Nu știu cum se vede FNT-ul din afară, adică din țară sau din București; mi-e imposibil să mă pun în pielea celor care nu vor sau nu pot să ajungă în sala de teatru. Cred că reacțiile variază cel mult de la „a, festival național de teatru? Fain!” la răzvrătita izbucnire „păi da, intră doar ăia cu ecuson!”. Ce știu e că mulți dintre cei care intră trăiesc cu gândul că ceea ce văd e „spuma” teatrului românesc. Ba chiar m-am mirat ieri când l-am auzit pe unul plângându-se (în timp ce răsfoia sictirit programul festivalului) că e „nasol” ca Teatrul Național să nu apară decât de câteva ori în program... În sfârșit.

Nu, FNT nu oferă „spuma” niciunui teatru, că-i românesc, maghiar, german. Oferă, într-un fel, oglinda lui. Da, așa se face teatru în România, azi. Că place, că nu, că îți vine să sari în picioare și să aplauzi, sau că te uiți la ceas din trei în trei minute, sperând să fie gata, ăsta e nivelul teatrului care se produce azi, la noi. De aceea, iată mai jos un spectacol despre care scriu nu fiindcă e „cel mai etc.”, ci pentru că pur și simplu l-am văzut. Și care mi-a plăcut, deși pe bucăți, dar mi-a plăcut, de ce să n-o recunosc.

De vânzare (r. Gianina Cărbunariu, Teatrul Odeon, București). Gianina Cărbunariu e unul dintre oamenii de teatru care se exprimă direct și care își asumă asta. Dacă e vreo temă pe care o are în minte și vrea s-o exprime prin teatru, o face expus, tezist, la portavoce. De aceea, când am citit titlul spectacolului De vânzare, eram sigur că despre vânzare e vorba. Sau, în orice caz, despre o formă de comerț, dar în mod explicit de vânzare. Nu m-am înșelat, ba chiar puteam să-mi închipui și mai mult și să intuiesc că tema spectacolului este, de fapt, vechea, celebra, atât de auzita expresie „nu ne vindem țara”. Expresie care, de curând, nu mai e un clișeu caraghios, ci o temă de tristă actualitate odată cu abuzurile de la Pungești și Roșia Montană.

Există cinci episoade, dacă bine îmi amintesc, care alcătuiesc spectacolul Gianinei și fiecare dintre ele este o „bucată” din context, din temă. Povestea începe cu un grup de industriași străini, care literalmente dau buzna printre spectatori pentru a-și prezenta planul de afaceri pentru agricultura României. Și pentru a ne face să înțelegem, odată pentru totdeauna, că nu-i nimic rău în asta. Dar zâmbetele lor forțate și tonul vocii, tot mai nervos, le transformă discursul într-unul suspect de pozitiv. E ca o reclamă TV de care te-ai săturat și care îți îndeasă produsul pe gât. Apoi vine o scenă în care cealaltă tabără – a agricultorilor români – oferă fix perspectiva opusă, în care țăranul e luat de prost și pus pe drumuri până la autodesființare. Urmează un mic intermezzo, în care aceiași actori se joacă teatral, sarcastic, de-a corporatiștii, după care începe un fel de reeanctment al episodului „Pungești”, în care sătenii se iau la harță cu inginerii, pe motivul instalării unui șantier pe pământul lor.

Nu vreau neapărat să vă povestesc spectacolul și, deci, n-o să vă spun cum se încheie, dar, aici, împărțirea pe „tablouri” și ajută, și încurcă. Ajută pentru că fiecare unghi asupra temei „vânzării” e bine marcat – aici susținătorii, dincolo contestatarii și, apoi, ciocnirea dintre ei – și, în felul ăsta, identitatea părților e compactă, credibilă. De unde derivă și verosimilitatea conflictului dur din episodul gazelor de șist. În plus, în acest mod are valoare acel așa-zis intermezzo, prin simplul fapt că e separat de restul scenelor și, deci, poate fi asimilat ca o prismă critică – un fel de „cursă de șoareci” shakespeariană, teatralizată, cu tușe îngroșate – prin care să fie înțeles totul. Scenele se joacă extrem de aproape de public și fiecare dialog al personajelor e rupt în monoloage rostite în ochii spectatorului, ca o formă de justificare, de revoltă.

