Creștinul român

Când eram mic, mergeam la Adunare cu bunica din partea tatălui, dar și la Liturghie, cu bunica din partea mamei. Îmi plăcea și într-un loc, și în altul. Mai târziu, mergeam la baptiști, fiindcă aveam niște veri pe acolo, pentru ca, în liceu, să devin organistul bisericii luterane din oraș și, simultan, membrul ardent al unei parohii ortodoxe. În facultate, mă rugam în biserici catolice, fiindcă acolo era răcoare, iar azi merg la greco-catolici. Dar prefer să mă rog când nu e slujbă, într-o mănăstire franciscană, care e veșnic deschisă. Dragii mei, cu sprâncene deja ridicate vizavi de această „varză” confesională, să știți că le-am văzut pe toate. Și, văzându-le, am de zis niște lucruri.

De fapt, după mulți ani de umblătură prin strane și pe sub patrafire, am de zis un singur lucru: toate și toți sunt la fel. Diferă doar ritul, ritmul, limba și culoarea locală. În toate bisericile în care am intrat, am găsit aceiași oameni, de parcă aceiași ar fi umblat cu mine de la ortodocși la catolici, și de la sași la unguri. Totuși, există unii și unele care, spre deosebire de restul poporului prezent la slujbă, fac niște lucruri... în plus.

Gesturi în plus, priviri în plus, manifestări în plus, care trădează unele comportamente și ticuri de-a dreptul amuzante. Sunt atitudini care par să țină mai mult de teatru decât de biserică pentru că, de fapt, sunt manifestările omului care 1) vine ca un fel de actor-spectator la slujbă 2) crede de departe, fără prea mult exercițiu de implicare existențială și 3) vrea să fie văzut. E omul pentru care Hristos, Duhul Sfânt și, în principiu, tot ce e sacru sunt noțiuni îndepărtate, abstracte, pe care nu le vede și, deci, nu le prea simte. De altfel, nici nu știe că tre’ să le simtă cu fiecare fibră a ființei și că tot ce ține de Hristos face diferența dintre viață și moarte. E omul care, deși se îmbracă frumos la slujbă, nu se prea chinuie să conștientizeze că locul în care intră e mare, că podeaua pe care calcă e sacră, că Hristos e chiar acolo, nu pe un norișor sau într-un birou de șef, la care n-ai acces decât dacă scrii o mie de cereri. E omul paralel cu rugăciunea nu pentru că-i zboară gândul la te miri ce, cum se întâmplă în cazul tuturor, ci pentru că, repet, vrea să fie văzut. Superficial, nesimțitor, preferă să nu știe multe, să nu asude, să aibă confortul spectatorului, să nu fie deranjat în lucrurile cu care s-a obișnuit și ar vrea ca ritualul la care asistă, o dată pe săptămână, sau moaștele pe care le pupă după o zi de stat la coadă, să fie suficiente pentru o mântuire eficientă. Și, if possible, comodă.

Iată, mai jos, o listă-pamflet de personaje în care eu, unul, mă regăsesc. Fie total, fie pe bucăți, am fost și eu unul din cei de mai jos și, recunosc, am dat dovadă de multă fușereală și teatralitate în rugăciune. Fușereală care, uneori, generează aceste manifestări false, auto-studiate, fără conținut. Bineînțeles, nu toți sunt așa și nu toți cei ce sunt așa, sunt așa întotdeauna. Fiecare știe câtă pace și câtă inimă are înăuntrul său și, mai ales, cât de aproape / departe este de ceea ce Hristos vrea să fim. Textul de mai jos este, țineți cont, doar un pamflet, cu personaje pitorești, iar dacă vi se pare funny e bine. E bine când ne râdem de noi înșine.

Deci, rugându-vă, s-ar putea să dați nas în nas cu...

... milițianul.

N-are chipiu, dar are autoritate. Și, firește, privirea ageră a celui care, în timpul slujbei, are ca ocupațiune principală ordinea. Disciplina. Calm, tăcut, cu aere de stăpân, „milițianul” are o vigilență bine studiată. Cu un ochi e atent la cine intră și cine iese, plasează oamenii în strane, ține gestiunea perinițelor, în timp ce cu celălalt ochi face culoar pentru discuri, ceartă țiganii și ajută la aprinsul lumânărilor (cu bricheta, inclusiv la Înviere...). Omul știe tot ce mișcă, iar dacă ai ghinionul să fii nou-nouț în biserică și să nu știi când să stai în genunchi sau când să faci culoar pentru cădelniță, mâna care te va apuca ferm și te va trage când într-o parte, când într-alta, va fi a „milițianului”. E, de obicei, în vârstă și își poartă vechimea cu o expresie de inflexibilitate maximă. Grija lui pentru confortul celorlalți este, în esență, grija pentru statutul său de veteran într-ale bisericii.

