Din 2004, de când vin la București pentru Festivalul Național de Teatru, pot să spun că am trăit și am văzut multe pe aici. De pildă: un cutremur pe care nu-l uit până mor (2004); o înmormântare faraonică (Păunescu, 2010); niște alegeri prezidențiale bizare, dure ca mineriadele (2014); niște proteste de stradă care nu se mai terminau (Roșia Montană, 2013); o bătaie cu bolovani în metroul de la Universitate (2011); niște greviști ai foamei lângă Senat, slabi ca ogarii (2005); o ninsoare siberiană în octombrie (2014); șiruri de vagabonzi înghețați pe Magheru, lângă vitrine de lux (2004-2015). Pe scurt, un amestec de oameni, betoane și natură dezlănțuită în sens nepoetic.

Poate v-ați fi așteptat să enumăr spectacole. O s-o fac, mai jos, deși să știți că nu la teatru îmi sare gândul când vine vorba de București, acest oraș al amestecurilor, care, dacă ar fi privit ca mâncare, cred că ar fi un mare platou cu gogonele și prăjituri. În sfârșit. Sunt 25 de ediții ale festivalului și, pentru că din ele am prins 12, pot spune că lista de spectacole e lungă. Am în minte unele titluri atât de bune, pe care le leg de momente teatrale atât de valoroase – cum numai teatrul poate să genereze –, încât însuși felul în care scriu, azi, e influențat de multe dintre ele. Le pomenesc ori de câte ori vorbesc despre teatrul bine făcut și, probabil, îmi vor rămâne în cap ca repere indiferent de câte spectacole voi mai vedea. Iată, pe scurt, o enumerare de momente – nu le spun spectacole, ar suna încorsetant – pe care am avut onoarea să le trăiesc în 12 ani de umblătură prin FNT: Sunetul tăcerii; Balul; Creatorul de teatru; Boala Familiei M; Călugărul negru; Chevengur; Regele moare; Hey, Girl!; Concert la cerere; Herr Paul; Măscăriciul; Absolut!; Molly Sweeny; Martorii sau mica noastră instabilitate; Forma lucrurilor; Vestul singuratic; Bash. O trilogie contemporană; Hoții; Camera Isabellei; Filosofii etc. Adică Dabija, Hermanis, Nica, Afrim, Lauwers, Măniuțiu, Ostermeier, Massaci, Juncu, Mălăele, Nadj, Purcărete, Castelucci, Ginkas, Dodin. Problema e că pe cealaltă listă, cu regizori care au făcut spectacole slabe, enervante, dătătoare de dureri de cap, s-ar putea să fie fix aceleași nume de regizori, în cei 12 ani de FNT. N-o să pomenesc pe nici unul, ca să nu răscolesc vechi orgolii, dar nici n-o să ratez ocazia, dacă vreunul dintre ei își scuză spectacolul, reproșându-mi că nu l-am înțeles fiindcă nu citisem nu știu ce carte. Pe care, bineînțeles, o citise el...

Încă dinainte să împlinească 25 de ediții, FNT era un eveniment respectat și așteptat în Europa. Critici de teatru din Scoția, Portugalia și Slovenia, de pildă, îmi vorbeau acum câțiva ani cu entuziasm despre teatrul românesc și despre cât de bine e că, în România, există încă exemple de teatru bazat pe actor, pe poveste, pe text, pe structuri canonice, și mai puțin pe tehnologie. Vorbeau despre teatrul nostru ca despre un peisaj montan în plină vară. Le-am dat dreptate și știu că este așa, cu mențiunea că, uneori, peisajele plac... mai mult de la distanță.

Există un lucru pe care îl spun an de an, la orice festival de teatru sau film: dacă din 10 spectacole văzute 10 sunt slabe, nu puneți povara acestor eșecuri pe umerii festivalului. Cel puțin nu întotdeauna. Sigur, există un selecționer și un discernământ critic al acestuia, care produce o listă de spectacole și, deci, entuziasme și dezamăgiri. Dar esența oricărei selecții de festival este aceasta: reflectarea modului în care s-a produs teatru, în anul anterior. Bun, rău, puțin, mult, valoros, firav, enervant, plat, revelator, banal, acesta este nivelul teatrului pe care îl avem și pe care festivalul este bugetat să îl arate.

