Ceea ce citiți aici e textul unui om care ar fi vrut să-l scrie mai devreme. E, deja, a patra zi de Astra Film, la Sibiu și încă n-am scris un rând. Cel puțin nu pe hârtie. În cap, însă, am o mie de fraze, propoziții și titluri, multe din ele cu semnul exclamării și cu un smiley la final. Să te afli la un festival de filme documentare, cum e Astra Film, într-un loc cum e Sibiul, înseamnă să te simți bine chiar dacă 90% din realitățile pe care le vezi în acele filme sunt gri și urâte și apăsătoare. E ca și când te duci pentru o extracție de măsea în cel mai frumos cabinet. Iar „cabinetul” e frumos nu doar fiindcă Astra Film s-a mutat, anul acesta, în Sibiul istoric, în clădiri de patrimoniu (lăsând în urmă o casă de cultură din beton), ci și pentru că festivalul oferă timp de calitate. Timp măsurat în 320 de filme, cinci locații, șase zile.

E al doilea an în care vin la Astra. Dar nu simt nici o diferență între acum și anul trecut, când ajungeam și eu la cea de-a XX-a ediție, ratându-le pe celelalte nouăsprezece. Sunt încă nou, am figura aia de om curios. Cert e că, în tot acest timp în care unii dintre noi am avut altceva mai bun de făcut, festivalul a dobândit identitate. Adică internaționalism (scuzați termenul) în cel mai conturat sens posibil, atâta timp cât vorbim de festivaluri românești de film. Rival i-ar fi doar TIFF-ul, pe care îl depășește nu ca frenezie și număr de spectatori, ci ca importanță și diversitate a competiției.

În sfârșit. Primul film bifat la Astra Film Fest 2014 a fost Dear Pyongyang / Phenianul meu iubit. Pentru mulți, Coreea de Nord e cum se vede pe YouTube: cel mai gri, mai înapoiat și mai izolat colț din lume. Pentru bătrânul tată al regizoarei Yonghi Yang, însă, țara dinastiei Kim e raiul pe pământ în comparație cu Japonia în care trăiește. Născut în Coreea, dar refugiat în Japonia după războiul coreean din anii ’50, bătrânul e unul dintre zecile de mii de coreeni care au îndurat ura guvernului nipon. Și care au crezut în propaganda pro-Coreea de Nord, țară care, pe atunci, era în plin avânt socialist. Ca urmare, 93.000 de coreeni și-au părăsit casele din Japonia, „întorcându-se” într-o Coree de Nord unde, de fapt, nu fuseseră niciodată. Și unde, bineînțeles, nu curgea lapte și miere.

Cu toate că filmul pare centrat pe figura tatălui, pe care fiica îl urmărește peste tot cu camera de filmat, în ritm de reality show, întrebându-l despre trecut, despre comunism și despre familie, Dear Pyongyang este, de fapt, un discurs general și larg despre adevăr. Aici, eroul central e însuși Phenianul. Un Phenian privit din Japonia – și de aceea idilic –, un „acasă” abstract, pe care bătrânul îl iubește nu pentru că a fost la viața lui mare activist de partid, ci pentru că acolo, la Phenian, se află copiii și nepoții lui. Nu o recunoaște, însă; preferă să sacrifice relația cu fiica, cu soția, să ascundă adevărul până la capătul puterilor și să exclame, în schimb, fraze de devotament orb față de „patria mamă”. Adevărul e întotdeauna un bun personal, intim, imposibil de împărtășit.

Dacă intenția celor de la Astra Film era ca filmul regizoarei Yonghi Yang – cu care a început prima seară – să ne facă să înțelegem că documentarele nu sunt doar cinema și jurnalism, au gândit bine. Dear Pyongyang e mai mult jurnal de familie, explicit, naturalist, repetitiv, frumos doar prin îmbinarea de imagini de arhivă cu imagini actuale, cu un voice-over lămuritor până la redundanță, dar (atenție) pentru care artisticitatea contează mai puțin decât rostirea unor adevăruri evitate de zeci de ani. Yonghi Yang face, deci, un salt periculos prin acest film, cu care, probabil, își va împuțina șansele de a-și vedea rudele aflate, încă, în Coreea de Nord. Îmi vine în minte acum filmul de 19 minute al lui Adelin Petrișor, Coreea de Nord, nimic de invidiat, pe care poate mulți l-ați văzut anul trecut la Astra Film și care e și pe Internet. Ei bine, ca să vă faceți o idee despre cum e cu Dear Pyongyang, scoateți tot ce e spectaculos din filmul lui Petrișor și gândiți-vă că cel mai puternic moment din filmul lui Yang e când un băiat cântă la pian, la lumina lumânărilor, într-un apartament din Phenian. După ce termină de cântat, tatăl lui spune, cu jumătate de gură: „I am happy”.

