Voi vorbi mai jos despre The Tribe, un film în legătură cu care mă văd nevoit să fiu diplomat și să-mi țin gura pentru cele mai subiective reacții, fiindcă primul impuls, non-critic și non-deontologic, este ăsta: să-l contrarecomand din start, fără argumente. Așa că trag aer în piept și încerc să nu vă divulg reacțiile multor spectatori, la ieșirea de la proiecție, în ultima zi de Les Films de Cannes a Bucarest. Sau hai, măcar una: „oare n-ar trebui să ne facem RMN-uri după așa filme?

The Tribe, film al lui Myroslav Slaboshpytskiy, coproducție Ucraina – Olanda, 2014, e povestea unui adolescent surdo-mut, care tocmai este admis într-o școală de profil. Dar una este școala, cu profesori și elevi care par să își facă treaba conștiincios, și alta e internatul școlii, un fel de trib obscur cu legi proprii, unde au loc abuzuri între elevi și unde prostituția, violența și furtul sunt un mod de viață. Cu greu, după multe „botezuri”, tânărul reușește totuși să-și facă loc în ierarhia găștii de internat, până când se îndrăgostește de una dintre elevele traseiste. Idila lor e aflată imediat iar lucrurile se complică ireversibil, avansând spre un deznodământ atroce, greu de suportat până și pentru cei mai obișnuiți cu ororile în cinema.

Trebuie să înțelegeți, de la început, că vorbim despre un film realist, filmat în planuri-secvență care duc scena de la cap la coadă, pe o linie comparabilă cu performanțele naturaliste ale fraților Dardenne sau, de ce nu, cu ale Noului Cinema Românesc. Dincolo, însă, de afilierea la diverse estetici, The Tribe oferă mai puțin decât reperele lui în cinema-ul european, chiar mai puțin decât NCR. Și asta pentru că, dincolo de sinopsis-ul aparent perfect pentru acest film cu șanse la publicul de toate orientările și gradele de răbdare, The Tribe nu se ridică la înălțimea subiectului. Nu poate, fiindcă aproape fiecare scenă repetă obositor de mult tonalitatea pe care reușește s-o transmită în primele ei secunde. Practic, filmul e alcătuit din enorm de multe planuri-secvență eficiente la început, dar monotone după. Adică foarte redundante și foarte scurtabile, ca s-o spun pe scurt, condamnând filmul la o structură trasă din toate colțurile pentru a se potrivi canonului naturalist, o structură al cărei impact e invers proporțional cu durata scenelor. E prea mult din tot ceea ce arată ecranul, e exagerată importanța fiecărei scene, ca și când publicul n-o asimilează bine de la început și are nevoie să i se repete. Până și scenele de sex explicit – mai hot decât în multe alte filme intens realiste, mai ales datorită lipsei vorbelor și chiar a gemetelor – sunt mult prea lungi. Plăcut de lungi pentru simțuri, bineînțeles, dar neplăcut de lungi pentru echilibrul poveștii.

Vorbim, până la urmă, despre o greșeală de calcul regizoral, făcută de majoritatea căutătorilor de naturalism extrem: să lași camera să meargă și să pretinzi că tot ce intră în cadru e artă, e semnificație demnă de meditație, din simplul motiv... că e camera acolo. Un pic fals, mă tem, și un pic superficial, din punct de vedere filmic. Căutând strict transmiterea realismului de înveliș al poveștii, prin ciocniri și detalii de context, The Tribe ratează, din păcate, fix esența poveștii. Adică sunt ratate aproape toate nuanțele pe care le oferă, teoretic, un subiect cu surdo-muți, trecând pe lângă șansa imensă de a exploata limbajul gestual al elevilor, ca limbaj unic al lumii lor și ca vehicul primar de semnificații. Singurele două puncte pe care filmul le atinge impecabil și care au efect sunt contextul – decorul gri, indigest de blocuri, ca spațiu ex-sovietic în care capitalismul a clacat din prima secundă în care s-a instalat – și fondul sonor, fără replici, alcătuit din zgomote ambientale (pași, respirație, atingeri, foșnet de haine etc.). E ca o muzică a realității în cel mai crud sens, de la un moment dat cu efect subliminal, perfect propice subumanității scenelor.