Și încă ceva. Aveți dreptul, ca spectatori, să ieșiți din sală dacă nu vă place. Nu scrie niciunde că trebuie să vă ridicați în picioare la aplauze și nici măcar că e musai să aplaudați. Dar nu uitați un lucru: poate că ceea ce nu ne place, acum, e ceea ce va schimba teatrul românesc pentru următorii ani. Fără să vrem, e posibil să asistăm – prin faptul că stăm până la capăt la aparente tâmpenii și boacăne teatrale – la momente istorice. Concluzia mea pașnică e asta: deschideți inima, masați creierul și lăsați teatrul să intre, așa cum e el. E posibil să nu vă pară rău.

De multe zile încerc să scriu despre Festivalul Național de Teatru, care s-a încheiat de curând. Dar nu m-am putut aduna deloc. N-am putut scrie un rând. La început, de neputință și șoc pentru tinerii ăia arși. Dup-aia, de nervi, de chef de ieșit în stradă și de urlat, fără să-mi pese că, poate, fix în clipa în care urlu și mă strâmb, o să fiu pozat și poza o să circule peste tot pe net. Pe urmă, n-am putut scrie nimic, de regret că ceea ce părea să fie fain și onest în cvasi-revoluția de la Universitate a fost confiscat politic, exact ca-n 1990, 2012 și 2013, doar că... mult mai iute de data asta. Țara s-a cam clătinat în ultima vreme și, vă jur, am și uitat că există cronică de teatru pe lume.

De azi, eu unul renunț să mai stau cu capul în mâini în fața laptopului, citind feed-uri despre morți, spitale și vinovați. În curentul ăsta de doliu și resetare națională, voi face un pas în spate și vă voi aminti că pauzele fac bine. Eu însumi fac una, scriindu-vă, începând de azi, despre niște spectacole din FNT, care mi-au rămas în minte. Sunt titluri care, cum-necum, și-au făcut loc printre gândurile mele și m-au convins să scriu despre ele, într-o perioadă în care arta pare să fie un subiect dintr-o altă galaxie.

De fapt, mi-era teamă că dacă trec prea multe zile și nu scriu nimic despre FNT (scrisul fiind un fel de descărcare de gânduri), va fi un talmeș-balmeș în mintea mea, o amestecătură de personaje, scenografii, povești, muzici, etc. M-am înșelat. Unele dintre spectacole – iar azi voi începe cu unul foarte puternic, adică Tihna al lui Radu Afrim – sunt excepții. Pe măsură ce trec zilele, detaliile lor devin tot mai clare, mai așezate, ceea ce, din punctul meu de vedere, spune multe despre calitatea lor. Iată, mai jos, o scurtă analiză a acestui bizar, epuizant spectacol al lui Afrim, cu scoaterea în evidență a celor mai definitorii puncte forte / puncte slabe, așa cum s-au simțit ele din fotoliul de spectator. Și sper, la finalul acestui text, să vreți să-l vedeți și voi, la el acasă, adică la Târgu-Mureș.

Tihna. Un spectacol anti-tihnă, marca Afrim

Povestea din Tihna, construită după romanul Tihna și piesa Mama mea, Cleopatra (ambele scrise de Attila Bartis), e scrisă pentru scenă în așa fel încât să reziste prin scenografie și personaje, să respire prin scenografie și personaje, să transmită prin scenografie și personaje. Îmi cer scuze dacă mă repet, dar totul, aici, se reduce la sensul obiectelor, la fizionomii, la replici, la orice lucru care separă sau unește personajele. Iar această poveste cu personaje îl are în centru pe Andor, un tânăr a cărui viață se consumă între posesivitatea bolnavă a mamei – fostă actriță, acum senilă, torturată de remușcări pentru alungarea propriei fiice – și iubirea vulcanică pentru Eszter. E o captivitate între extreme, marcată de șantajul psihologic, de-a dreptul devorator al mamei și de îndrăgostirea de o fată care parcă se evaporă la orice îmbrățișare. Însă dominația feminină asupra lui Andor nu se oprește aici. Din când în când, povestea e traversată de Éva, o femeie ageră, cam necioplită dar onestă, a cărei sexualitate feroce îl confruntă pe Andor cu spaimele lui legate de sine, de femei, de familie. Peisajul feminin e completat atât de prostituata orașului, care-i oferă lui Andor clipe de iluzorie recuperare a masculinității, cât și de Jolika, o barmaniță la vreo 50 de ani, a cărei idilă din tinerețe injectează în capul lui Andor un amestec de confort și neliniște. Dincolo, apoi, de toate aceste instanțe feminine, persistă figura lui Judit, sora lui Andor – exilată în străinătate, în urma unui denunț al mamei la poliția secretă –, a cărei absență e adusă în scenă fragmentat, prin pomeniri ocazionale, prin remușcările mamei, prin reproșurile lui Andor.

