Snobismul. Adică „a, daaa, Măniuțiu! Super tare!”, fără să fi văzut nimic de Măniuțiu… Chestia asta cu minciuna culturală care te face să pari cult fără ca tu să fi cultivat altceva decât, să zicem, straturi de ceapă pe str. Slăninilor este, în DEX, „admirație nefirească și fără discernământ a ceea ce este la modă”.
Nu, nici pe asta n-o va recunoaște nimeni. Dintre toate excesele publicului, despre care am scris și vom scrie pe „Pasi Liberi”, probabil doar despre frică și scepticism omul va spune, cu juma’ de gură, „da, domne, așa e…” Restul? Tăcere suspectă. Hai, atunci, să eliminăm măcar în scris tăcerea asta și să vorbim, mai
Moartea și taxele, cică astea-s cele mai sigure lucruri din viață. O spunea Benjamin Franklin, acum vreo trei secole. Aș adăuga orgoliul. E „buba” pe care n-o recunoaște nimeni. Cea mai veche din lume. Cea mai protejată, șmecheră, complicată, nevindecabilă și înșelătoare defecțiune din câte există. E combustibilul inepuizabil de păreri, motorul oricărei polemici și
Continuăm, astăzi, ceea ce acum câteva zile părea un demers ciudat, adică discuția-pastilă despre excesele spectatorului și vorbim, mai jos, despre încă un vechi „beteșug” din capul spectatorului: SCEPTICISMUL. Din păcate, în comparație cu frica despre care era relativ ușor să vorbim înainte, scepticismul e un blocaj mult mai greu de diagnosticat și, deci, de
Începând de azi, (îndrăznesc să) scriu despre excese. Excesele noastre, ca spectatori de teatru, excese pe care le știm sau nu; excese, exagerări, depășiri de limită, adică tot ce e derapaj în procesul receptării spectacolului, când suntem la teatru. Vom vorbi despre frică, scepticism, orgoliu, superficialitate și snobim și mă includ, firește, pe „lista neagră”
În lumea asta tot mai internetizată, mai youtubată, mai străină de citit și, firește, de scris, a scrie despre teatru pare o extravaganță de secol XIX. O chestie cu pană și călimară. Și, totuși, chiar dacă nu se vede cu ochiul liber, sunt mulți care scriu. De fapt, vorba unui prieten, sunt mai mulți care
Teatrul, ca lume a talentului, a pasiunii, e și o lume a titulaturilor spuse, uneori, la nervi și cu voce tare. „Sunt actor, pricepi?”, „sunt dramaturg jucat”, „sunt critic și scriu în revista aia de la București” sau, cea mai gravă, „EU sunt regizorul și de mine ascultați”. Ar mai fi una singură, dar care
Încercând să dau un titlu articolului de mai jos, în care veți găsi o listă de „zece legi” ale spectatorului de teatru, îmi ieșeau tot felul de formulări umflate, oficioase, de parcă eu aș fi dat gaura în cașcaval. În plus, voiam să folosesc termenii „receptare” și „decalog”, pentru că, într-un fel, aveam chef să