Românii care se bucură că filmele românești iau premii, dar nu merg să le vadă, sunt ca niște părinți care se bucură că băiatul lor e bun la fotbal, dar nu merg să-l vadă jucând. Cam așa văd eu legătura dintre numărul mare de exclamații patriotarde „oau ce fain!”, „bravo lor!”, „ce bine că luăm premii!” și numărul mare de români care pufăie a prejudecată și a lipsă de chef, refuzând să vadă cinema românesc.

Nu-s răutăcios. Eram singur în sala de film, la Cluj, la una din proiecțiile mult-lăudatului Aferim!. Atât de lăudat, încât a generat tradiționala obligație de simpatie în mintea celor care voiau să-l vadă. Ei bine, l-am văzut. Dar mi-am dat silința să nu-mi placă doar pentru că tre’ să-mi placă și, mai ales, m-am străduit să separ premiul de film și filmul de premiu, scoțându-mi din cap obsedanta comparație pe care mulți au făcut-o între Aferim! și 12 Years a Slave. În fine, Aferim!, pur și simplu, film de Radu Jude.

Țara Românească, acum două sute de ani. Un zapciu (adică un fel de căpitan sau chiar vânător de recompense în armata secolului al XIX-lea) și fiul lui pornesc pe urmele unui țigan rob, fugit de pe moșie de teamă că a cutezat să se culce cu soția stăpânului.

Pe scurt, dragi cinefili dornici de acțiune & aventură în cinema-ul românesc, asta e povestea din filmul lui Jude. Mulțumiți-vă cu ea, pentru că esența e altundeva. În dialoguri. Iar dialogurile care o compun – căci din replici, nu din pistoale și săbii e alcătuit filmul – nu fac decât să reflecte epoca și tipologiile ei, prin contrastul dintre agresor și agresat. Dintre pedepsitor și pedepsit. Imaginați-vă, deci, un film nu cu Mărgelatu’ și cu semințe scuipate amenințător – în ciuda trailer-ului care îi va păcăli pe nostalgici –, ci cu moravuri și identități, pe modelul schițelor caragialiene care, deși miros a context antebelic, sunt deranjant de actuale.

Țiganul, rob fugar (pentru care zapciul n-are nici o milă și îl cară zi și noapte cu burta în jos, pe cal) e un om sătul de viață. Nu-i pasă de sclavie, de bice, de femei, de nimic. Nu vrea decât să scape cu zile și să vadă lumina soarelui. Zapciul și fiul, în schimb – doi netoți călare, unul grobian și fudul, altul imberb și repezit, ca niște Don Quijote și Sancho Panza negativi, din Valahia de secol XIX – sunt specimene opuse țiganului. Pentru ei, viața e bani, eroisme și o dreptate în care cred doar cu gura. La fiecare două fraze, zapciul aruncă șmecherește câte o zicală, jucând rolul deșteptului pe care nimic nu-l poate fenta. Are puterea în mâini, i se deschid uși peste tot unde bate și nu trebuie decât să ducă mâna la bici, pentru ca toți să-i cânte în strună. Și, având putere, zapciul are libertatea de a-și justifica – fără nici o opoziție din partea altora – cruzimea ca fiind dreptate. În plus, ca să-și înnăbușe remușcările, zapciul se agață de legile biblice. Le folosește ca pe zaruri, măsluite după bunul plac și cu sprijinul popilor, a căror binecuvântare pentru crimă și ură rasială vine cu o condiție unică: să li se pupe mâna.

Nu știu voi, dar eu văd multă Românie în Aferim!. Da, s-au schimbat multe. Limba, țoalele, uneltele, avem mașină, nu căruță, motocicletă, nu cal, dar ticurile de gândire și de comportare au rămas în aceeași buclă de balcanism. Românii necopți, fără carte, primitivi, neprofunzi din Aferim! sunt românii care, azi, din fudulie, le știu pe toate, bagă mâna până la cot, cred în Dumnezeu cât timp există moaște de pupat, fac judecăți de valoare în orice conversație, folosesc Biblia (pe care o știu din super-auzite) ca instrument rasial  și, mai ales, îl asupresc pe țigan indiferent de câtă minte are. Aferim! ne trage de mânecă și ne amintește că robia romilor continuă, azi, prin forme de izolare voalate și greu de depistat, dar pe care, în adâncul nostru, le știm prea bine: educarea copiilor cu frică de țigan; adresarea la per tu către aproape orice rom; etichetarea „cioară”, în spatele ușilor închise; efortul superficial de ajutorare a țiganului, efort care, dacă ar depăși cei doi lei dați la ușa magazinului și ar presupune implicarea noastră într-un program social de ajutorare voluntară, ar însemna o prostie. Și ne-ar fi lene.