Dar toate astea nu sunt suficiente ca să scoată filmul din monotonie, să adauge finețe în secvențele dramatice, să fie altceva decât realism cu iz de documentar fake. Nu e nimic de adâncime aici; tot ce conține filmul se află pe ecran, în puținul care se întâmplă, în puținul subțire, previzibil, abject-și-atât. E ca o porție de mâncare stricată, pe care tre’ s-o mănânci, dar nu înțelegi de ce. Nu se întâmplă ca în cazul altor filme ultra-violente, pure exemple de estetica urâtului ca Klip (r. Maja Milos) sau Irréversible (r. Gaspar Noé), care în schimb folosesc toate avantajele poveștii și ascund mult dincolo de abjecțiile de pe ecran. Da, The Tribe e un discurs despre depravare și traumă adolescentină, te poate afecta serios, dar o face mai mult de dragul afectării și al naturalismului cinematografic, decât din empatie pentru cazurile reale de abuzuri din lumea surdo-muților.

Și încă ceva: The Tribe a primit multe premii, printre care Marele premiu al Criticii, la Cannes 2014, motiv suficient pentru ca sălile de cinema să fie în continuare pline de curioși. Dar e o problemă aici: dacă 90% din acei curioși se vor lua cu mâinile de cap după proiecție, neînțelegând utilitatea acestui film urât de dragul urâtului, nu cumva credibilitatea tuturor criticilor de film va avea iar de pierdut? E ca și când apare la TV o știre despre un preot care fură, creând un val de ură asupra tuturor preoților; nu se vor mâhni, deci, toți ceilalți care n-au furat niciodată?

Ucraina – Olanda, 2014, 130’
Regie: Myroslav Slaboshpytskiy
Scenariu: Myroslav Slaboshpytskiy
Imagine: Valentyn Vasyanovych
Distribuție (parțial): Grigoriy Fesenko; Yana Novikova
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014, București

Sună foarte bine echivalentul englezesc pentru „cineast”: filmmaker. Adică autorul de film, făcătorul de film, cel din capul căruia pornește tot. Termenul are ceva anti-comercial și temeinic la bază, stârnind parcă aceeași percepție ca și britanicul și elitistul film versus americanul și comunul movie. Spun toate acestea legate de percepții pentru că filmul japonezei Naomi Kawase, Still the Water, pare să aibă în spatele camerelor un puternic filmmaker, un auteur cu semnătură clară. Este, deci, genul de cinema pentru receptarea căruia se aplică strict legile artei: apetență pentru nuanțe, nu efecte; răbdare, nu popcorn; deschidere, nu grabă, sictir și superiorități cinefilice.

Dacă mergeți să vedeți Still the Water, care a concurat la Cannes 2014, țineți cont că nu e un film simplu. În plus, va trebui să vă deschideți sufletul pentru o porție delicată de filosofie și, în consecință, pentru nițică meditație. Povestea se învârte în jurul adolescenților Kaito și Kyoko, un El și o Ea cuminți, pudici, care descoperă împreună dragostea. Însă micul Kaito e un taciturn trist. Prin muțenia lui, reflectă divorțul părinților, din care n-a înțeles nimic, promiscuitatea mamei și libertinajul bizar al tatălui. De cealaltă parte, tânăra Kyoko are de acceptat o realitate grea: moartea mamei. Dar, spre deosebire de familia introvertitului Kaito, care ar face orice s-o vadă reunită, familia lui Kyoko e ilustrarea universală a bunei înțelegeri, a iubirii care sare orice barieră. De aceea, decesul mamei, privit ca act firesc de trecere în lumea zeilor, este, pentru toți, prilej de împăcare cu viața.

Există mult vânt și multă apă în filmul lui Naomi Kawase. Povestea e plasată pe țărmul unei insulițe, unde natura încă este acel stăpân din care derivă totul printre oameni: echilibru, durere, fericire, frică, revelație, pace, senzualitate. În acest sens, pentru a ilustra concret identitatea naturii și contopirea omului cu ea, filmul abundă de panorame emoționante cu valuri, cu drumuri șerpuitoare prin vegetație luxuriantă, cu adâncuri de ocean, cu trunchiuri de copaci, cu prezențe umane mistice. Filmul devine, astfel, o expoziție de metafore pe tema integrării omului în univers, fără ca aceasta să pară o teorie literară din vremuri demult apuse. Din acest motiv, ca reflectare fermă a antitezei între derizoriu și paradisiac, regizoarea Naomi Kawase face din raportul între cele două familii – a lui Kaito, destrămată de divorț, deci de acțiune umană și cea a lui Kyoko, destrămată de boală, deci de acțiunea divinității – un raport între profan și sacru.