Japonia, 2006, 107’
Regie: Yonghi Yang
Scenariu: Yonghi Yang
Imagine: Yonghi Yang
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

Atenție: cei care nu l-ați văzut și vreți să-l vedeți, citiți doar fragmentul de mai jos.

România, anii ’80. Un tânăr e supus unui experiment științific de modificare a mentalității, astfel încât să fie pregătit pentru schimbarea de regim de după 1989. Experimentul are succes: omul-cobai își modifică în timp record gândirea (procesul fiind mai rapid datorită aplicării frecvențelor sonore) și, din comunistul naiv, îmbrăcat în gri, devine capitalistul întreprinzător, cu idei occidentale. Își părăsește iubita – pe Carmen Anton, o fostă cântăreață de șlagăre –, își reface complet viața și devine un industriaș prosper. Totul a fost, de fapt, un proiect secret al Securității, care știa că va urma o posibilă lovitură de stat, cândva la sfârșitul anilor ’80.

Iar acum puteți închide articolul...

... pentru că după ce ți se prezintă cu lux de amănunte cazul și crezi fiecare detaliu fiindcă e bine lucrat jurnalistic și fiindcă apasă puternic pe pedala lacrimilor și emoțiilor de fată mare, afli, la final, că e o scorneală. Că, de fapt, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Mai mult, filmul se încheie cu o săritură într-un alt subiect, complet diferit: fenomenul „Pitești”, din anii ’50. Explicația? Acela a fost adevăratul experiment produs pe creiere, experiment pe care mulți îl consideră cel mai barbar din istoria omenirii. Iar motivul născocirii unei povești contemporane, ca fabulă pe marginea fenomenului real din anii ’50, este că aveam nevoie de o poveste apropiată de noi, cu care să ne putem asocia. Suntem din ce în ce mai incapabili să înțelegem suferința umană; o vedem zilnic pe YouTube, la știri, a devenit un bun comercial. Așa că avem nevoie ca, prin ilustrare, printr-un fel de „cursă de șoareci” hamletiană plasată în prezent, să înțelegem ceea ce nu puteam înțelege în mod normal.

Bun. Cam asta ne-a spus regizorul pe scenă, după proiecție. De fapt a luat microfonul și s-a grăbit să explice ceea ce nu s-a înțeles prin film, încercând să prevină revolta multor spectatori care s-au simțit mințiți. Eu, unul, am plecat de la film fără să am în cap nici una din marile concluzii ale filmului: că, adică, suntem copleșiți de media, că nu mai suntem în stare să înțelegem durerea umană și că fenomenul Pitești a fost cel mai urât episod din istorie. La ore bune după proiecție – și chiar și acum, când scriu – nu-mi stătea gândul decât la frumoasa poveste a lui Carmen Anton și la felul trist în care vedetele de altădată s-au văzut nevoite să dispară după 1990, în contact cu subcultura intoxicantă care a luat amploare atunci. Așa că Experimentul București nu este decât ficțiune cu mari accente de melodramă, bine țintită și legitimă în limitele genului său, bine filmată, evident regizată, cu contraste de situație și caracter, cu personaje credibile, perfect intrate în rol. Dar nu poate pretinde sub nici o formă mize atât de înalte ca cele expuse de regizor, atâta vreme cât acele mize au fost alocate filmului după proiecție. A fost un fel de „nu e cum credeți voi, vă explic eu”. Destul de ne-deontologic, dacă ar putea fi vorba vreodată de reguli post-spectacol.

În concluzie, filmul lui Tom Wilson a vrut să fie casă cu grădină, dar i-a ieșit doar apartament. Sau garsonieră. Drăguță, ce-i drept, dar într-un asemenea spațiu de locuit nu poți crește animale și, cu atât mai puțin, nu poți planta ceapă. Un film frumos, plăcut, romantic, colorat, dar cu scop confuz și fake cât timp se cheamă documentar. Este, până la urmă, un film despre regie. La ieșire din sală, în loc să-mi stea capul la ororile de la Pitești, mi-am adus aminte fără să vreau de scena aia în care Mr. Bean privește celebrul tablou Whistler’s Mother și, când e întrebat cum i se pare, el zice: „nice frame!”

România, 2013, 107’
Regie: Tom Wilson
Scenariu: Tom Wilson
Imagine: Tom Wilson
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

Unele filme sunt atât de diferite între ele, încât atunci când le vezi, unul după altul, par să fie nu două filme diferite, ci două chestii care aparțin unor domenii complet separate. Ca și cum acum mănânci o friptură, după care faci o tură cu tramvaiul. Așa că dacă despre filmul lui Porumboiu voi vorbi azi în termeni de cinema, politică și sport, despre documentarul lui Tom Wilson (Experimentul București) voi vorbi mai târziu în termeni polițienești.