Revenind la românii din Aferim!, cred că sunt mai colorați, tipologic, decât țiganii. Fiul zapciului, ca exponent al noii generații, e un plod greșit. Prost și anapoda educat, rău, credul, nătâng, nu mai strălucit decât tatăl, el este, într-un fel, strămoșul cocalarului de azi. La fel, zapciul Constandin e ceea ce nu ne place să vedem în viața de zi cu zi: autoritatea cu aere, obtuză, alintată de iluzia ca tot ce face, face bine. Avem, deci, în Aferim!, jumătatea goală a paharului, fața urâtă a neamului românesc, în raport cu care trebuie să fim onești: așa suntem noi, când suntem răi. Atoateștiutori, cheflii, gălăgioși, scandalagii, sfătoși, evlavioși când îl vedem pe popa, păcătoși când vedem curva, cu repere de viață aflate între superstiții și o religie după ureche. Este, deci, atâta Caragiale și atâta prințip în toate fibrele poveștii lui Jude, încât mă risc a spune că lui Caragiale însuși i-ar fi plăcut s-o vadă pe ecran.

Orbul călăuzește pe orb, aici, iar decorurile alese de Jude (Munții Măcin) sunt excelente în exprimarea acestei rătăciri. Scenografii stufoase, tropicale parcă, urmate de altele deșertice; o troiță într-un colț de imagine; o mână de cruci uscate; o mănăstire cu susul în jos – sunt locurile prin care zapciul și fiul lui trec călare, definind ritmul agale al acestui road-movie când comic și sarcastic, când lent și dramatic. Cât despre limbă – și intenționat am lăsat la final această idee – aferim! Adică bravo, pe limba veche. Celor din echipa filmului le adresez calde felicitări pentru modul în care au făcut ca românii de azi să aibă acces la ceva ce nu știau decât din vagi descrieri și aproximări: limba românească vorbită acum două sute de ani. Film de patrimoniu, din punctul meu de vedere. Iar imaginea picturală, cu o cromatică redusă la un alb-negru cald, îngăduitor cu personajele, face ca totul să pară un stop-cadru într-o istorie morală, fără timp. Sau o fotografie din alte timpuri, pe care inevitabil o privești cu drag.

OK, comparați-l cu 12 Years a Slave, dar faceți-o pentru subtilitatea temei și pentru felul în care ne duce pe tărâmuri arhaice, nu pentru felul în care exprimă tema. Să nu-ncurcăm borcanele, ca să vorbesc pe limba filmului. Aferim! e polemic, burlesc, ilustrativ, liniar, rece, care nici măcar filmelor lui Radu Jude nu-i seamănă, judecând după intensele Toată lumea din familia noastră, Alexandra, Lampa cu căciulă, sau după misticele Trece și prin perete și O umbră de nor. Ba mai mult, că veni vorba de comparații, cred că prin final și prin umanizarea conflictului Aferim! e mai aproape de amuzantul The Last Detail al lui Hal Ashby decât de tulburătorul și anti-comicul film al lui Steve McQueen. În sfârșit, nu vă refuzați plăcerea (ba chiar surpriza) de a descoperi un film românesc acid, profund contemporan, ireproșabil construit, fără nici cea mai mică fisură actoricească (Teodor Corban, Cuzin Toma, Victor Rebengiuc și un entuziasmant Alexandru Dabija, aici actor, nu regizor de teatru). Un film care v-ar putea folosi ca semnal de alarmă ori de câte ori veți vrea să păreți deștepți și să aruncați cu piatra. Un film căruia i-aș da și eu un urs de argint, dacă aș avea.