Dar, totodată, segmentarea pe episoade încurcă pentru că, dramaturgic, episoadele nu sunt toate la aceeași valoare. Așa cum primul are forță doar cât au efect discursurile fals-pozitive, după care devine lung și repetitiv, tot așa episodul-nucleu al spectacolului – ciocnirea între săteni și ingineri – e puternic și are impact până când încep să fie reluate soluțiile de dinamism, adică până când devine redundant și obositor. Mie, personal, mi-a plăcut întotdeauna împărțirea rigidă pe segmente a spectacolelor, așa cum am mai văzut la Gianina Cărbunariu (20/20, Stop the Tempo, etc.). Dar, aici, fragmentarea e ușor scăpată de sub control și face ca episoadele să pară abstracte, picate din cer. Asta în timp ce intenția e să pară naturaliste și să pună „deget pe rană”. Și sunt de acord cu formula dialogului între personaje ca monoloage adresate direct spectatorului, apropiindu-l fizic de subiect și justificând caracterul teatrului de intervenție socială. Dar, aici, e mai multă energie scenică decât nuanță textuală, mai multă informație decât ar trebui și mai multă prezență actoricească decât prezență a personajului. E și motivul pentru care uneori îți vine să faci un pas în spate; nu fiindcă e incomod ca actorii să joace lângă tine, căci nu despre confort e vorba în teatru. Dar e un exces de apropiere ce depășește granițele personajelor, în detrimentul mizei foarte bune a asaltării spectatorilor prin poveste agresivă, dureroasă.

În schimb, nota 10+ pentru final. Și pentru decorul tip „sală de așteptare” (Andu Dumitrescu), cu scaune care seamănă cu baloți, sugerând un amestec bizar între aeroport și hambar, adică între starea de plecare sau așteptare a unui nou venit, și cea de cantitate, de depozit. Nu vă spun mai multe, mergeți și vedeți cu ochii voștri acest spectacol frust, social, necesar, care poate spune foarte mult despre drepturi și disperare, despre legi făcute pe repezeală și la plenzeală, despre câtă putere mai avem, azi, ca români asupra propriilor proprietăți. Chestiunile de stilistică teatrală sunt, până la urmă, doar chestiuni.

Regie și dramaturgie: Gianina Cărbunariu
Scenografie: Andu Dumitrescu
Distribuție (parțial): Alina Berzunțeanu; Alexandru Potocean
Producție: Teatrul Odean, București
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Octavian Tibăr

Nu știu dacă Afrim e conștient, nu știu dacă ar vrea să fie conștient, dar drăcoveniile au devenit categorie estetică în teatrul românesc, datorită lui. O spun fără nici o ironie iar ca argument am aproape orice titlu afrimian care îmi vine în minte, de la Kinky ZoOne, Trei surori, Povestiri din nebunia (noastră) cea de toate zilele și Lucia patinează, la Herr Paul și Mai întâi te naști. Spectacole foarte vechi și vechi, dar pe care le pomenesc aproape în fiecare cronică nouă despre Afrim, pentru că e greu să-ți placă un spectacol de-al lui fără să fi văzut deja câteva și să înțelegi ața care le leagă pe toate: o neastâmpărată estetică a scrântelii, a prostiei, a frustrării, a golului, a exorcizării prin teatru. Sigur, un regizor „cuminte și normal” s-ar supăra pentru așa caracterizări. Dar Afrim e nebun, din punct de vedere artistic și își asumă țicneala de a se juca exclusiv cu hiperbole, ilustrând gălăgios o lume care, din normală ce era, a devenit aberantă, grav bolnavă.

Castingul dracului, de la Târgu Mureș, e un fel de vârf de lance pe această linie de marcare a tot ce e mai urât în om, motiv pentru care trebuie văzut de către oricine e curios să vadă cum e cu teatrul lui Afrim. Povestea e așa: un grangur din Secuime dă un mare party de ziua băiețelului său, ocazie cu care organizează un casting pentru a desemna cel mai bun artist, care să-l facă fericit pe copil. Cu pistol la piept și mulți bani la purtător, tatăl desemnează juriul și pune la bătaie o sumă frumușică pentru viitorul câștigător.

Dar la concurs – un fel de X-Factor al periferiei din Secuime – dau năvală cele mai ciudate arătări în materie de spectacol. Un șobolan (care pentru performanțe coregrafice e introdus direct în juriu); un fost star porno; o regină a frumuseții maghiare, înnebunită după clasamente; o cântăreață cu glas sugrumat; un travestit exclus din concursuri miss fiindcă e bărbat; o Sharon Stone Wannabe; un Nosferatu cu mască de microbi pe gură, etc. Pe scurt, toată floarea cea vestită a unei periferii duse cu pluta. E o lume mică cu visuri mari, fascinată până la nevroză de canoanele de frumusețe din reclame TV, o lume bădărană în care suplinitoarele de școală generală își pierd mințile vrând să fie glamorous. Curățenia umană, ilustrată de copilașul cu păr blond, pare să fie ultimul avanpost al unei lumi normale, asaltată din toate părțile de prostie și urâțenie, de goană după non-valoare. De aceea, Castingul dracului e doar un semnal de alarmă – exagerat, bineînțeles – pentru direcția în care mergem, dacă reperele noastre în viață continuă să fie TV-ul, publicitatea, banul, imaginea.