Deși lung, lent, aproape fără pic de acțiune, cu valoare de eseu fotografic, filmul e în primul rând frumos. Exprimă natura prin om și omul prin natură, iar pentru asta cadrele interioare sunt imediat urmate sau intercalate de priveliștile despre care vorbeam, care sparg derizoriul casnic și deschid perspectiva înspre profunzime. Cât despre felul de receptare a acestui film dificil, ezoteric, poți lăsa ceasul deoparte, odată ce începe proiecția. Filmul nu contează ca durată, ci ca stare, ca filosofie de golire a minții, ca mesaj simplu despre iubirea fără timp, fără întrebări și fără complicații.

Sunt conștient că Still the Water va avea un număr mic de fani. Dar mă bucur să mă număr printre ei.

Franța – Japonia – Spania, 2014, 118’
Regie: Naomi Kawase
Scenariu: Naomi Kawase
Imagine: Yutaka Yamazaki
Distribuție (parțial): Jun Yoshinaga; Mijuki Matsuda
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014, București

Î.Gl. și d.Gl. Adică înainte de Gladiator și după. Putem spune, cu mâna pe inimă, pe popcorn și pe nachos, că lumea cinema-ului de inspirație istorico-mitologică se împarte în două: înainte și după marele film din anul 2000. Lucru valabil și pentru autorul lui, Ridley Scott. Nu spun că e unicul caz (de fapt, fenomenul „produsului influent” e vechi în cinema, așa cum e în muzică și televiziune) și nu e neapărat rău că se întâmplă așa atunci când ceva esențialmente diferit apare pe piață și rade tot în calea sa. Dar să fim cinstiți: aproape tot ce s-a creat d.Gl. în cinematografia cu și despre antichitate este (ca să mă exprim în context) același Gladiator cu alt coif. Sau, parafrazându-l pe istoricul George Sadoul, filmul de căpătâi e „locomotivă”, iar filmele mimetice de după el, „vagoane”.

Din acest punct de vedere, Exodus: Gods and Kings (3D) este un d.Gl. Sau un vagon care pretinde că nu există locomotivă. Ei bine, există. Și să nu ții cont, ca regizor cu vizibilitate mondială cum e Ridley Scott, că știm pe de rost Gladiator, producând un film pe aceeași rețetă și repetând soluțiile de succes (le iau pe rând: bătălia din primele minute de film; scenele de luptă; muzica vocală din tânguiri cu iz oriental; triunghiul Monarh aflat pe moarte – Fiul, succesor nevrednic – Generalul de armată, favorit ca succesor; etc.), toate astea denotă compromis, plictiseală regizorală și chef de a face bani.

Și face. Încasările gigantescului Exodus din primul weekend a strâns peste 24 de milioane de dolari doar în S.U.A. Dar nu asta contează și poate ar fi fost OK până și copy-paste-ul flagrant din Gladiator, însă felul în care e tratată povestea de la care pornește Exodus – episodul biblic al plecării evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise, după 400 de ani de robie – exprimă prea puțin în raport cu ce oferă acel episod. Mă refer la infinitele nuanțe umane și la uriașul zăcământ de spiritualitate ebraică din cărțile Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom, pe care, în goana după efect 3D, Ridley Scott le ratează rând pe rând. Mă văd nevoit să amintesc din nou de Gladiator, pentru că, practic, Exodus n-a fost făcut din dorința regizorului de a ilustra un caz biblic complex și controversat. De fapt, e chiar irelevant că Moise e în primplan. Ridley Scott a căutat un story pe care să-l muleze pe modelul Gladiator, distorsionându-l fără ezitări.