România, 2015, 105’
Regie: Radu Jude
Scenariu: Radu Jude; Florin Lăzărescu
Imagine: Marius Panduru
Distribuție (parțial): Teodor Corban; Cuzin Toma

Iubitorii lui Lost in Translation, scris și regizat de aceeași Sofia Coppola, vor priza și acest mult-mai-tulburător Somewhere, în care totul se învârte (din nou) în lumea neutră și aventuroasă a hotelurilor. La mijloc, însă, îl avem pe cel mai antierou dintre antieroi. Actor la Hollywood, posesor de Ferrari, Johnny e mare vedetă de tabloid, cu lipici la femei și la presă. Toate îi pică fără să miște un deget, situându-se undeva între impostura lui Hlestacov din Revizorul și mediocritatea lui Fizz al nostru... De fapt, e cel mai norocos ratat și, recunosc, n-am mai întâlnit atâta inconsistență la un personaj central. Dar tocmai aici e meritul scenaristei Coppola, care a făcut din acest big shot miezul unei povești în care nu se petrece mai nimic, dar care e amuzantă prin nimicurile ei. Spre deosebire de Lost in Translation sau The Virgin Suicides, filmul de față e remarcabil nu prin dialoguri, ci prin ușurința cu care scenele exprimă – prin gesturi și priviri – nuanțe fine de caracter. Iar asta se întâmplă odată cu sosirea neașteptată a fiicei, care îl transformă pe Johnny dintr-un ratat într-un tată conștient de defectele lui. Brusc, și atitudinea publicului e alta, accentul căzând pe decență și dragoste. Dar filmul rămâne sec până la capăt, cu o scenă finală în care mașina lui Johnny e filmată din spate, punând publicul în postura simbolică a unui paparazzo acuzator și explicând, astfel, identitatea urmăritorului misterios care apare frecvent în film.

S.U.A. – Italia – Marea Britanie – Japonia 2010, 97’
Regie: Sofia Coppola
Scenariu: Sofia Coppola
Imagine: Harris Savides
Distribuție (parțial): Stephen Dorff; Elle Fanning
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2011, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial în revista „MAN.In.FEST”, iulie 2011

Un nou record în Cluj, aseară: 2.500 de oameni congelați în Piața Unirii. Fix în centru. O congelare colectivă, dureroasă, până la oase, dar 100% asumată. A fost prima zi de TIFF, iar deschiderea oficială – adică o oră de discursuri, spectacolașe și prezentări, plus încă două ore de film – a fost un eveniment pe care îl așteptam de prea mult timp ca să cedăm iepurește de frig. TIFF-ul, hai s-o recunoaștem, cultivă această obsesie, acest atașament cvasi-fanatic, pe care eu însumi mi-l asum de 11 ani încoace. E o nebunie așteptată, voluntară, care oțelește trupul și te face să treci niște bariere fizice de foame și frig pe care, în alte împrejurări, nu le-ai trece nici plătit.

Nu intru în detalii despre ce s-a vorbit și arătat pe ecranul ăla mare, gonflabil din Piața Unirii, care e un fel de icon al Clujului. Și al pieței, mai ales. Or mai fi alte ecrane prin lume, dar la TIFF el are un sens aparte. Fără el, ca de altfel fără multe alte spații-simbol de la TIFF (curtea înghesuită de la Casa TIFF, castelul de la Bonțida, etc.), festivalul ar fi pur și simplu incomplet. Dar să revenim. N-o să intru în detalii, o să zic un singur lucru, care sper să vă convingă ca măcar de azi să vă faceți planuri de filme, la TIFF 2015: sunt peste 220 de filme în program, majoritatea premiate la festivaluri din toată lumea. Filme unice ca mesaj, ca stil, ca temperatură, unele devastatoare ca dramatism, altele ca umor; filme de cinema, nu de consum, cu povești de negăsit în uzinele Hollywood sau pe posturile noastre obscure de TV; filme pe care nu aveți șansa să le vedeți altcândva și care vă rămân pe retină mult timp după ce s-a încheiat festivalul. Chiar dacă n-o să recunoașteți asta.

