Filmele din competiție n-au o viață ușoară la TIFF: știm că se bat pentru premii și, din secunda în care se stinge lumina în sală, începem toți să le privim cu ochi mari, exagerat de mari. E o vigilență care n-are legătură cu cinefilia și care face ca, înainte de proiecție, filmele să fie simultan supraestimate și subestimate. Din te miri ce motive. Facem, deci, abstracție că Call Girl a fost inclusă în competiție, la TIFF, și vom ține cont strict la faptul că ne-a ținut în sală cu sufletul la gură timp de peste două ore.

Povestea conține un caz real, petrecut în Suedia anilor ’70: adolescenta Iris, abandonată de familie și preluată, apoi, de un cămin pentru minori, cade victimă traficului de carne vie. Treptat, din copilul care fuma pe ascuns și își lipea postere pe dulap, Iris devine o prostituată de lux, cu clienți din cele mai înalte sfere politice ale Suediei. Joaca devine atât de serioasă, încât nici cei mai zeloși agenți din poliție nu pot ține piept. Și ei cad victime în malaxorul de șantaje și crime care definea, iată, situația politică de la Stockholm și care folosea fenomenul „emancipării femeii” ca pretext pentru încurajarea prostituției.

Din păcate, povestea pare simplă doar dacă e spusă, cum fac eu aici. În film, însă, controlul celor câtorva planuri narative care se întrepătrund constant (viața lui Iris, investigația poliției, acțiunile traficanților) se pierde și nu mai înțelegi întotdeauna cine, ce, cum. Ambiția de a face un lungmetraj pe un astfel de subiect (sensibil, din punct de vedere politic și complicat, cinematografic) este, aici, mai mare decât capacitatea de a-l face. Acțiunea e întreruptă de o mulțime de flashback-uri, care încearcă să explice și să aducă lumină acolo unde scenariul n-a reușit să se facă înțeles. E o practică foarte la modă în cinema, în special la Hollywood, unde se preferă să se arunce pe ecran o poveste dezordonată și, spre final, să se pună pe tavă nu știu câte flashback-uri revelatorii.

Dar, în cazul regizorului (debutant!) Mikael Marcimain, nu putem vorbi nici de modă, nici de vină. Mai degrabă e intenția de a transpune alert și complet un subiect greoi, care totuși are impact dacă-l privești segmențial, ca planuri narative separate. Filmul este, deci, un fel de reușită pe „felii”. De pildă, cazul trist al lui Iris e „curat”, fără excese de dramatism, coerent ca înșiruire de experiențe și traume. E ceea ce te face să-ți placă povestea și să fii foarte atent – chiar cu sufletul la gură, cum spuneam. De asemenea, mediul politic (adică mediul infracțional) este ilustrat sec, cu sânge rece, fără gust și fără culori, în genul documentarelor politice sau, mai bine zis, în tradiția filmelor polițiste ale anilor ’70 (gen The Conversation de F. F. Coppola sau The French Connection al lui W. Friedkin), cu care subiectul este, de altfel, contemporan. Un alt merit este că filmul încadrează convingător povestea în epoca ei șaptezecistă, atât muzical și vestimentar, cât și comportamental și impune, în cinema-ul european, cel puțin două figuri care trebuie ținute minte: Pernilla August (în rolul șefei rețelei de proxeneți) și Simon J. Berger (în rolul polițistului incoruptibil).

Suedia – Norvegia – Finlanda – Irlanda, 2012, 140’
Regie: Mikael Marcimain
Scenariu: Marietta von Hausswolff von Baumgarten
Imagine: Hoyte Van Hoytema
Distribuție (parțial): Sofia Karemyr; Simon J. Berger
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013

Satisfacție, în cazul acestui reportaj al lui Adelin Petrișor despre Coreea de Nord, e mult spus. Nu pentru că publicul din sală n-ar fi știut, cel puțin în linii mari, cât de cumplit e locul ăla pe Pământ. Dar simplul fapt că vezi din nou imagini de acolo, indiferent de cine le-a filmat, cu oameni robotizați de la atâta frică și propagandă, cu parade întinse până la linia orizontului, alcătuite din mii de soldați pe care zoom-ul camerelor echipei lui Adelin îi surprinde ațipind în picioare de oboseală, este un șoc.