Așa că n-o să vezi în Exodus cele mai sensibile momente ale istoriei lui Moise, ci ambalajul lor, numa’ bun pentru înflorituri de Hollywood. Ba chiar pentru câteva minciuni gogonate (inclusiv finalul, șocant ca invenție...), cu care Ridley Scott îi impresionează pe toți cei pentru care Biblia e o înșiruire de grozăvii: Eva cu șarpele, Noe cu potopu’, Moise cu urgiile și cu deșertu’, Iona cu balena, Hristos cu minunile etc. Din păcate, Ridley Scott reduce trama biblică la acest nivel de abțibild, golit de conținut, astfel încât să dea bine ca efecte. Personajele sunt univoce (în special faraonul), fără acele șovăieli care dau credibilitate. Divinitatea apare doar ca manifestare a naturii, nu și ca prezență metafizică permanentă, determinantă. Încă o dată se confirmă că cinema-ul e doar joacă. Aici, o joacă de-a Biblia.

 

Iar Moise nu e bătrânul cu barbă albă, n-are toiag (celebrul toiag cu puteri nefirești) și nu e încet la vorbă, ca biblicul Moise. Nu-l vedem aruncând opincile deoparte, când vorbește cu Dumnezeu și nici nu-l vedem omorându-l pe soldatul egiptean și îngropându-l în nisip, ca mai apoi să-l apuce remușcările și să fie alungat pentru crimă. Moise din filmul lui Rildey Scott e Christian Bale, dar nu slab ca-n The Fighter și nu gras ca-n American Hustle, ci înarmat până-n dinți și lucios ca spartanii din 300. Are cam 40 de ani, e general de armată, îi place să facă pe misteriosul și să dea replici deștepte în puncte culminante. Moise este, deci, un frumos, un american, un supererou zămislit de Hollywood pe tiparul benzilor desenate. Cât despre Ramses (Joel Edgerton), nu cred c-am văzut un bad guy mai nesigur construit în toată istoria block-buster-urilor; prin înfățișare, e cocalarul violent, cu capsa pusă, fără creier; prin gesturi și discurs, e uman și inteligent. Dar indecis între cele două extreme, ceea ce face ca tonalitatea de conflict – good vs. evil – să fie slabă.

Falimentar ca mesaj și exagerat ca reflectare a textului-sursă, Exodus are totuși un merit uriaș: dinamica acțiunii, creată 3D. Urgiile, despicarea mării, bătăliile, panoramele citadine umplu ecranul de vitalitate și te îngroapă în fotoliu de uimire. Cred că toată armata lui Ramses n-a avut soldați cum are Exodus specialiști în efecte vizuale... Și mai e un merit, datorat tot efectelor 3D. Îți vine să mergi în Egipt după ce vezi Exodus. Da, e un film turistic, ireal de panoramic și de dinamic. Film de mall; zero profunzime, (aproape) zero mesaj.

S.U.A., 2014, 150’, 3D
Regie: Ridley Scott
Scenariu: Adam Cooper; Bill Collage; Jeffrey Caine; Steven Zaillian
Imagine: Darius Wolski
Distribuție (parțial): Christian Bale; Joel Edgerton

Milioanele de tineri care își strică ochii pe YouTube, zilnic, dând click după click în căutare de war scenes, headshots, graphic footage 18+ etc., vor lua o pauză după ultimul film al lui Clint Eastwood. American Sniper te satură de orori și dramă, cât pentru o lună de orori și dramă împrăștiate pe net și la TV. Așa cum Maidan al lui Loznitsa sau The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer ilustrau, concentrat și exponențial, evenimente ultra-violente, tot așa American Sniper vine ca un tsunami și mătură tot ce era înaintea lui pe tema războiului din Irak. Dar într-o cheie fantastic de decentă și, culmea, rafinată, în ciuda tonelor de sânge și dramă care curg pe ecran. Dacă voiați să vedeți un The Deer Hunter al zilelor noastre, luați și gustați. E acum pe ecrane.

American Sniper, povestea reală a celui mai bun lunetist din istoria Americii, este, de fapt, ecranizarea cărții pe care însuși lunetistul a scris-o. E vorba despre celebrul soldat Chris Kyle (de acum al și mai celebrului Chris Kyle, mai bine zis), un dulap de om cu suflet mare și pălărie de cowboy pe cap, care pleacă în Irak.