Povești trăsnite / Relatos Salvajes / Wild Tales

Proiectat în deschiderea oficială. Mi-a plăcut, am râs în hohote și vi l-aș povesti cap-coadă, dar ăsta e un impuls care îmi vine după ce beau trei beri și uit toată deontologia criticii de film. Nu vi-l povestesc, dar vă asigur că merită să dați banii pe bilet. Deși durează două ore, pare că durează puțin. E compus din șase povești scurte, iar consumarea lor rapidă vă va face să credeți că filmul e pe fast-forward. Ei bine, dacă filmul doar pare să fie așa, vă garantez că ritmul lui chiar e pe fast-forward. Cele șase povești sunt, practic, șase cazuri de dezastru. Toate au în centru câte un om oarecare, curat la suflet, naiv, sperios, cam nătâng de felul lui, prost înțeles de toată lumea, ajuns cu nervii la pământ din cauza nedreptăților din jur. E nevoie de un singur act de nedreptate, pentru ca, dintr-un om banal, personajul fiecărei povești să se transforme într-un erou sadic, într-un justițiar frenetic, paranoic. Chestiunea, însă, este că nu poți să nu-l condamni și, simultan, să nu-i dai dreptate: e eroul anti-erou, care alege să pedepsească pe bună dreptate neregulile lumii, încâlcând la rândul său toate regulile. Povești trăsnite e, într-un fel, varianta hispanică și de-a dreptul sărită de pe fix a lui Falling Down (r. Joel Schumacher), cu același accent pe răul ca atitudine etică, pe relativa discrepanță între bine și rău, între bogat și sărac, între atac și apărare. Râzi cu gura până la urechi, ce-i drept, dar te și frustrează: curajul cretin pe care îl au personajele e curajul pe care noi, cei care ne plângem zilnic de realitate, nu-l avem nici 1%.

În doar 10-15 minute, cât durează fiecare mic story, situațiile escaladează de la firescul lin, la cele mai macabre climax-uri din câte vă puteți închipui. De fapt, nu vă puteți închipui, fiindcă linia scenariului e o surpriză continuă, în dulcele stil clasic al cinema-ului latin. Totul e alert, voluptuos, intens colorat ca replică și ca răsturnare de situații. Acțiunea și dialogul sunt încărcate de devieri narative, de prosteli duse în hiperbolă, dar, aici, ele se află sub control și nu diluează povestea, cum se întâmplă des la un Álex de la Iglesia sau chiar Alejandro Amenábar. Ba chiar aduc umor și, culmea, în interiorul secvențelor de umor, e injectat un dramatism dureros, bine dozat. Echilibrul de structură se află pe absolut fiecare palier al acestui film, cu care tânărul argentinian Damián Szifrón a smuls o nominalizare la Oscar 2015 pentru cel mai bun film străin. De altfel, meritul filmului nu e atât calitatea în sine a textului, a montajului sau a umorului, cât felul în care toate acestea reflectă maturitatea unei cinematografii. A cinematografiei argentiniene și spaniole, corespunzătoare sângelui latin al celor care o fac.

Filmul mai rulează sâmbătă, 30 mai, ora 21.45, la TIFF Campus și luni, 1 iunie, ora 19.30, la Cinema 3 Iulius.
Argentina – Spania, 2014, 122’
Titlu original: Relatos Salvajes / Wild Tales
Regie: Damián Szifrón
Scenariu: Damián Szifrón
Imagine: Javier Julia
Distribuție (parțial): Dario Grandinetti; Maria Marull

Pâine neagră / Pa negre / Black Bread

La rândul său spaniol, la rândul său premiat. Dar nici pe departe la fel de valoros, ba chiar adormitor, în ciuda ritmului alert pe care îl etalează. Nu voi scrie decât puțin despre acest film, care cred că a eșuat acolo unde Povești trăsnite a reușit: în poveste. În timp ce filmul lui Szifrón e o demonstrație de coerență în spunerea poveștii, Pâine neagră este o demonstrație de efecte, de buget și atât. Povestea – aventura unui băiețel în căutarea unui criminal și, totodată, în căutarea unei fantome, aventură devenită drum înspre el însuși, ca identitate sexuală și integrare într-un sistem social putred – rămâne undeva în spatele artificiilor de dramatism, pe care regizorul le aruncă în joc ca să creeze impresie. Accentul cade nu pe logica narațiunii, ci pe efectul de scenă, care e bine construit și bine filmat, dar neinteresant. Totul, în film, e făcut exclusiv ca să ne atragă atenția și să zicem „oau, ce scene!” Dar atât, din păcate. Nici un „oau” profund. Scenariul e stufos, plin de începuturi și de deschideri de situații, cu personaje care apar și complică povestea, lăsând-o așa până când reapar ca să o... dezlege. E inutil de complex, inutil de dramatic. „O complicătură, bă!”, cum ar zice un prieten care, când nu-i place un film, mă trage de mânecă să ieșim din sală...

Filmul mai rulează Duminică, 7 iunie, ora 10.00, la Cinema „Arta”.
Spania, 2010, 108’
Titlu original: Pa negre / Black Bread
Regie: Augustí Villaronga
Scenariu: Augustí Villaronga; Emili Teixidor
Imagine: Antonio Riestra
Distribuție (parțial): Francesc Colomer; Marina Comas