Monitor în Franța

Când au auzit prietenii mei că plec în Franța, ca instructor de schi, au făcut niște fețe lungi și au căscat niște ochi mari, lăcrimoși, de parcă urma să plec pe front. Reacția lor, de adâncă admirație, a fost una și aceeași: „bravo, bă băiatule...” Nu știu de ce, dar aveau impresia că merg acolo pentru că merit. Că-s prea bun ca să mai stau aici. Că au nevoie francezii de mine. Ca și când, dacă ești bun, ar trebui să lași tot, să-ți faci valiza și să pleci dincolo.

Fals, prieteni. Nu-s nici pe departe atât de bun și nici nu m-am dus acolo fiindcă-i arde pe francezi dragostea de străini. M-am dus ca monitor pentru câteva zile, la Snow Fest 2015, în Les Deux Alpes, unde, alături de alți câțiva monitori, am avut privilegiul să organizez cursurile de schi în cadrul acestui eveniment uriaș, ultra-energic și incurabil. Iar ce am descoperit, lucrând pe pârtiile din Franța, vă voi povesti mai jos. Dar, înainte să încep, v-aș descrie un pic atmosfera. Aerul de acolo. Ei bine, cam 2.000 de români au pornit spre Snow Fest. Unii din România, alții din Franța și Belgia, alții din Anglia etc. Numa’ românește se vorbea prin Les Deux Alpes și, cu nițică îndrăzneală, cred c-am fi putut face cu Les Deux Alpes-ul cum au făcut rușii cu Crimeea. Dar n-am făcut-o, în schimb ne-am dat nebunește și cu maximă febră musculară pe cei 225 km de pârtii, am dansat la cota 2.600, pe podeaua tot mai scârțâită de la Pano, iar în apartamente, jos în stațiune, am băut supă la plic și bere, fix ca-n studenție. A fost un mix electrizant cu de toate, în care cel mai mult mi-au plăcut diminețile, când trăgeam primele linii de schiuri pe urmele de ratrack, în coborâri iuți, nervoase și mușcate alături de Andi, Andrei și Iță, prietenii mei de Snow Fest 2015.

Dar să revenim la cursuri. Prima dimineață a început... greu. Pentru că una e socoteala de acasă, la liniștea căldurii de calorifer, și alta cea din târg. Ca să nu mai zic de ceața acelei dimineți, de parcă eram în Londra, care aducea pe fețele cursanților mei expresii de profundă lipsă de chef. În plus, la centrul de închirieri (unde toți urmau să se echipeze) a fost un haos de nedescris, cozi amestecate, oameni care vorbeau unii peste alții și care puneau aceleași întrebări, voci țipate, telefoane, într-o învălmășeală de iarmaroc care a durat peste o oră. Nu știu nici acum cine pe cine urma să bată: noi pe ăia de la închirieri sau ăia pe noi, pentru că din trei în trei minute îi întrebam unde să ne lăsăm ghetele. Cu ușurință vă închipuiți, deci, cu cât chef au început cursanții prima lecție și cât de greu mai puteau fi înveselite fețele lor, după atâta chin.

Începătorii

N-o să vă plictisesc acum, povestindu-vă cum a trecut dificila, spinoasa, scrâșnita lecție din prima zi. Adică inițierea; statul în picioare pe schiuri. Mai bine v-aș arăta niște graphic footage 18+ Așa că sar direct la ce-a de-a doua zi, când am trecut, pas cu pas, la frânarea în plug, ocolirea în plug, alunecarea cu schiurile paralele între viraje, ridicarea din căzătură, schimbarea direcției din staționare etc. Toate, pe pârtie albastră (Glacier 1), la cota 3.000, unde i-am dus pe bieții mei începători cu unicul scop de a-i scoate din zona de ceață și de a se bucura și ei, sireacii, de sublimele peisaje montane... Acuma, „pârtie albastră” vorba vine, fiindcă abia în Les Deux Alpes am înțeles eu ce înțeleg francezii prin „albastru”. Un fel de roșu nervos de-al nostru. Pe care, dacă ești atât de credul încât să intri cu începătorii, riști să-i duci în spate. Ceea ce am și făcut. Dar nu înainte ca unii din ei să verse lacrimi de panică și să-și sufle nasul a „răceală”... De la un alt coleg monitor am auzit altele și mai și. Că intrase cu un începător în zona de fleașcă (adică pe pârtiile verzi de sub cota 2.000, acolo unde fiecare hop e urmat de-o băltoacă) și că, în loc să coboare în plug, bietul om cică înota bras. Așa că, dacă am avut vreodată ca monitor niște păcate de plătit, niște vorbe prea severe, niște tarife prea mari, niște momente în care mi-am pierdut răbdarea pe pârtii, apoi sigur le-am plătit pe toate în acea fatidică zi din Les Deux Alpes. Zi în care începătorii mei ar fi vrut mai degrabă să se dea cu sania și, pe urmă, să-mi dea cu sania în cap.

