Când vine vorba de teatru, Bucureștiul e așteptat, în provincie, cam cum e așteptată provincia în București. Nu pot să vă spun ce îmbulzeală e la FNT, în capitală, când ajung spectacole de la Piatra sau Cluj, la fel cum greu îmi e să vă descriu zâmbetele oamenilor din Zalău, Buzău sau Alba în secunda în care văd, pe afișe, că scrie „Odeon” sau „Nottara”. Cam așa a fost și aseară, la spectacolul Teatrului ACT, Moș Nichifor, jucat în Festivalul „Toma Caragiu” de la Ploiești. Cap de afiș: Marcel Iureș.

Desigur, n-a fost entuziasmul copilăros al unora de la Arad, să zicem, pentru că, până la urmă, dacă stai în Ploiești și vrei să vezi un spectacol la ACT, ești imediat acolo. Cu mașina faci două ore, în cel mai rău caz. Dar, comedie fiind, a existat la Moș Nichifor, din când în când, un soi de reacție în plus, pozitivă evident, a publicului, un fel de acordare suplimentară de credit, prin râs și supralicitare a momențelelor amuzante. Nu e rău deloc, atâta doar că umorul poveștii din Moș Nichifor nu e atât de spumos. Nu e chiar Gogol.

Moș Nichifor

De fapt, e Creangă. Și mai e și Dabija. E cuplul Creangă-Dabija, cel mai longeviv cuplu autor-regizor din ultimii 15 de ani de teatru, pentru care întoarcerea la povestea românească (și, în mod esențial, la povestea ca sursă de teatru) a fost ca o întoarcerea la un izvor de apă bună. Și zic asta ținând cont de ceea ce definește acele spectacole ale lui Dabija, construite din literatură românească veche: naivitatea poveștii, umor țărănesc, prospețime a personajelor, sclipiri ale dialogurilor, morală universală cu iz românesc, etc.

Dar, dacă în Absolut! sau OO! găsim adevărate rostogoliri de faze comice, pe graiuri și temperamente tipice satului din Oltenia și Moldova, în Moș Nichifor întâlnim o lume mai potolită, mai bătrânească. Mai serioasă în comicul ei. De altfel, Dabija nici nu cred că și-a propus să facă, aici, ceea ce îi reușise în Absolut!, deși eroul – Ivan – pare importat de acolo, dar cu altă vârstă și alte apucături. Unele mai domoale. Moș Nichifor, așa cum îl vedem pe scenă – cu vocea lui răgușită, cu umbletul lui apăsat, cu tusea, cu dresul vocii de parcă ar fi bunicu’, cu vorba într-o ureche, cu spatele gârbovit, de parcă n-ar mai fi în stare să ridice nici măcar un lemn –, e cel care dictează ritmul poveștii. Totul se întâmplă molcom, șters, cu pauze între o vorbă și alta, astfel încât păcatul erotic dintre el și tânăra soție evreică să pară firesc, omenesc. Acceptabil. La fel cum Nichifor face pe senilul, evreica e un soi de mironosiță veselă, iar în timp ce ambii se fac „că plouă”, povestea merge mai departe, așa cum își doresc ei.

Farmecul spectacolului, atât cât este el, vine din desele discuții cu subînțeles, din grimasele care spun cu totul altceva decât vorba. Iar Marcel Iureș și tânăra Ruxandra Maniu au înțeles bine acest lucru și îl duc până la capăt, cu zâmbete naive și ridicări din sprâncene care se pricep al naibii de bine să ascundă păcatul. Pe de altă parte, o anume energie a spectacolului vine din schimburile de replici, de regulă bazate pe contrastul între adevăr / înflorire. Tot ce e descriere, în povestirea lui Creangă, e adus aici în dialog, iar felul în care vorbește Nichifor e mai aproape de hiperbolă și basm, decât de realitate. Iureș, de altfel, apasă această „pedală” a umflării vorbelor, ducând repede și des în ironie, cu toate acele fețe lungi ale lui, fals grave. Însă toate astea dau un tempo prea lent, care face ca anumite momente să scadă în putere până la limita plictisului. Da, sunt de acord că cei doi sunt reprezentanții unei lumi rurale cu zâmbetul pe buze, deloc proastă, foarte abilă chiar, care renunță la a spune lucrurile pe față, în schimbul vorbăriei dezinteresate, hâtre. Dar mulți s-ar putea plânge că spectacolul e șters și pur ilustrativ. Ca un stop-cadru din lumea de altădată... și atât. Alții, în schimb, s-ar putea bucura tocmai pentru lucrul ăsta și ar vedea, în el, filosofie țărănească, așa cum era ea cândva. Eu, unul, am apreciat calmul actoricesc cu care Iureș și Ruxandra au construit un spectacol mai degrabă imaginar decât fizic. Exact ca în literatură, punându-ți mintea la contribuție.

Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Alexandru Dabija, după povestirea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă
Costume: Manuela Pungan
Distribuție: Marcel Iureș; Ruxandra Maniu
Producție: Teatrul ACT, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră 15 minute
Credite foto: Alex Iureș

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului ACT din București.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019

Să faci un spectacol de care să se bucure și ochii de copil – și mă refer aici la prunci de 5-6 ani, pe care i-a adus educatoarea de mânuță –, și ochii obosiți ai unui bunic de 81 de ani, care a făcut până la ușa teatrului de trei ori mai mult decât făcea în tinerețe, este, cred eu, lucru mare.

