Nu știu exact ce înseamnă pentru București faptul că filmele de la Cannes se văd în trei din cele aproape o sută de săli de cinema din Capitală. Dar e sigur că biletele se vând rapid și că nu se prea aplaudă la final. Deocamdată nu văd ce concluzii pot trage din combinația asta de „casă închisă” și „aplauze... așa și așa”, dar parcă nu se simte decât rece și nefestiv bucuria că există acces la cele mai mari filme ale anului, timp de o săptămână. Poate mă înșel, poate n-am fost la filmele potrivite, poate prea m-am lăsat dus de entuziasmul festivalurilor de film din Transilvania și acum nu mai accept ideea de festival decât ca efervescență cu zeci de ecusoane pe metru pătrat, cu cafele nebăute pe mese și țigări aprinse și nefumate, pentru că oamenii uită de ei și vorbesc în neștire despre film...
În atmosfera asta de „hai să mergem și noi la un film” am intrat la All is Lost. Din fericire, însă, pentru identitatea acestui superb festival Les Films de Cannes à Bucarest, filmul lui Chandor a rupt sala în bucăți și a marcat un moment de mare festival. Moment dintr-ăla în care filmul te ia pe sus din toate părțile și îți face praf așteptările. Știam că e cu Robert Redford – de fapt doar cu Redford, fiind un fel de one-man-movie. Dar nu știam c-o să se ridice atât de sus peste acele clișee de macho-movie în care, dacă apare un fost sex symbol de Hollywood, trebuie neapărat să vedem sărituri de la trambulină și eroisme de dragul publicurilor de mall.
Așa că pe Redford îl găsim în rolul unui marinar bătrân care călătorește, de unul singur, prin Oceanul Indian. Într-o dimineață, nava e spartă de un container care plutea în derivă și, odată cu apa care intră prin crăpături, apar o mie și una de alte complicații, amplificate de furtunile care lovesc nava și o întorc de câteva ori cu susul în jos. E o înșiruire de situații-limită care îți țin respirația în loc și care pun la încercare extremă forța acestui marinar – o forță dezarmantă, în ciuda vârstei, combinată cu acel calm al concentrării care elimină panica și judecă la rece. Este un film neașteptat de cerebral, o demonstrație de pricepere și eroism necesar, într-o epocă în care cinefilii au renunțat să mai aștepte eroi credibili de la cinema-ul american.
Dacă sunt zece replici în filmul ăsta, înseamnă că sunt multe. Totul se întâmplă tăcut și laborios, cu o logică incredibilă a situațiilor, pe care cuvintele mai degrabă le-ar artificializa. De fapt, cuvântul e înlocuit de o muzică apăsătoare a acțiunii, cântată de scârțâitul scândurilor, de stropii de ploaie, de respirația bărbatului, de vântul care parcă îți trece prin oase. Sunt zgomote care personifică oceanul și nava, împreună cu muzica de orchestră care însoțește insesizabil acțiunea și îi dă profunzime. E o punere în valoare a detaliilor de supraviețuire, în genul claustrofobicului Lebanon, fiind genul de film care trebuie văzut exclusiv pe ecran de cinematograf. Nelacrimogen, deși asta pare la prima vedere și nespectaculos, deși povestea are potențial, All is Lost este o porție de suspans și o satisfacție pentru toți cei cărora le era dor să-și înfige unghiile în fotoliul de cinema.
S.U.A., 2013, 106’
Regie: J. C. Chandor
Scenariu: J. C. Chandor
Imagine: Frank G. DeMarco; Peter Zuccarini
Distribuție: Robert Redford
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2013, București
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013
 |
 |
 |
 |
Nu i se potrivește nici un sinopsis. Oricât ai încerca să-i cuprinzi esența în cuvinte, n-o să poți. Eventual poți face un alt documentar despre felul în care e văzut, din sală, acest documentar, pentru că esența lui stă în felul în care e spusă povestea pe ecran de-a lungul a 159 de minute, în care totul gravitează în jurul a trei asasini faimoși din Indonezia. Fiecare are circa 1000 de crime la activ, comise în anii 1965-1966 la ordinul direct al guvernului condus de Suhartu, ca persecuție împotriva comuniștilor pe care tocmai îi alungase de la putere. „Persecuție”, însă, e puțin spus. Vorbim de peste două milioane de oameni masacrați în câteva luni, în toată Indonezia, unde acești trei ucigași (tineri pe vremea aia) erau vârful de lance al acțiunii de exterminare. Pe lângă ei, alte câteva sute omorau în același ritm, dar se pare că ăștia trei o făceau cu talent. După 40 de ani, cei trei sunt bine-merci; protejați de stat, temuți de popor, considerați eroi de către paramilitarii din Indonezia, asasinii fac ce-i taie capul în această parte a Asiei, unde crima este o frăție care îi unește pe toți.