Ceea ce a urmat în celelalte zile e fără umor, pentru că într-adevăr cursanții au evoluat, iar asta s-a întâmplat pentru că am ales să intrăm pe pârtii normale la cap. Adică verzi, ceea ce ar însemna, în România, albastre. Au căpătat încredere în propriile picioare, în echipament, s-au apropiat (chiar dacă teoretic) de ideea de carving, l-au înțeles și au vrut să-l încerce, au învățat să anticipeze panta, să-și dozeze mai bine efortul, să combine eficient și rapid telescaunele, să aibă o relație cu muntele și cu schiurile. Da, mi-a crescut inima văzând că le iese și că vor din nou (dar de data asta asumat) pe albastre...

Intermediarii

La prima lecție cu intermediarii m-am dus ca un maestru. Dar numai eu știu cum îmi tremurau picioarele de epuizare după coborârea de dinainte, pe „albastre”, cu bieții mei începători. Așa că, înainte să mă pornesc la drum cu intermediarii, am scanat bine pârtiile și m-am fixat pe câteva dintre ele, lungi și late, pe care am și rămas până la capăt (Glacier 1, Jandri 5, Signal 1, Jandri 4). Și bine am făcut, pentru că ne-au oferit spații excelente pentru primii pași în carving. De fapt, Les Deux Alpes cred că e locul ideal pentru perfecționare de la intermediar în sus. Incluzând nivelul expert, adică off-piste, snowpark și competiție. Din păcate, exceptând banalele, aglomeratele și prost poziționatele pârtii verzi, dedicate strict începătorilor, Les Deux Alpes is no perfect place for a beginner... E, dar nu cum ar vrea începătorii. În schimb, locul e un deliciu dacă vrei să scapi de plug și să descoperi carving-ul larg, scurt sau în viteză, contraderapajul și punctarea pe abrupt, pe dâmburi, pe gheață. Așa că intermediarii au avut plăcerea maximă de a descoperi pârtii suficient de largi și de libere, astfel încât să aibă timp să se gândească la mișcări, să capete încredere în munte, să crească viteza, să nu mai fie rigizi, să-și folosească mai bine canturile și greutatea corpului în coborâre, să simtă că evoluează și să-și analizeze stilul.

Avansații

Pano Bar, a patra zi de curs. Îl văd la bar pe unul dintre cursanții mei, mă duc la el, îmi dau joc cagula, îl bat pe umăr și-i zic „ciao, vezi că azi începem cu o juma’ de oră mai târziu”. La care el: „nu te supăra, da’ tu cine ești?” Așa se întâmplă, dragi prieteni, dacă porți cagulă toată ziua. Și ai pretenția să te știe lumea...

În fine. Ideea e că, la schi, contează nu ce față avem, ci ce schiuri folosim, cum le folosim, ce înseamnă ele în raport cu greutatea, înălțimea și nivelul nostru, pe ce zăpadă intrăm cu ele și cum abordăm pârtia. Cam în jurul acestor lucruri s-au învârtit orele de schi pentru avansați, iar cascada de glume și de autoironii, cu care eu și cursanții n-am încetat a ne pipera acele superbe lecții de schi, au fost ideale pentru mai buna înțelegere a pașilor tehnici pe care îi aveam de bifat. Cât despre pârtii... Nu ne-am oprit de la nimic. Negre, roșii, accidentate, aglomerate, fleșcăite, dâmbuite – fiecare a adus o provocare și o mare întrebare, înainte de a porni: „oare pe asta cum o abordez?” Aici carving lejer, confortabil, dincolo cristianii cu contraderapaj prudent, sau poate cu balans agresiv, rapid, mușcat, în funcție de ceea ce ne spunea pârtia să facem. Nu ne ieșea chiar tot timpul, bineînțeles; uneori aveam impresia, pe gheață și pe dâmburi fleșcăite, că nu mai știm nimic și că schiem cu scânduri în picioare. Dar am avut bucuria să descopăr cursanți inteligenți, rapizi, onești. De fapt, atât de onești și dornici să evolueze, încât încontinuu își analizau reciproc greșelile. Remarcabil, din punctul meu de vedere. Iar când, într-o zi, s-a lăsat ceața pe munte (dar nu ceață dintr-aia românească, de pe lângă Mureș, ci groasă, întunecoasă, de poți coborî cu ochii închiși, că tot aia e), ne-am zis: „fraților, suntem doar noi cu tehnica aici”. Așa a fost, și ne-am descurcat de minune.

N-o mai lungesc. Vreau doar să vă mărturisesc ceva. Schiind în Franța, alături de toți cursanții mei pe care îi respect pentru răbdarea, înțelegerea și înțelepciunea lor, mi s-a confirmat din nou un lucru. Îl știam, dar abia acum mi s-a revelat 100%: la schi, oamenii sunt buni. De cele mai multe ori. Schiul unește oamenii, îi curăță de urât, de formalisme, de tot ce e nașpa și îți poate strica ziua. În clipa când pui schiurile în picioare, viața se face bună și, chiar dacă te întorci acasă cu nasul pârlit și cu urme de ochelari pe juma’ de față, e bine.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.