa, perfecți pentru schiul de familie, nu pentru adrenalină. Alți 5 km sunt pârtii roșii, dar suficient de late și drepte astfel încât să n-ai senzația că ești la proba de slalom uriaș. Încă 3 km sunt pârtii negre, dar nu vă temeți; nu veți leșina de frică și efort, pentru că nu sunt groaznic de abrupte. Din punctul meu de vedere, ca schior căruia îi plac pârtiile roșii, ghețarii Tiefenbach și Rettenbach sunt „locul de joacă” al celor ce vor linia de mijloc între relaxare și perfecționare. În acest sens, recomand pârtiile 38, 39 și 33. De reținut e și faptul că Rettenbach (dezvoltat încă din 1975 pentru schi) e unicul loc din Europa care oferă un spațiu oficial de testare a echipamentelor de schi, înainte de sezon.
Instalații de cablu: trei telegondole, șapte telescaune

Glacier de Mantel (de la 3.200 m la 3.400 m alt.), Les Deux Alpes, Franța. Dacă l-aș compara cu ghețarii din Sölden, n-aș ajunge la nici un rezultat. Pur și simplu nu mă pot hotărî care e mai bun ca linie de coborâre, ca lărgime, ca priveliști. Aș înclina, totuși, spre franțuzescul Glacier de Mantel, care e atât de lat și de lin, încât aș schia doar acolo, toată ziua, ignorând restul de 200 km ai uriașului domeniu schiabil din Les Deux Alpes. Fără exagerare, cele șapte pârtii albastre și roșii, dintre cotele 3.200 și 3.400, sunt șapte pârtii de schi odihnitor, în cel mai pur sens. Fără înclinații incomode, fără hopuri, fără risc de coliziuni, pârtiile de pe ghețar (Signal 1, 2, 3 și 4; Jandri 5; Puy Salié 1 și 2) sunt ireproșabile. Nici măcar vremea nu e un minus pentru această zonă extrem de înaltă. Primăvara și vara e atât de cald, acolo sus, încât nu numai că schiezi la în tricou, dar pauzele ți le faci pe șezlong, la bronzat. Iar soarele de munte, știm bine, arde mai sănătos și mai durabil decât cel de mare. Bottom line, ghețarul Mantel, care e legat de celebrul ghețar La Grave, e perfect pentru odihnă și perfecționare (ba chiar și pentru inițiere), iar lungimea și lățimea incredibile îl fac suficient pentru schi, chiar dacă doar acolo, vara, mai găsești zăpadă în Les Deux Alpes.
Instalații de cablu: două telescaune, două teleschiuri, un funicular

Gletscherplateau (de la 2.500 m la 2.900 m alt.), Kaprun, Austria. Nu-i nici cel mai mare, nici cel mai înalt din Alpi. Dar îl dau ca exemplu fiindcă e cel mai aproape de noi, dovadă că mulți, foarte mulți români, unguri și ucrainieni schiază la Kaprun. Asta face ca ghețarul să fie, chiar și în perioada de primăvară-vară, destul de aglomerat. Acesta e un minus, fiindcă aglomerația, pe pârtii, înseamnă gheață și dâmburi, adică dificultăți pentru schiorul începător. De aceea, treziți-vă de dimineață și urcați cu prima telegondolă, ca să fiți primii care coborâți pe mult-râvnitele urme de ratrack. Există cinci pârtii pe ghețar, dintre care două albastre (dar scurte) și trei roșii (dar lungi), ceea ce face ca Gletscherplateau să fie dedicat schiorului avansat, obișnuit cu virajele pe pantă înclinată și cu carving în viteză. Avantajul net al acestor puține pârtii de ghețar sunt, însă, priveliștile de sus și lucrurile pe care le pot face cei care nu schiază. Adică selfie-uri pe platforme de belvedere la cota 3.029, poze cu întinderi uriașe de omăt, cinema-uri în vârf de munte și un tunel expozițional fantastic de interesant (și de obositor la urcare). Toate, în complexul turistic „Gipfelwelt 3000”, săpat în stânca vârfului Kitzschteinhorn (3.203 m alt.), unde urci cu telecabina și de unde se văd toți Alpii.
Instalații de cablu: cinci teleschiuri

Ce sunt ghețarii?