Din redneck-ul simpatic, cu fire moale și o bere în mână, Chris devine cea mai fioroasă armă din timpul ofensivei americane împotriva talibanilor. Poreclit „The Legend” pentru cifra uriașă de ținte doborâte, Chris e atât de bun, încât nici lui nu-i vine să creadă. Fiecare secundă de război e o secundă de fericire că își apără camarazii din umbră, din spate, de pe acoperișuri. Însă Chris nu e doar lunetistul, ci și soțul și tatăl, roluri pe care le simte tot mai puțin. Setea de luptă și gândul că de el depind zeci de camarazi sunt resorturi care-l fac pe Chris să-și numere zilele de permisie, acasă, până la următoarea misiune. Ruptura ireparabil de adâncă între tatăl, soțul și soldatul Kyle – cu procese de conștiință care pun pe cântar iubirea de familie și iubirea de țară, încercând să măsoare absurd cantitatea de datorie din fiecare – oferă filmului American Sniper conținut autentic de cinema psihologic, cu înveliș de action movie sângeros. Filmul abundă de ipostaze de oroare și dramă, care-ți rămân pe retină: soția care plânge în fotoliu; soldatul întors acasă, mut de alienare în timp ce-și ține fiul în brațe; copilul găurit cu bormașina; mama împușcată în inimă etc. Dacă voiam să vedem varianta modernă a vechiului shell shock, atunci Chris Kyle, în felul în care e portretizat de un Bradley Cooper supraponderal dar intens, glacial, e un bun studiu de caz.

Estetic și structural, filmul merge ca un automat M16. E extrem de mult război pe ecran, dar totuși nu vezi scene de luptă trase de păr, câștigate întotdeauna de americani doar pentru că sunt filmate avantajos și selectiv. Nu vezi situații dramatice stufoase, care să te facă să te scarpini în cap „că oare ce-o fi vrut să spună”, după care, la final, să ți se înșire nu știu câte flash-back-uri care să explice tot... American Sniper e liniar, cursiv, intens, bine împărțit pe episoade astfel încât gloanțele soțului pe front să fie cam egale cu lacrimile soției de acasă. Cel mai mult mi-au plăcut salturile de la tensiune la acalmie și invers; sunt fenomenal de vii și de bine ținute în frâu, muzical, vizual, actoricește. Iar faptul că e regizat de Clint Eastwood, care doar în ultimii ani a făcut filme ca Changeling și Gran Torino, ultimii ani însemnând de la vârsta de 80 de ani în sus... Well, I like it even more.

Dar, există un dar... Dacă am scoate din ecuație „based on a true story”, ar fi simplu. Dom’le, ar fi un film în care un brav ostaș își salvează camarazii, într-un război sfânt, purificator. Ar fi un clasic good guy vs. bad guy, ar fi un bun amestec de thriller, western și romance, fără îngroșări de dragul publicului cu popcorn în brațe. Iar lui Clint Eastwood nu i s-ar mai reproșa, răutăcios și superficial, că face western din orice. Din păcate, însă, filmul are la bază poveste reală, iar modul în care e reflectat războiul ține de elogiu patriotard, nu de realism. Aici avem exclusiv eroul, cauza, crezul, inamicul, Uncle Sam, așadar o poleială dezamăgitor de intenționată a războiului din Irak, pe care patriotismul lui Clint îl cam spală de păcate. E ca și când n-am fi aflat de crimele de război și de „erorile de calcul militar” comise, ani la rând, de forțele americane în Orient. Repet, una e construcția și perspectiva filmului, ireproșabilă și perfect realistă, până la un punct, și alta e opțiunea pentru „romantism militar”. Din acest punct de vedere, mă văd nevoit să pun în aceeași oală acest decent și tulburător American Sniper cu afectatele, siropoasele și publicitarele Fury și Black Hawk Down. Singurul element care parcă aduce povestea cu picioarele pe pământ e însuși Chris Kyle – modest, calm, precaut, un om cu somn adânc și vorbe de duh, care fuge de eroisme și care își sună soția cu trei minute înainte de luptă.

Din fericire pentru Clint Eastwood, care are „doar” 84 de ani, acesta e încă unul din titlurile lui excepționale, produse și regizate la bătrânețe. Din păcate pentru cinema-ul american, Clint are într-adevăr 84 de ani.

S.U.A., 2014, 132’
Regie: Clint Eastwood
Scenariu: adaptare de Jason Hall după cartea scrisă de Chris Kyle, Scott McEwen, James Defelice
Imagine: Tom Stern
Distribuție (parțial): Bradley Cooper; Sienna Miller