Nu știu dacă v-aș putea spune, în cuvinte puține, cum arată și se mișcă spectacolul lui Afrim, având în vedere că povestea e construită din intensități și energii, mai mult decât din acțiune. Ce vă pot spune, încercând să descriu acest spectacol printr-o frază, este că Tihna atinge acea zonă de distrugere umană, de gol pe care o mai poate atinge, probabil, un film abstract sau o fotografie sepia, cu nuduri în întuneric. Din punctul meu de vedere, Afrim a făcut tot posibilul pentru a reduce o încărcătură narativă enormă, din punct de vedere literar, la dimensiunile unui spectacol care, deși durează trei ore, parcă durează cinci. E o înghesuire cu compromisuri, cu pierderi de conținut, cu slăbiri de sens, cu unele scurtcircuite între elemente de decor, de istorisire, de joc scenic, de situații care par puse acolo și atât, trimițând la sensuri care sunt greu de descifrat sau imposibil de descifrat fără o lectură prealabilă a textelor de la care a pornit spectacolul... Cu toate astea, ritmul este inevitabil romanesc, ca întotdeauna când în spatele spectacolului se află proză, iar felul în care Afrim leagă fraza lungă și monologul masiv de mișcarea în scenă, de coregrafia grupurilor, de relația între actor și decor, ține de acea plăcere pentru feeling pe care doar cei care au mai văzut „afrime” o pot înțelege. Să v-o explic, de la tastatură, ar fi un demers ultra-subectiv; ar fi ca și când aș încerca să vă explic ce gust are vinul meu din curte, pe care doar eu îl cunosc.

Spuneam, mai sus, că Tihna e un spectacol care, pe măsură ce trece timpul, se așează din ce în ce mai bine în minte. Ei bine, motivul pentru care nu veți uita, ci din contră vă veți aminti tot mai clar detalii din spectacol ține de felul compact în care Afrim l-a construit, făcând ca efectul lui să fie ușor de găsit în memorie. Ceea ce nu e totuna cu „ușor de povestit”. Tihna, ca orice alt „afrim”, nu se păstrează rece în memorie, ci cald. Poate n-o să vă amintiți neapărat toată povestea, dar o să vă vină în cap tot felul de stări, replici, faze, detalii de faze, bucăți de muzică și un feeling general de poveste bine pusă cap la cap, bine scrisă. Tihna, ca discurs despre ratare și conștientizare a ratării, este, la toate nivelurile, eseu. Eseu scenografic, ca spațiu de ruină, de izolare alienantă, de ruptură a lumilor, de înghesuire a secretelor în sertărașe. Eseu muzical psihedelic, dar și eseu fotografic. Și, mai ales, eseu caracterial, cu personaje atât de urâte pe dinăuntru și pe dinafară, încât stârnesc duioșie, devenind, parcă, frumoase în grotescul lor. Și știu că toate spectacolele lui Afrim seamănă între ele, ba unele par chiar gemene ca vibe, ca limbaj, dar cred că Tihna se apropie cel mai mult de Inimi cicatrizate și Boala familiei M. Și e unul din marile spectacole de Afrim.

Vă recomand acest spectacol. Cu toate micile lui abuzuri de grotesc scenic, de lentoare, prin care se ratează profunzimea unor momente, spectacolul este excepțional. Dar, atenție, dureros. De fapt, n-are cum să vă tihnească Tihna; tot ce e mai gol și neliniștitor în relația dintre fiu și mamă, iubit și iubită, localnic și comunitate apare aici la cote care nu vă vor lăsa indiferenți. Nu cred c-am mai văzut, în ultimii ani, vreun spectacol care să-și contrazică atât de mult titlul. Și iertată să-mi fie laudele în exces, dar e genul de spectacol care generează entuziasm.