... prea-amabilul proprietar de strană.

Unul din cele mai frecvente războaie din istoria bisericilor e cel dintre doi bătrâni care au singură strană, dar se invită reciproc să stea în ea. „Stai dumneatale, io am stat destul” – „Ba nu, stăi dumneatale, ești mai bătrân ca mine!” – „Nu contează, stai acolo!” – „Măi, omule, hai când îți spui!” Încă un pic și se bat de la atâta amabilitate, în special la ortodocși, unde puținele strane din biserică sunt ale vârstnicilor, cu nume și prenume pe ele. La toate celelalte culte, însă, stranele permit mult mai mult popor pe ele, așa că chestiunea demografică a numărului de enoriași / strană e mai echilibrată. Există, totuși, un revers al medaliei la toate aceste scene pitorești: când te pui în strana liberă și încurci pernele. Sau când rupi ața cu care e prinsă perna. Ferească Domnul, prin urmare, să fii de față când sosește proprietarul și-și vede cuibul devastat, iar perinița, naufragiată în cine știe ce strană străină, ostilă. Atunci să vezi pace de creștin, care nu pune preț pe lucruri...

... Pavarotti.

În fiecare biserică e câte unul. E marele tenor de la duș, celebra soprană din fundul grădinii, marele solist din fața oglinzii, care, când începe slujba, se crede pe scenă. Are convingerea, nimeni nu știe de ce, că are voce și că fără el/ea cântările de la biserică ar fi un dezastru. A prins din zbor ceva noțiuni de muzică, crede că se pricepe la vocea II și încearcă din răsputeri s-o nimerească, cântă mai tare decât restul lumii, începe versul mai repede sau cântă mai rar, înadins pentru a-și face simțită prezența. Când, însă, Pavarotti e cantorul... Țineți-vă de urechi, pentru că vom da, aici, exemplul maximal de cantor-pacoste: cantorul care, convins că lălăiala lui e muzică fină, vrea să-l egaleze pe popa. Intră peste el, îl acompaniază de zici c-ar fi orchestră, duce cântarea mai mult decât ar trebui ca să vedem, toți, cine-i șefu’ la muzică. Problema e că popa știe asta și încearcă, de fiecare dată când cântă, să scape de vocea cantorului; dar cantorul e acolo, după colț, îl pândește și îl prinde din urmă când i-e lumea mai dragă. Și, uite-așa, slujba devine mic spectacol grotesc, tras de păr, în timpul căreia toată lumea e atentă nu la Hristos, ci la jocul de-a șoarecele și pisica între cantor și preot.

... membrul de partid.

E omul care, la slujbă, nu pare să aibă nici o legătură cu ce se întâmplă acolo. Citește ziarul, răsfoiește cărțile de rugăciune, de parcă ar trebui să dea bun de tipar, stă cu mâinile în buzunar, vorbește tare, trece cu importanță, numără banii de disc (monedele, fir-ar să fie...) în timpul slujbei, generând o zornăială metalică mai ceva ca-n templul în care Hristos s-a dezlănțuit, acum două milenii, izgonând negustorii. Îi spunem „membru de partid” fiindcă se comportă, în biserică, de parcă ar fi în ședință. Sau la bere. Dacă aveți de gând să spuneți că așa se manifestă un om atent din toată inima la faptul că se află în cel mai important loc de pe pământ, eu zic să vă mai gândiți.

... gâtul strâmb.