Pentru ca ghețarii să se formeze e nevoie de peste 100 de ierni. În fiecare an, straturile noi de zăpadă se așează peste cele vechi, tasându-le. Această compresie anuală forțează zăpada să se recristalizeze, formând particule fine, ca zahărul. Treptat, cristalele se măresc, iar spațiile de aer dintre ele se restrâng, obligând zăpada să scadă în densitate și să devină tot mai compactă. După circa două ierni, stratul așternut prin ninsoare se transformă în zăpadă înghețată, aproape la fel de densă ca și apa. În timp, cristalele devin tot mai mari și mai compacte (atingând uneori câțiva centimetri în grosime), micșorând foarte mult aerul dintre ele. În 100 de ani, zăpada devine gheață permanentă.

Articolul a fost publicat inițial în „National Geographic Traveler”, martie 2015
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă; www.e-marpha.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

Schi bulgăresc. Bansko

Bansko, martie 2014. Un câine se ia după mine pe pârtie, în zona de pădure. În timp ce mă apăr simbolic cu bățul, lăsându-l în urmă lătrând, îmi dau seama că mi se întâmplă un lucru absolut normal. Unu la mână, pentru că mă aflu în Bulgaria; doi la mână, pentru că vin din România.

Știu că sună mizerabilist și răutăcios, dar nu asta e intenția; nu vreau neapărat să reduc o întreagă industrie turistică la o scenă cu un câine. Dar felul în care Azorelul ăsta bulgăresc se plimba nestingherit prin Bansko, pe pârtii ireproșabil trasate, printre telescaune de ultimă generație, e în mod pozitiv ilustrativ pentru turismul de iarnă balcanic, definit (încă) prin contraste: perfecționism, neglijență, libertate, strategie, pitoresc, balcanism, maturitate & imaturitate a serviciilor.

Așa cum subliniam în textul despre Borovets, nu vreau să fac elogiul turismului bulgăresc doar pentru că în press-trip-ul organizat de ei ne-au îndopat cu frigărui. It is not the point. Dar, statistic, Bulgaria demonstrează că știe ce să facă cu zăpada și cu nisipul de mare, așa că nu-i de mirare dacă, într-un an de zile, Bulgaria își dublează populația prin numărul de turiști. În sezonul de schi, numărul lor depășește un milion, cifră importantă având în vedere că, de regulă, turistul de iarnă cheltuiește de patru ori mai mulți bani decât turistul de vară. În plus, Bulgaria are 210 km de pârtii omologate; peste 90% dintre schiorii bulgari preferă turismul intern; există o puternică profilare pe turism în învățământul universitar iar serviciile de cazare (spun ei) sunt mai bune ca-n Franța. Există, în Bulgaria, 40 de grupe montane exploatate turistic, iar izvoarele termale (mai multe aici decât oriunde în Europa) contribuie major la turismul de iarnă. Și, fiindcă vorbim despre Bansko (stațiune rustică prin excelență), conform statisticii UNESCO doar Italia și Grecia au mai multe monumente istorice decât Bulgaria.

Bansko. „Unlimited ski & fun

Aș fi vrut să încep textul ăsta cu „zilele în care am schiat în Bansko...” Dar nu pot, fiindcă în Bansko n-am schiat zile, ci ore. Într-o zi. Press-trip-ul la care am participat a fost o nebunie în mare viteză, în care am schiat câteva ore în fiecare stațiune (chestie valabilă și pentru Borovets și Pamporovo). Așa că voi toți, cei care v-ați făcut concediile în Bansko și care știți ce înseamnă locul ăla ca pârtii și infrastructură, țineți cont că textul de față e un fel de poză pe fugă, în care contururile sunt mișcate. Aceleași contururi pot fi, însă, esențialmente relevante.

