Mă aflu din nou la București, după câţiva ani de absență, de ne-scris, de ne-publicat, de ne-umblat prin festivaluri, așa că încercarea mea de a scrie despre două festivaluri (unul de film, altul de teatru), care au loc săptămâna asta în același timp, e o aroganță. E ca și când pornești de pe loc cu a cincea. Dar mă încumet.
Încep cu filmul. V-aș scrie despre un titlu despre care vă asigur c-o să mai auziți. Nu pentru că a fost premiat la Cannes sau pentru că regizoarea are o reputație bună, consolidată de-a lungul multor competiții și showcase-uri cu greutate în cinema. Nu, nu pentru reputaţii, premii şi detalii de context trebuie să vedeți un film, oricare ar fi el, ci pentru ceea ce oferă de la prima până la ultima secundă, când se sting luminile în sală. Iar Four daughters – pentru că aşa se numeşte documentarul scris și regizat de Kaouther Ben Hania – nu doar că oferă, ca să vorbim în termeni comerciali, dar, oferind, te ia din scaun și te lipește de ecran, într-un fel în care te bântuie ore întregi după ce ajungi acasă.
Tunisia, zilele noastre. O mamă și patru fiice, în ceea ce pare un reality show despre viețile lor. Adică despre căsnicia ratată a mamei și, ulterior, despre concubinajul ei dubios cu un pedofil, dar, mai ales, despre cum două dintre fiice (cele mari) au fugit de acasă pentru a intra în gruparea ISIS. Poate ați auzit la știri despre caz; eu, unul, știam ceva despre subiect, dar n-am reușit să leg ceea ce știam de ceea ce văd, în timpul proiecției, pentru că filmul e puternic nu ca poveste, ci prin modul în care mama și fetele refac povestea, pentru ca noi s-o vedem. Bineînțeles, rolul fetelor absente e jucat de două actrițe, la fel cum și rolul mamei – atunci când povestea devine prea dureroasă ca s-o mai joace – e preluat de o actriță.
Tot ce am spus mai sus sună simplu, sună generic. Lucrurile se complică abia din clipa în care persoanele își intră în rol. În propriul rol, trăit deja cu ani în urmă și care, vrând-nevrând, trezește amintiri, redeschide răni, scoate la iveală greșeli, abuzuri, intenții, spaime, blocaje. Abia atunci filmul capătă consistență, în acel fel apăsător în care doar o traumă jucată de propriile victime poate căpăta. Fiind mai aproape, deci, de psihodramă și terapie, decât de ceea ce pare a fi un documentar observațional-participativ, Four daughters intră extrem de adânc în motivațiile dramei, dezvăluind, de fapt, o suprapunere a dramei personale peste drama colectivă.
Mă gândeam la o chestie. Un bun documentar nu e neapărat filmul în care persoanele devin personaje și nu mai țin cont de cameră, comportându-se dezinvolt, ci filmul în care regizorul se apropie de ele și le câștigă atât de profund încrederea, încât le face să spună tot, chiar dacă pe bucăți și chiar dacă prin asta își compromit ceea ce noi numim „statut”. La acest nivel de dezbrăcare umană se ridică drama, împingând la suprafață niște teme care nu au cum să nu ne preocupe, azi: tradiţia arabă, cultivată sever, decisiv; religia, prezentă cvasi-fanatic până în cele mai mici detalii de viață; ruptura între tineri și bătrâni, ivită din comunicare slabă, din încăpățânare, mândrie, frustrare; deciziile proaste, luate de tineri ca reacție la abuzuri vechi.
Prin toate aceste picături de tensiune și ardere sufletească, filmul devine devastator până la incredibil, mai ales dacă e privit cu ochi de occidental. Judecând după principiile noastre de cultură, îți vine să intri în ecran și să rezolvi lucrurile cu mâna ta. Îți vine efectiv să urli la ei, să le bagi mințile în cap, să faci dreptate. Dar nu poți, pentru că tu ești aici, ei sunt acolo, iar prăpastia dintre realitățile lor și realitățile noastre e ca în pilda cu Lazăr. Ai crede că îi înțelegi, dar de fapt tu ai alte rădăcini, altă structură, altă sursă de fericire și energie. Suntem diferiți, să ne-o asumăm.
Dacă nu pentru toate astea v-am convins să vedeți acest film epuizant – a cărui teatralitate spontană îl apropie mai mult de Teatrul Oprimaților din anii ‘70 al lui Augusto Boal, decât de cinematografie –, poate vă conving să-l vedeți pentru cât sunt de frumoase personajele. Da, inclusiv fizic. Nu am mai întâlnit de mult atâta frumusețe umană în purtare, în priviri, în limbaj, atâta cursivitate și inteligență în exprimare, cum am întâlnit la cele cinci femei. E ca și când credeai că e lumea a treia, doar pentru că nivelul de trai e sub al nostru, când, de fapt, îți dai seama că noi, poate, nu am avea niciodată tăria să vorbim atât de deschis despre noi înșine.
Filmul mai rulează Duminică (29 octombrie 2023, ora 15.00), la Cinema „Victoria” din Cluj-Napoca.
Franța – Tunisia – Germania – Arabia Saudită, 2023, 107’
Regie: Kaouther Ben Hania
Scenariu: Kaouther Ben Hania
Imagine: Farouk Laaridh
Distribuție: Hend Sabri; Olfa Hamrouni; Eya Chikhaoui; Tayssir Chikhaoui; Nour Karoui; Ichraq Matar; Majd Mastoura
Vizionare: octombrie 2023, proiecție „Les Films de Cannes à Bucarest” (București)