Vorbim de un sistem care, prin forța de supraveghere a fiecărui individ, face ca orice altă dictatură să pară blândă. A lui Ceaușescu, în 1989, era aproape o joacă în comparație cu nivelul absolut de absurditate, care există azi în Coreea de Nord. Sigur, am fi „evoluat” și noi dacă nu s-ar fi oprit jocul, pentru că „potențial” exista. Și, din păcate, există încă... În sfârșit. Cu privire la această șocantă Coree de Nord – în care propaganda lui Kim Jong-il susținea în mod oficial că el n-avea nevoie de WC și că la nașterea lui s-au schimbat anotimpurile – Adelin Petrișor practic confirmă, prin filmări strecurate, intense, ceea ce se știa. Ceea ce, din păcate, unora dintre români le este dureros de familiar (cozi la ouă, pregătiri epuizante pentru parade, senzația de închisoare în propria țară etc.).

„I absolutely wanna go to North Korea. I love vintage!”, scria cineva pe YouTube, la unul dintre filmulețele despre Coreea de Nord. Așa se explică, poate, de ce sala în care s-a proiectat filmul la Sibiu (la Astra Film 2013) a fost plină de tineri. Bine, și pentru că era un reportaj de Adelin, dar e tot mai evident că subiectul epocii comuniste este, pentru tot mai mulți, unul exotic. Ba chiar amuzant și bun de folosit sarcastic pe Facebook, pentru cât mai multe like-uri. Dar ceea ce cred că ne scapă este că ne distanțăm relaxant de Coreea de Nord doar pentru că suntem pe alt continent. Dacă am fi mai aproape, să zicem în Coreea de Sud cu care Phenianul oricum se află, încă, în stare de război, am fi cuminți. Și, poate, mai responsabili cu sarcasmele, având în vedere că până și cel mai umil muncitor din Coreea de Nord poate fi ucis dacă face o mișcare greșită la TV și-l vede toată țara. Spun asta referitor la coreenii pe care reportajul lui Adelin i-a prins ațipind sau schimonosindu-se. Da, înainte de toate acest film e un document cu consecințe, care nu pot fi atenuate chiar dacă răspunderea a fost asumată de TVR, ca producător.

România, 2012, 19’
Regie: Adelin Petrișor; Cătălin Popescu
Imagine: Cătălin Popescu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013

Cu Jeff Bridges în rolul chitaristului Bad Blake, filmul celor de la Fox Searchlight Pictures a avut, la TIFF 2010, un succes minor. Dar nu aplauzele decid calitatea (mai ales la festivaluri), deci merită văzut din acele raţiuni de gust personal, care te fac să-ţi placă când toţi ceilalţi strâmbă din nas. Crazy Heart are această capacitate – farmec l-aş numi –, care vine din bunul simţ cu care cele două ore de film descriu idila dintre bătrânul, ruginitul, beţivul cântăreţ Blake şi tânăra, înţeleapta jurnalistă Jane. Ce iese din combinaţia asta, Dumnezeu cu mila. E plin de conflicte şi remarci amare, asezonate cu acorduri country care îndulcesc această poveste în care se înjură şi se vomită prin toalete insalubre. Intră cu succes în familia poveştilor cu eroi scăpătaţi, fără glorie, din care face parte, de pildă, neglijatul The Wrestler (r. Darren Aronofsky, 2008). Rar vezi o poveste mai simplu spusă, mai bine calibrată pe propria temă şi mai echilibrată emoţional, apropiindu-se (ca decenţă a relaţiei de dragoste) de veteranul Lost in Translation (r. Sofia Coppola, 2003).

S.U.A., 2009, 112’
Regie: Scott Cooper
Scenariu: Scott Cooper; Thomas Cobb
Imagine: Barry Markowitz
Distribuție (parțial): Jeff Bridges; Maggie Gyllenhaal
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2010, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2010