Din puținul pe care l-am văzut, sunt de părere că Bansko = produs turistic. Oferind mult mai mult decât schi, stațiunea situată la 160 km de Sofia e un loc în care timpul liber al turistului are, în stil pur occidental, o groază de opțiuni atât iarna, cât și după ce dispare zăpada. Hai să enumerăm: traseele de schi fond, de biatlon, de cicloturism, de tir cu arcul, de schi pe iarbă, de alpinism, stadionul pentru sporturi de iarnă, patinoarul în aer liber, spa-urile, restaurante luxoase și cârciumi vechi de un secol, terenul de golf, izvoarele termale și (mai ales) centrul istoric cu cele 130 de case-monument și ulițele pavate cu piatră de râu. Toate fac din Bansko un loc în care ai ce vedea & face. Impresia e de „locul ăsta le are pe toate”. Așa că, într-un fel, i se potrivește sloganul ăla pe care străzile din Bansko îl flutură peste tot: „Unlimited ski & fun”. Unii zic că ar fi capitala de iarnă a Balcanilor; alții au și oficializat lauda în 2013, printr-o distincție echivalentă, în turism, cu Oscarul în cinema. Și mai sunt chestii pe care ar trebui să le știți despre Bansko. Că se află în Parcul Național Pirin, alături de 176 lacuri glaciare, că are cel mai vechi copac din țară (Pinul lui Baykushev, 1.300 ani), că e gazdă a competițiilor Audi FIS Alpine Ski World Cup, că etc. Dar, să recunoaștem... Nu superlativele ne încălzesc, ca schiori, ci zăpada bună de pe pârtii bune. Iar așa ceva, în Bansko, găsești mult și bine.

Pârtiile din Bansko

Orientate nordic, între cotele 990 și 2.600 (aproape de vârful Todorka, 2.746 m), pârtiile însumează 75 km, din care 35 % sunt pentru începători, 40% pentru intermediari, 25% pentru avansați, iar cea mai lungă variantă de coborâre atinge 17 km, ca în Tirol sau în Alpii francezi. Există cam 7 km de nocturnă iar zăpada artificială poate acoperi 90% din pârtii, mulțumită celor (iar aici țineți-vă bine, șefi de pârtii din România) 230 de tunuri de zăpadă. M-au impresionat și „cablurile”. Adică cele nouă telescaune rapide, șase teleschiuri și telegondola aia albastră care te duce în câteva minute din stațiune până în miezul domeniului schiabil. Capacitate zilnică a instalațiilor și pârtiilor: 10.000 schiori.

Repet, am schiat puțin în Bansko. Dar ce am parcurs mi s-a părut generos ca spațiu de creativitate pentru schiul alpin. Din fericire pentru gusturile mele, am nimerit în principal pe „roșii” și m-am bucurat să descopăr pârtii bine securizate și odihnitor urmate de „albastre”. N-am reușit să pornesc chiar de la cota 2.600, acolo unde e un fel de rai al pantelor line pe platou alpin – gen Les Deux Alpes la cota 3.400, dacă știți la ce mă refer... –, ci am pornit direct de pe la 2.000. Dar am nimerit, slavă Domnului, pe vestita Tomba, pe „neagra” Tomba, botezată așa de însuși Alberto Tomba, care a testat-o personal și care i-a confirmat virtuțile de pârtie olimpică ultra-provocatoare. Imediat după, ce-i drept, m-au plictisit pârtiile albastre dinspre baza stațiunii, unde am cam dat din bețe și unde a trebuit să mă feresc de șmecherii care parcau mașina pe marginea pârtiei. Dar, treacă-meargă: dacă ești începător, te vei simți ca-n rai pe „albastrele” care coboară prin pădure, de la stația de sosire a telegondolei. De fapt, ca să fiu corect, cred că Bansko e unul din cele mai bune spații schiabile (belșug de „albastre” în sens occidental, nu românesc) adaptate învățării schiului alpin.