Oppenheimer, ca regizor al documentarului, îi invită pe cei trei să vorbească despre crime. Și acum ține-te bine. Nu doar că vorbesc cu o seninătate care îți ridică sângele în cap, dar vor să-și ilustreze crimele. Fiecare în felul lui. Unuia îi plac western-urile și filmele polițiste, altuia musical-urile și, uite-așa, fac adevărate scene de reenactment în care ei înșiși joacă rolul. Aparent, este o distracție pentru ei, dar faptul că au atâta creativitate în reprezentarea crimelor arată fără dubiu că și acum au rezerve uriașe de ură. Cu fiecare reprezentare, ei se „răcoresc” din nou și, jucând rolul celor uciși (dar fără durere, firește), se îmbată cu gândul că victimelor le-a fost la fel. Adică ușor. Prin ilustrări, ei de fapt își înnăbușe remușcările, sperând că tonele de crime au fost, totuși, mai ușoare decât ceea ce au fost cu adevărat.
Dacă i-ai vedea pe stradă pe cei trei asasini, ai zice că-s oameni normali. Poate cam șmecheri și unsuroși, cam gălăgioși, dar inofensivi. Abia când deschid gura și îți spun despre capete tăiate și gâturi strangulate rămâi mut. Încearcă, acum, să corelezi șocul ăsta cu imaginea reprezentărilor lor, care sunt de un prost gust și de o incultură de-a dreptul grețoase și nu vei obține nici 10% din efectul devastator al acestui eseu despre sânge, pe nume The Act of Killing. Nici un alt film nu cred că a articulat atât de precis plăcerea de a ucide, care, prin reprezentările celor trei, emană acea urâțenie umană și acea atmosferă a limitelor pe care o vezi în cele mai apăsătoare piese din teatrul lui Ionescu și Beckett. Ieșind de la film, ai impresia că ieși din iad; repulsia ta, ca spectator, este absolută și, culmea, e generată nu de imagini cu crime, ci de ceea se povestește despre crime. Lucrurile pe care ești obligat să ți le imaginezi, aici, sunt colosal de urâte, iar cei slabi de îngeri ar trebui să stea deoparte. Pe scurt, film nerecomandabil aproape nimănui, de fapt.
E un film pe care TIFF 2013, la fel ca Astra Film 2013, l-a avut pe conștiință. Nu l-am văzut în primă fază, la TIFF, ci l-am văzut la Astra. Și bine am făcut, fiindcă e genul de documentar care, într-un festival de documentare precum Astra Film, pur și simplu trage cortina. Nimic, după el, nu mai poate arăta realitatea mai bântuitor, oricât de rafinat ar fi discursul. De aceea, cred, a fost proiectat la final, ca un fel de lovitură de la capătul tunelului.
Danemarca, 2012, 159’
Regie: Joshua Oppenheimer; Christine Cynn; Anonim
Imagine: Anonim; Carlos Arango De Montis; Lars Skree
Distribuție (parțial): Anwar Congo; Herman Koto
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013
În Oceanul Indian, o navă de tip cargo cade în mâinile unor pirați, împreună cu toți membrii echipajului. Mikkel e bucătarul și, dintre toți, e omul pe care se bazează atât negociatorul piraților, cât și echipa de negociere de acasă. E chemat în continuu la telefon, ca să comunice cu răscumpărătorii și, astfel, este folosit ca momeală. Pus, deci, între ciocan și nicovală, Mikkel este imaginea atât a iadului prin care trece pe navă, cât și a strategiei șefilor săi de a scădea prețul răscumpărării de la 15 milioane de dolari, la... 250 de mii de dolari. Povestea ia proporțiile unei dileme insuportabile pentru ambele părți ale conflictului și, dintr-un discurs despre frică, povestea devine treptat un discurs despre valoarea vieții versus valoarea banului.
