Africa. Adică ceva ce nu prea vezi

O regizoare din Japonia, cu care am lucrat în 2005, mi-a zis o chestie pe care n-am uitat-o. „Știi, Rareș, cu cât imaginea dintr-un spectacol îţi rămâne mai mult în cap, cu atât spectacolul e mai reuşit. Nu tre’ să o descifrezi imediat. Să zicem că spectatorul are o criză în viaţă când, dintr-odată, îşi dă seama: „uite, domne', am văzut chestia aia odată, îmi amintesc!” Chiar dacă au trecut 10 ani şi o imagine, poate doar o imagine din spectacolul meu îl va bântui, atunci, doar atunci acel spectacol va fi un succes.
Mai jos, un spectacol din această categorie. N-au trecut încă 10 ani de când l-am văzut. Au trecut patru zile. Dar ceva îmi spune, și nu mă înșel, că îmi voi aminti de el.

Se numește Africa și am avut șansa să-l văd la Timișoara, într-una din zilele Festivalului „Eurothalia”. Spun „șansa”, fiindcă spectacolul vine din Belgia, iar șansele ca eu, tu, noi să vedem un spectacol din altă țară sunt mici, prea mici ca să vi-l recomand și să vă fac sânge rău degeaba. Așa că textul de mai jos, care nu va fi, așadar, o cronică prin care să vă ispitesc să cumpărați bilet, este o descriere a unui moment teatral. Un moment care, prin simplitatea lui de construcție, de poveste, a fost primit fix invers: ca unul dintre cele mai complexe momente pe care le poate trăi un spectator român.

Insist pe ideea noi-ei, România-străinătate, pentru că felul în care arată și se mișcă spectacolul belgianului Peter Verhelst e ceea ce nu prea suntem noi obișnuiți să vedem pe o scenă de teatru, în România. Africa, one-man-show cu o durată intimidantă de aproape două ore, nu are nici început, nici sfârșit; n-are poveste, nici acțiune, convenție aproape deloc. E un discurs în două părți – una metaforică, intens vizuală; alta retorică, verbală –, pe care actorul Oscar Van Rompay l-a construit pe baza experienței lui de viață în Kenya, unde își petrece jumătate de an și unde conduce o plantație de copaci.

Nu știu care dintre cele două părți a plăcut mai mult – deși nu „plăcutul” e rostul acestui spectacol, care n-are nici o treabă cu confortul și simțitul bine la teatru –, dar știu că fiecare dintre ele a spus același lucru: există un zid între culturile lumii, între continente, un zid pe care îl fac distanțele, istoria, și pe care poți să ai doar impresia că îl urci, trecând dincolo. Că degeaba încerci să te adaptezi unei lumi care nu permite conectarea; ori te naști în ea și duci mai departe instinctele și tradiția care străinilor li se pare împotriva firii, ori rămâi și îți asumi condiția de spectator al acelei lumi. Ești alb, rămâi alb, cu toate că rutina vieții și habitudinile zilnice, între negri, pot să-ți dea senzația că însuți tu ești negru. Că treci prin ce trec ei și simți cum simt ei.

Este, deci, o ruptură între oameni, una normală, iar actorul Oscar Van Rompay a ales s-o exprime prin cele două secțiuni ale discursului său. În prima, totul e întunecos, ritualic. Vedem un alb vopsit în negru, care joacă rolul negrului în toate ipostazele lui de întâlnire cu omul occidental. E o poziție de superioritate, pe care negrul și-o asumă cu furie, sarcasm, tragism, dojană și, totodată, cu blândețe, încercând să-i ofere occidentalului un model de viață curată, fără fleacuri frustrante. Dansează, bocește, lovește țărâna cu piciorul, simulează tortura, iar în momentele de respiro, în care se odihnește pe nisip, se aud șoaptele din off ale actorului Rompay, care își amintește cum era viața, acolo în deșert. Cât despre a doua secțiune a spectacolului, care începe în clipa în care Rompay se spală de vopseaua neagră, constă într-un monolog de vreo 40 de minute. Un monolog-reportaj, captivant prin descrierile pe care Rompay le suspendă în punctul lor culminant și în care povestește frânturi șocante, amuzante sau pur și simplu banale din experiența sa între băștinași. Și de data asta, accentul cade pe ceea ce e inevitabil: contradicțiile pe care mintea occidentalului le simte într-o lume care nu-i aparține, deși a intrat cu bocancii în ea. O lume care poate fi călcată de șenilele buldozerelor de exploatare forestieră, dar care nu moare nici atunci când nisipul e plin de sânge și de cadavre.

Totul, în Africa, este ilustrare și metaforă. De la șoaptele actorului, prin care povestește intimități și cruzimi din Kenya, la momentele de dans intens (perfect coregrafiate, nota bene), și de la frazele prin care actorul Rompay evocă aventurile contactului cu Africa, la finalul spectacolului, splendid moment metaforic pe care n-aș vrea să vi-l dezvălui, Africa este o ofertă de imagini pe care n-ai cum să le uiți. Nu seamănă cu nimic din structurile canonice ale teatrului românesc, care se iluzionează că încă mai poate impresiona, în 100% dintre cazuri, cu vechile soluții dramaturgice. De fapt, nu seamănă cu nimic, așa cum ar trebui să fie teatrul de fapt: irepetabil. Știu că e un cuvânt mare, dar pentru o companie independentă de teatru (cum aproape toate sunt în Belgia) nu contează apartenența la tradiție sau la cine știe ce pretenții de stil. Pentru o companie indepedentă contează exclusiv transmiterea unui mesaj de viață, astfel încât publicul să iasă din sală altfel de cum a intrat. Și, astfel, să supraviețuiască și compania, și publicul.

Africa a fost singurul spectacol pe care l-am văzut la „Eurothalia”. Nu știu cum au fost celelalte, dar știu că pentru ideea afișului de festival (pe care scrie, mare, „Europa?”), a fost relevant. Suntem în plină epocă în care toată lumea pune un mare semn de întrebare, după fiecare mare cuvânt care și-a pierdut validarea.

Nu pot să vă recomand spectacolul, pentru că e hăt departe, în Belgia, dar pot să vă rog să nu ignorați, pe viitor, titlurile spectacolelor din străinătate. Unele chiar riscă să vă deschidă gustul pentru gândire liberă.

Regie și dramaturgie: Peter Verhelst
Distribuție: Oscar Van Rompay
Producție: NTGent, Belgia
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului European de Teatru „Eurothalia”, Timișoara
Credite foto: Teatrul German de Stat, Timișoara
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2016