E oposul membrului de partid. Atent la fiecare fărâmă de slujbă, e omul pentru care smerenia și evlavia sunt întâi stări corporale, apoi duhovnicești. Privit din profil, cu gâtul îndoit și capul plecat, cu batic pe cap, cu haine veșnic cernite, cu spatele gârbovit ca o virgulă, cu mișcări de bătrân chiar dacă are 18 ani, creștinul cu gât strâmb e o icoană ambulantă. Pare un decupaj întunecat din evul mediu și, oricâte motive de bucurie ar avea – că i s-a născut un copil, că s-a mântuit, că a intrat la facultate etc. –, omul cu gât strâmb știe una și bună: e smerit și tre’ s-o arate. Își face niște cruci uriașe, pătrate, face plecăciuni largi, suficient de largi încât să se ferească toți de el, bolborosește fără întrerupere o rugăciune pe care, probabil, a început-o în secolul trecut și speră, prin toate astea, să bifeze nivelul de evlavie maximă. Din păcate, însă, trec anii peste el și tot ce a învățat, după mii de slujbe, e că trebuie să fii serios la biserică. Că e păcat să fii altfel. Că, indiferent de cum ai fi de dinăuntru, pe dinafară trebuie să pari cel mai mare creștin. Mai degrabă fățarnic decât model etic, e omul despre care însuși Isaia scria unele dintre cele mai dure texte din Biblie. Pe scurt, e omul pentru care forma și văzutul (nu conținutul și nevăzutul) înseamnă tot, fiind dispus să stea ore în șir la coadă ca să pupe moaște, să leșine acolo și să se bată cu jandarmii. Cât despre cultele neoprotestante, au și ele uscăciunile lor: „gâtul strâmb” este, acolo, mimarea bucuriei. Entuziasmul de ambalaj, nesusținut în interior. La fel de trist, din punctul meu de vedere.

... inchizitorul.

Să te ferească bunul Dumnezeu de un asemenea specimen. N-are vreascuri pentru rug, nici secure pentru tăiat capete, nici cuie pentru băgat în ochi, nici clești pentru scos unghii, dar, involuntar, ar vrea să le aibă măcar o secundă. Ca să te pedepsească pentru ereziile tale. Oricum, în capul lui, ești deja pe eșafod. Orice abatere de la dogmă, orice îndrăzneală de a spune ce gândești și de a contrazice Biserica și deciziile ei te va face să pari, în ochii „inchizitorului”, un om pierdut. Știe exact în ce parte a Iadului vei ajunge, ce putere calorică au lemnele de sub cazane și cât o să te chinui pentru cutezanța de a respinge, ca ortodox, ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, de a acuza, ca și catolic, datele diferite la care se serbează Paștile, de a accepta, ca protestant, toate celelalte culte. În contact cu „inchizitorul”, care e o combinație indigestă de „gât strâmb” și „milițian”, nu trebuie să deschizi gura. Argumentele slobozeniei, prin dragoste, nu țin. De fapt, Îl poți mărturisi pe Hristos cât vrei: dacă nu pui lumânări, dacă nu te ții de forme și datini ex-păgânești și dacă nu cotizezi pentru enorma catedrală, „inchizitorul” nu te crede. Ești pe calea pierzării.

... hoțul de anafură.

L-am lăsat la urmă, fiindcă e inofensiv și simpatic. Nu împinge, nu dă cu cotul, nu vociferează, nu enervează, nu se crede nici deștept, nici sfânt. E un bătrânel sau o băbuță, la locul lui/ei, cuminte, dar are un cusur, vorba lui Caragiale: îi place anafura. Bagă un pumn întreg în discul cu pâine sfințită și, pentru că știe că e văzut, justifică: „îi pentru nepoți, n-or putut să vie azi.” Nu poți să nu zâmbești și, iertându-l pentru pofta de pâinică, ai vrea să fii ca el/ea, peste 60 de ani. Atâta stres să ai, la bătrânețe, și e perfect...

În loc de încheiere

Ar fi atât de simplu dacă am vrea să fim mai buni, nu să părem mai buni. Ar fi atât de sănătos să fim cum suntem, răi, buni, negri, albi. Dacă ești vesel, cântă, dacă ești trist, roagă-te, ca să-l parafrazez pe apostolul Iacov. Sper să fiți de acord cu această idee veche, dar actuală. Pe de altă parte... Bun, veți zice, dar tu (adică subsemnatul) cât de bun creștin ești și cât de atent ești la slujbă, dacă în continuu te uiți la alții? Defect profesional, din păcate. Am antenele ciulite pentru tot ce e teatru în jurul meu și, de aceea, detest ipocrizia când actorul pretinde că nu joacă. Simultan, însă, iubesc omul onest, care, când iese de la biserică, îmi zice: „bă, mi-a stat gândul tot la femei. Când am ieșit, mi-era așa o poftă de prescură, încât am băgat în gură un pumn întreg. Hai să bem o bere și să ne ajute Domnul să fim mai buni.