Știți, suntem obișnuiți să gândim teatrul pe clase de audiență, de la „ăsta e de copii, e cu păpuși” la „ăla e teatru-dans, n-o să-ți placă”. Sau, ca să ne fie simplu, punem acele etichete forțat-generalizante: de copii, de adulți, de râs, clasic, modern, cu vedete, fără vedete, din străinătate, teatru-dans, non-verbal, de bulevard, etc. Chiar și regizorii fac la fel: pe ăsta l-am făcut pentru studenți; pe ălalalt, pentru pensionari; pe ăsta, pentru public (dacă vede că e cu casa închisă); pe ăla, pentru elite (în cazul în care vede că sala e mai mult goală...). Ba chiar îmi aduc aminte o discuție între o regizoare tânără (una cu năsucul cam pe sus) și un amic de-al meu. „Măi, spectacolul meu e pentru rafinați, pentru culți... Ăia cu o facultate, două. Cam pentru ăștia e”. La care amicul meu adaugă: „Păi dacă am trei eu am voie să vin?

Revin. Spectacolul care a fost capabil să bucure și ochii de copil, și ochii de bunic, era și ultimul pe care urma să îl văd în Festivalul „Toma Caragiu” din Ploiești. Și s-a numit Deux rien. Adică „două nimicuri”. De fapt, exact asta a și fost: un spectacol care pornește din nimic (doi cerșetori pe o bancă) și care exploatează acel nimic (jocuri de obișnuire cu banca, cu partenerul de bancă, cu oamenii care îi văd stând pe bancă). Fără pretenții de estetică sau de dramaturgie, mai ales că e complet fără vorbe. Dar nimicul pe care cei doi construiesc poveste are ceva puternic, în detaliile lui. Cerșetorii par a face chestii, pe scenă, la voia întâmplării. Se joacă cu mâinile, cu degetele, cu hainele, cu sprâncenele, se uită urât, se uită frumos, aleargă, merg tiptil, etc. E o voie a întâmplării care vine de undeva dinăuntru, dintr-un fel de dorință de a cunoaște lumea în care se află și, apoi, de a o face cunoscută. Iar acest efort de cunoaștere se exprimă prin joc, care îi aduce pe cerșetori în tot felul de ipostaze, unele caraghioase și grotești, altele gingașe sau amare. Judecând după gesturi și priviri, cei doi au manifestările omului nerăbdător să se facă înțeles; au apucăturile omului nebăgat în seamă, care încearcă să-ți atragă privirea cu orice, ca să vezi, până la urmă, că are și el ceva de spus. Iar când ți-a atras atenția și e conștient că acel contact e stabilit, te duce în lumea lui. În bucla lui.

Tocmai acest „furt” de stare se întâmplă și aici, în Deux rien. Dacă, la început, cei doi se strâmbă, se aruncă pe jos și umblă prostește prin scenă, făcându-i pe copilașii din public să se împrăștie de râs, treptat personajele devin duioase, apoi grave, ca mai apoi să se cufunde în tragic, iar noi, adulții, să cădem pe gânduri privindu-le sfârșeala. Încontinuu are loc un salt de la un registru la altul – comic, liric, burlesc, oniric, tragic, melancolic – pe ideea că totul e fluid și imprevizibil în viață. Că în mijlocul celui mai frumos vis te poți trezi cu o lovitură în cap. Dacă ceva pare simplu, în povestea de viață a celor două personaje, e pentru că s-a întâmplat rapid și nu a existat timp destul pentru aprofundare; dacă ceva pare a fi grav sau tragic, e pentru că într-adevăr așa este. Sfârșitul vine mai repede decât bucuria, iar pierderea, mult mai sigur decât împlinirea.

În ciuda aparenței de spectacol „ușor”, cei doi actori francezi aduc multă virtuozitate pe scenă. Fie mimă și dans, cu poziții mecanice, geometric gândite, fie prestidigitație, cu creare de iluzii prin rapiditatea mișcărilor, spectacolul este foarte precis lucrat. E cursiv în toate detaliile, e sub control în toate momentele de coregrafie și mimă, iar muzica și eclerajul nu fac decât să susțină, armonios, acest discurs al imaginarului, al visului frumos înconjurat de coșmaruri. Nu știu, zău, dacă am mai văzut vreodată un spectacol atât de simplu, în care să fie în același timp circ, animație, bâlci și tragic. A fost un soi de bâlci profund, dovadă că toți ochii, prezenți în sală, au fost larg deschiși. Timp de o oră, toți au fost în spectacol, mai degrabă decât la spectacol.

Pentru prezența acestui moment de teatru, în festival, și pentru că Ploieștiul a fost fericit timp de o oră, staff-ul festivalului merită o strângere de mână.

Regie, scenografie, coregrafie, interpretare: Clement Belhache; Clarice Maydat
Producție: Compania Comme Si, Franța
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, Ploiești
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ștefănescu

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, noiembrie 2019