Afrim topește toate astea într-un slapstick comedy muzical, plin de haz, cu accente horror, vulgar până la cer, cu citate din cinema și show-biz, jucat ireproșabil de actorii Companiei „Tompa Miklós”. De fapt o să te simți vinovat că râzi la așa grețoșenii, dar, nu uita, Radu Afrim nu face decât să confirme că teatrul e o supremă formă de îndrăcire a umanului, ca să parafrazăm Chestionarul Dabija din ’93. Din nou, la Afrim, limbajul verbal e doldora de formulări lexicale trăznite, care dau exact măsura deviațiilor. Și care, da, te fac să pufnești în râs și la spectacol, și după, când îți tot amintești câte o replică. Nu lipsește muzica (Vlaicu Golcea), potrivită pe specificul bizar al scenelor, nici dansul (coregrafia e semnată de Andreea Gavriliu, nume cunoscut în teatru în primul rând ca actriță), alertă și cu accente orgiastice, iar decorurile (Bartha József) sugerează un capăt de lume prăfuit, la rândul său un mare Wannabe în raport cu „lumea bună”.

Nu mă regăsesc în of-ul sătul al unora care văd în spectacolele lui Afrim „aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Woody Allen face de 50 ani același tip de cinema. Și-i iese. Pe Oscaruri, chiar. Cred în nevoia personală, auctorială, de a repeta mesajul în câte forme vrei, cât timp fiecare formă e bine alcătuită și denotă o stilistică. În cazul lui Radu Afrim – o stilistică de teatru retreatralizat, continuare fermă a fenomenului de reteatralizare de după 1990. Dar, trebuie s-o spun, Castingul dracului nu e cel mai bun spectacol al lui Radu Afrim. E puternic ca feeling și mesaj, e compact ca estetică și mai ales ca actorie, dar i s-ar putea reproșa – și sunt tentat s-o fac și eu – prea multă joacă de-a urâtul. E un exces de căutare a insolitului teatral, care se (te) poate îndepărta de poveste, rămânând la nivel de strâmbătură, de mic bâlci. Totuși, spectacolul are suficient ritm pentru a ieși rapid din derizoriul scenic și doar de câteva ori te supără prin prosteală în exces. În concluzie, făcând abstracție de minusuri, recomand Radu Afrim.

Regie și dramaturgie: Radu Afrim
Scenografie: Bartha József
Distribuție (parțial): Ciugulitu Csaba; Galló Ernö
Producție: Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Rab Zoltán (portrait); Adi Bulboacă (landscape)

Știți cum e așteptată provincia în București? Așa cum e așteptat Bucureștiul în provincie. De multe ori se confirmă, în FNT, că cele mai așteptate spectacole sunt de la „maghiarul” din Cluj, de la Naționalul din Sibiu, de la Târgu Mureș, Brăila, Ploiești, de la „germanul” din Timișoara, de la „Tineretului” din Piatra, etc. Da, pare nedrept pentru cele câteva (și subliniez această cantitate) spectacole excelente din București, care merită văzute de publicurile toată țara. Dar e o realitate: Dabija, Afrim, Purcărete, Bocsárdi, Măniuțiu, Tompa sunt, pentru mulți, numele care contează în prima secundă când pun mâna pe programul FNT, care azi își încheie cea de-a 24-a ediție.

Nu degeaba am început lista cu Alexandru Dabija. Mai jos vom vorbi despre Sânziana și Pepelea, un musical de la Cluj, care, fără să poată fi pus în topul regizorului, e exemplar pentru felul în care montează și pentru felul în care e cunoscut de o bună parte a spectatorilor din țară.

Exact ca în cazul teatrului lui Radu Afrim, despre fiecare nou spectacol al lui Dabija se poate vorbi detaliat doar dacă se ține cont de celelalte pe care le-a făcut în ultimii ani. Trebuie luată în seamă viziunea care le parcurge pe toate și care – spre bucuria multora care nu știau exact ce-i lipsește teatrului românesc – are în centru povestea românească. Există deja unele titluri, în teatrul lui Dabija, care exemplifică transparent și programatic opțiunea pentru folclor și eposul atemporal al literaturii cel puțin de secol XIX, cu accent pe credințe, manifestări și teme care fac liantul între arhaic și prezent. De la cele mai știute și aplaudate creații ca Absolut! sau OO!, la altele mai puțin celebre, cum ar fi O... ladă sau Capra cu trei iezi – Un studiu gastronomic, se poate admite că povestea a reintrat în teatrul românesc la propriu, cu opinci, ițari și grai, nu doar ca legi de narativitate, făcând din Dabija un fel de avocat al poveștii. Iar discuția despre această dorință de evidențiere – în cheie regizorală proprie, de recitire actualizantă – a autenticului românesc cred că trebuie purtată ținând cont în primul rând de valoarea fenomenului, și abia apoi de valoarea spectacolelor din fenomen.