Nu știu dacă așa e, pentru că n-am putut să verific, dar se spune că unul dintre cele mai faine snowpark-uri din partea asta a Europei aici e: Fun Park, primul snowpark din Europa dedicat boarderilor. Competiții internaționale, nebuni care se dau peste cap, tradiție de adrenalină și rupturi de oase: asta este Fun Park, din spusele celor care s-au dat viteji pe kicker-ele de acolo. Cât despre freeride, zona alpină de off-piste (ca și cea de pădure) e prea periculoasă; riscați-vă, dar pe spinarea voastră. Iar dacă vreți s-o faceți oficial, aveți ocazia în cadrul The Mad Goat Ride, competiția împătimiților de freeride; zona de coborâre prin powder pornește chiar de sub vârful Todorka.

Bansko by night

Cazarea, în Bansko, e diversificată și ai la dispoziție tot, de la hotel la casă de oaspeți. Bineînțeles că materialele promo și ofertele de sezon îți arată imagini best of cu hotelurile Kempinski Grand Arena, Strazhite, Pirin, Bansko, Mura, Katarino, etc. Dar la fel de bine poți dormi și în gazdă, la prețuri mici, ceea ce, nu-i așa, te ajută să pui deoparte bani pentru ce te interesează cu adevărat: schiul. Seara ți-o poți petrece fie în înghesuitul Happy End, cel mai celebru & central restaurant din Bansko, în Soprano’s (bucătărie cu specific italienesc), în VIP Room (gastronomie bulgărească), fie în tavernele vechi de un secol. Sunt cam 100 de toate, deci ai de unde alege... În orice caz, indiferent unde te așezi la masă (meniurile sunt și în românește), îți garantez că te vei linge pe degete după următoarele: frigărui, fasole haiducească, kapama, shashlik, chomlek, digestive precum katinp meze și banski starets.

Bansko, cu plus și cu minus

Și acum, cu plus și cu minus, alte câteva motive pentru care să schiezi / să nu schiezi în Bansko:
+ Junior Ski Club, un loc excelent în care îți poți lăsa copiii să învețe primii pași de schi. Clubul e dotat cu pârtii mici, baby-schi-uri și wonder carpets;
+ o școală de schi cu nu mai puțin de 130 instructori;
+ heli-ski de pe vârfurile Munților Pirin;
+ para-ski cu pornire de sub vârful Todorka și aterizare la marginea satului;
+ condiții superbe pentru biatlon;
+ distanța foarte mică de la structurile de cazare la pârtii;
+ parcarea suficientă la baza pârtiilor;
+ structura compactă a stațiunii, evident concepută exclusiv pentru schi;
+ MaxSport, the place to be când vine vorba de achiziții de echipament sportiv;
+ night-life viu, creativ, divers; de altfel, Bansko e cunoscut ca fiind unul dintre cele mai mari mici orașe europene în ceea ce înseamnă show business;
- aspectul dezolant al regiunii, cu clădiri neterminate, surprinse de criză;
- aglomerația fantastică de pe pârtii, care scoate la iveală melting-pot-ul de englezi, români, greci și (tot mai puțini) ruși;
- șoselele proaste;
- Pirin Golf & Country Club: o stațiune de 5 stele, dedicată iubitorilor de golf, situată nu departe de Bansko, dar care la început de martie 2014, cel puțin, era înspăimântător de goală. Un loc impecabil de curat, bine pus la punct, dar fără picior de turist. Zici că eram în Phenian.

În curând, despre Pamporovo

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: www.banskoski.com

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.