Al doilea joc (r. Corneliu Porumboiu, România, 2013). Când am văzut acum câțiva ani Shirin, al lui Kiarostami – care este făcut integral din primplanuri cu fețe de spectatori, în timpul unui spectacol – n-aș fi zis că se poate „și mai și”. M-am înșelat. Apoi, când am văzut Polițist. Adjectiv, mi-am zis că mai liniar și sec nu se poate, chiar și în cinema-ul nostru. Wrong again. Corneliu Porumboiu a produs un mic film („mic” în sensul că, poate, e cel mai low-budget film românesc difuzat vreodată) despre celebrul meci Steaua – Dinamo, din decembrie 1988, în care (atenție!) nu vedem decât meciul. Un meci dificil, epuizant, jucat pe ninsoare, pe un teren groaznic, finalizat cu un frustrant 0-0.

Practic, filmul e însuși meciul, cap-coadă, așa cum fusese filmat de televiziune. Dar nu asta contează neapărat, ci dialogul din timpul jocului, pe care regizorul Porumboiu îl are cu tatăl lui, Adrian Porumboiu, care a arbitrat derby-ul. Nu-i vedem, dar îi auzim în timp ce se uită la meci. Iar discuțiile lor ating, din mers, chestiuni ca apartența la putere a echipelor, valoarea de altădată a jucătorilor, modificarea regulilor de joc de-a lungul anilor, stilul de arbitraj al lui Porumboiu, numărul de camere video de la meci, viața în dictatură etc.

În sală erau și câțiva spectatori mai tineri care, evident, nu prinseseră 1988-ul și care nu știau rezultatul. Nici povestea; dar trăiau meciul. Poate nu chiar ca acasă, cu berea în mână, dar îl trăiau. Se bucurau de faze, așteptau golul – ce mai, veniseră să vadă fotbal. Aici cred că e cheia. Deși durează cât meciul (97 de minute, cu credite cu tot), acesta nu este un meci, tot așa cum pipa lui Magritte nu e o pipă. În primul rând, e un film asumat, cu titlu, autor, regie și scenariu; are credite și montaj și, mai presus de toate, e un produs artistic, care poate suporta orice suport material și orice auto-intitulare. Are până și legitimitatea de a spune că nici măcar nu e fotbal ce vedem acolo. Are, deci, dreptul să acorde semnificație cum vrea și pentru ce vrea, chiar dacă o astfel de libertate cinematografică e revoltătoare în raport cu plictiseala ta, ca spectator, la un asemenea film.

În esență, filmul e imaginea unui meci fără sonor. La propriu. Nu auzi decât vocile celor doi, tată și fiu, plus un fâsâit cu pureci TV și un creion care scrie pe hârtie. Pentru primele minute, imaginea are efect asupra ta; e frustă, greu de privit fiindcă jucătorii aleargă pe zăpadă, ninge iar imaginea camerelor de filmat fuge obositor, încercând să prindă mingea. E momentul în care nu-ți prea vine să crezi că ăsta e tot documentarul, fără nimic altceva în plus. Dar de la un moment dat te împaci cu ideea și uiți de imagine, care devine un fel de „pastă vizuală” pentru ceea ce se spune. Accentul cade pe imaginea epocii pe care dialogul – fracturat, plin de pauze, grav, fără un fir roșu – o creează pas cu pas. Abia după ce începi să-ți creionezi un contur (fie și abstract) al realităților din acea vreme, începi să tratezi imaginea meciului ca pe o ilustrare rece și, mai ales, pe măsură a epocii comuniste. Pe de altă parte, filmul are și momente de reală duioșie: discuțiile tată-fiu, purtate calm, cu momente de umor involuntar care vin din ciocnirea între spiritul energic și nostalgic al lui Corneliu Porumboiu și tonul solemn, rațional, neimpresionat al tatălui.

Cred că Porumboiu a făcut acest experiment – mai poate cineva să spună că nu e test de laborator pe pielea publicului? – de dorul Noului Val, care e deja vechi și reinventat în multe forme. Problema este, însă, că unele minusuri din estetica Noului Cinema Românesc sunt aduse aici, în film, parcă din plictiseală regizorală. Aceeași teatralitate cotidiană brută, neprelucrată, semnificantă doar fiindcă e înregistrată de o cameră video; același dezinteres pentru narativitate; același naturalism de dragul esteticii. Nu, nu mi se pare un film foarte bun și fără aceste excese poate am fi vorbit despre un experiment reușit până la capăt. E ca o mașină care pornește bine, merge jumate de drum dar, din lipsă de chef, șoferul nu mai alimentează în benzinărie. Și se oprește undeva unde nici el nu știe exact.

România, 2013, 97’
Regie: Corneliu Porumboiu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014