De aceea, când vei cumpăra bilet la Sânziana și Pepelea, s-o faci cu gândul că mergi la povestea aia pe care o știi din copilărie, dar care e spusă nu de un bunic la gura sobei, ci de un regizor care se joacă de-a spusul poveștii. Un „spus” parodic, care duce povestea dincolo de naivitățile pe înțelesul copiilor și care înlocuiește butaforia colorată din teatrul de copii cu decoruri horror. În fundal e o pânză imensă cu The Abbey in the Oakwood, înspăimântătorul tablou romantic al lui Caspar Friedrich, iar în centrul scenei e un bloc turnant, gri, cu două-trei spărturi pe post de ușă, bloc care e totodată castel împărătesc, sat, pădure. În stânga și dreapta, copaci uscați și mult întuneric.

Imaginează-ți, deci, că în acest spațiu sec și negru se întâmplă una din cele mai hazlii povești românești. Combinația e riscantă, ca posibilă frânare a umorului naiv prin intervenția goticului, dar funcționează fiindcă totul e subsumat unui soi de parodie lirică, ce permite mult umor negru și care îngroașă povestea până la grotesc. Satul moldovenesc, ca și context străvechi, e de fapt „gura satului”, întocmai ca în O... ladă: o adunătură de babe, cu barbă și apucături de babuini, care pupă icoane, scuipă în sân și se țin după patrafirul unui popă „electrocutat”. Păcală și Tândală de la curtea lui Papură-Vodă, versiune românească a lui Stan și Bran, sunt în schimb doi caraghioși de prin Ardeal, în pielea unor impostori politici. Zmeul e un lungan smiorcăit, cu un butuc după el, iar Sânziana – o guralivă cu isterii de fată mare. Doar Pepelea e normal și se disociază – prin comportament și îmbrăcăminte ca-n zilele noastre – de gloata rurală care s-a țicnit de la atâta băutură, credulitate și sărăcie. Personajul lui Dabija (că e individual sau cel colectiv) e ocult și se află sub presiunea ridicolă a credințelor prost înțelese, care deformează și smintesc, exact cum la Afrim presiunea modernului e cauza principală a alienării.

Se râde mult la Sânziana și Pepelea dar, fără aportul fantastic de personal al Adei Milei prin vers și muzică live, cântată de actori, spectacolul ar fi fost steril și greu amuzant. În plus, actorii Naționalului clujean au înțeles perfect libertatea de mișcare permisă de cheia parodică în care e „scris” spectacolul, astfel că inventează umorul aproape pe loc, fără să trebuiască să se prea repete. E o relaționare bună între coregrafia de grup – babe, pețitori, curteni, zâne – și solist, care de cele mai multe ori e Zmeul (Ionuț Caras), Papură-Vodă (Radu Lărgeanu), Sânziana (Anca Hanu) și Pepelea (Matei Rotaru). Dar dacă Matei și Anca sunt, aici, doar amuzanți, necesari și foarte corecți în limitele rolurilor, Ionuț și Radu sar spectaculos granițele personajelor și fac momente de teatru delicios, trăznit de spumos.

Și încă ceva. Nu e greșit / incult / derizoriu că râdem la un spectacol de divertisment și mică „adâncime”, cum e Sânziana și Pepelea. Miza asumată e de bună dispoziție, de mers acasă cu zâmbetul pe buze după acest show care nu exclude bâlciul și mica maimuțăreală (uneori cam scăpată de sub control...). Printre râsete, scopul spectacolului e să ne strecoare în minte și câteva gânduri mai serioase despre moravuri, excese, despre raportul între valoarea trecutului și valoarea prezentului, despre iubire, familie, politică. În plus, pentru public este o mare satisfacție să se identifice intim, prin graiuri regionale, cu povestea. Dabija face, astfel, încă o recuperare a identității românești prin limbaj, chiar dacă spectacolul în care se întâmplă asta ne face mai mult să râdem decât să cugetăm cu pumnii la tâmple. Iertate, deci, să-i fie concesiile făcute divertismentului, care, de ce să n-o spunem, câteodată face bine creierului.

Autor: Vasile Alecsandri
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Cristian Rusu
Distribuție (parțial): Ionuț Caras; Anca Hanu
Muzică originală: Ada Milea; Anca Hanu
Producție: Teatrul Național „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Nicu Cherciu