Când vorbeam despre filmele de acțiune din TIFF și spuneam că Nord-vest al lui Michael Noer e ceva ce nu prea vezi, de obicei, la TIFF, nu știam nimic despre Deturnarea. Filmul e tot danez și e făcut de un regizor care, de altfel, a și lucrat cu Noer în alte proiecte. Cu toate acestea, Deturnarea este mai mult suspans decât acțiune. Sau, în termeni de receptare a filmului, mai multă emoție decât energie. Iar emoția vine din faptul că tonul extrem de potolit al acțiunii ascunde un imens „butoi cu pulbere”. Toată acea poveste cu pirați, cu negociatori și cu bani, care pare un copy-paste după rețeta hollywodiană de filme cu răpiri și salvatori unici cu maieuri murdare, este, aici, un scenariu care primește un tratament narativ minimalist. Dialoguri seci, puține, scene de negociere profesionistă și rece între pirat și răscumpărător, gros-planuri cu grimase, scene de epuizare psihică, personaje cerebrale – sunt elemente mocnite, interiozitate, care reduc agitația narativă și cresc, în schimb, temperatura conflictului.
Practic, dacă ești atent la felul în care se planifică conflictele în film, la nivel de dialog, vei vedea că cele mai încleștate momente ale poveștii au loc prin telefon, între negociatori. Nu știi ce urmează și tot timpul ai impresia că pândește un dezastru. Iar scenele de interior din navă – filmate cu camera în mână în spații înghesuite și asudate cam în aceeași manieră ca în Lebanon de Samuel Maoz – confirmă din nou că realismul și subtilitatea filmării, excelente de obicei în cinema-ul nordic, sunt rețeta ideală ca să exprime acest gen de subiect. De fapt, îți dai seama că orice altă abordare – epică, eroică, horror, noir etc. – ar fi fost mult prea mult. Nu rata acest film bine scris, excelent jucat și enervant de încordat, datorită căruia Competiția TIFF a devenit destul de strânsă.
Danemarca, 2012, 103’
Titlu original: A Hijacking / Kapringen
Regie: Tobias Lindholm
Scenariu: Tobias Lindholm
Imagine: Magnus Nordenhof Jønck
Distribuție (parțial): Pilou Asbæk; Søren Malling
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013
Sunt două feluri de a vedea acest film: rămânând până la capăt sau plecând pe la mijlocul proiecției. Din păcate, paradoxul e valabil pentru că după primele 20-30 de minute deja ești pătruns în totalitate de „temperatura” acestui eseu stilistic, pe nume Leviathan și ai putea, după ce pleci, să intuiești restul filmului. Mă voi explica.
În sinopsis, filmul este o „examinare cinematografică viscerală a realității”. Nu este o exagerare, documentarul într-adevăr te lovește din prima secundă, cu o filmare haotică, plină de întuneric; cu zgomote metalice și cu apă rece care parcă te stropește în fotoliul de spectator, cu bucăți de amănunte din care nu înțelegi mai nimic și care fac parte din viața de zi cu zi a unui vas de pescuit. Asta și este povestea: aventurile de rutină ale unui vas de pescuit, filmate noaptea, cu pescari care sunt prea ocupați cu funii și năvoade ca să mai vorbească frumușel în fața camerei. Documentarul e, deci, în mod firesc un amestec violent de detalii, care transpun fidel viața pe vas. Imaginea este, pe bună dreptate, un studiu al întunericului și al detaliului neliniștitor, al zgomotelor care nu știi de unde vin. Camerele filmează cele mai nefilmate scene (pești în agonie, măruntaie în apă, pescăruși în miezul nopții), din cele mai neexploatate unghiuri de filmare, cu susul în jos, epuizant – un fel de Irréversible al lui Gaspar Noé, doar că e pe mare. Practic, scopul este de a crea nu imagini ale lucrurilor, ci percepții asupra lor; percepții coșmarești, care fac ca imaginile să îți rămână în minte ca un vis. Demersul este suprarealist și își face loc cu greu în mintea spectatorului.
Și, acum, înainte de încheire, să revenim la ideea de dinainte: plictiseala. E un pic ciudat ca tocmai un film intens ca Leviathan să plictisească, dar exact asta se întâmplă pentru că fiecare scenă durează mult peste pragul care confirmă receptarea ei deplină de către public. Dacă ar fi fost mai condensat, să zicem de lungimea unui mediumetraj, probabil filmul ar fi avut efect colosal. În schimb, are un efect construit, adică te străduiești să-ți placă, învingându-ți lipsa (justificată) de răbdare.
Franța, 2012, 87’
Regie: Véréna Paravel; Lucien Castaing-Taylor
Scenariu: Véréna Paravel; Lucien Castaing-Taylor
Imagine: Véréna Paravel; Lucien Castaing-Taylor
Distribuție (parțial): Brian Jannelle; Adrian Guillette
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013