Oașa e, fără nici un dubiu, cel mai sonor nume din Șureanu. Poate pentru că e pe malul lacului cu același nume, a cărui întindere izbitor de frumoasă, oceanică, e vecină cu Transalpina, poate pentru că mănăstirea a devenit pur și simplu un punct de referință pentru românii care caută mănăstiri. Cert e că, înainte

În decembrie ’89, călugăriţele de la Rîmeţ n-aveau nici televizor, nici radio. Rupte de lume în sensul complet al cuvântului, cum destul de rar vezi azi în spaţiile monahale româneşti, maicile din mănăstirea de secol XIV erau, în 1989, prea departe de zgomotul lumii, ca să-l poată auzi. Nu ştiau că ţara trece dintr-o eră

În secunda în care am intrat în bisericuță, fiind soare afară și întuneric înăuntru, n-am putut vedea mai nimic. M-am frecat la ochi, dar tot degeaba. În schimb, am auzit două voci, care rosteau, pe rând, o rugăciune lungă. O rosteau în șoaptă și, în combinație cu întunericul, părea un fel de vis, ziua-n amiaza

„N-ați nimerit prea bine. Îi post, acuma, iar rânduiala e altfel acuma față de restul timpului”, ne-a zis bătrânul părinte Sofronie, cu zâmbetul îngăduitor al omului care vrea, totuși, să te ajute. „Da’ ca să nu plecați supărați de la noi, hai că vă zic”. Și ne-a zis, oameni buni, ne-a zis ca un bunic,