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Național Târgu-Mureș.
Autor: Attila Bartis
Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim
Decor: Adrian Damian
Costume: Márton Erika
Muzică: Radu Afrim
Distribuție (parțial): Bányai Kelemen Barna; B. Fülöp Erzsebet; Kiss Bora
Producție: Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Adi Bulboacă

Teatrul, atunci când nu e bine făcut, enervează, plictisește, provoacă pufăituri. Ca să nu mai spun de calculele pe care plătitorul de bilet și le face în cap („hm, 20 lei e o pizza în centru...”) din secunda în care s-a decis, după multe șanse date spectacolului, că spectacolul e dezamăgitor în mod definitiv. Practic, începând cu secunda fatidică în care spectatorul „îi pune cruce”, totul o ia în jos. Nici măcar dacă, să zicem, spectacolul ar avea un titlu excelent, n-ar mai conta în ochii spectatorului. La pol opus, dacă spectacolul e bun, lucrurile cresc pe măsură ce trece timpul, prind conținut, provoacă revelații, vindecă prejudecăți, elimină clișee. În cazul ăsta, până și un titlu prost sună bine.

Într-un fel, asta este situația spectacolelor Femei / Bărbați (despre care voi scrie azi) și Ai mei erau super! (despre care voi scrie mâine). Primul – un spectacol cu titlu sonor, bine formulat, interesant cel puțin, dar slab construit și împrăștiat ca montare; al doilea – un spectacol cu titlu opac, formulat nici deștept, nici catchy, dar cu o poveste și un mesaj care-ți merg la inimă. Ambele, văzute în Festivalul Național de Teatru, de curând. Iată, pe scurt, o scurtă „scanare” a primului dintre ele (Femei / Bărbați), astfel încât voi să luați decizia de a-l vedea sau nu, în ciuda „verdictelor” de mai sus.

Femei / Bărbați

Dave și Linda, în noaptea de dinaintea căsătoriei. O noapte de burlăcie, într-o toaletă de club, în care fiecare își face de cap cum știe mai bine, împreună cu gașca sa: ea, trăgând pe nas „linii”, în baia pentru femei; el, înecându-se în alcool și vomitând pe toată faianța, în baia pentru bărbați. Pentru amândoi, „a o face lată” e un titlu de glorie, iar filosofia lor „de simțit bine” în viață se reduce la un fel de carpe diem zgomotos, consumat prin subsoluri. Nimeni, aici, nu e mai breaz decât celălalt: în timp ce între fete domnește isteria și pițiponceala, băieții se încaieră, se maimuțăresc și le place să fie idioți. E o gălăgie continuă în această toaletă mânjită, iar deciziile care se iau aici – ca și cele luate deja, cum ar fi logodna între Dave și Linda, decizie luată la ceas de beție – sunt pripite și fac portretul unei generații fără repere, care fuge de viață, care își construiește destinul pe entuziasme de moment.

Nu sunt de acord cu cei care spun că e o poveste-clișeu (cu drogați și bețivi, văzută și răs-văzută în teatrul românesc), câtă vreme povestea e confundată cu tema, adică cu acea sumă de problematici sociale din care derivă povești. Dar am o problemă cu abordarea temei, în spectacolul Femei / Bărbați.

S-o recunoaștem: fiind regizat de Vlad Massaci, spectacolul are mari șanse să facă săli pline oriunde s-ar juca, din simplul motiv că orice spectator cu vechime, care știe cum lucrează Massaci – regizor care, indiferent de text, preferă intensitățile, actorii care dau tot și dialogurile care rup scena în două –, e aproape convins că orice spectacol nou de-al lui e o reușită. Una despre care merită să vorbești. Femei / Bărbați, însă, parcă e făcut de altcineva. Și are mari șanse să transforme acele săli pline de curioși în săli pline de potențiali plictisiți. Motive sunt multe, dar cel mai vizibil este slaba calitate a textului, semnat de Willy Russell.

Sau, cel puțin, așa pare în momentul în care textul ajunge pe scenă, rostit și jucat. În ciuda decorului (Andu Dumitrescu, acest vechi și de succes partener de lucru al lui Massaci), care fixează povestea în context și în tonalitatea derizoriului, spectacolul pierde intensitate prin joc actoricesc. Joc care, din păcate, pare... joacă. Aproape toate dialogurile sună la fel, supralicitând atmosfera „de gașcă” prin râsete în exces, care apoi devin forțate, prin strâmbături și împinsături de umplutură. E o îngroșare în plus a derizoriului din text, dublând astfel ceea ce era evident prin replici. E prea strigat, prea puțin subtil, neamuzant când vrea să stârnească râs. Spectacolul se consumă în zona „atrasului de atenție” și nici proiecțiile video din fundal – slab executate tehnic, mai mult deranjând, astfel, decât ajutând discursul scenic (excepție face proiecția din final, intensă atmosferic, ca un clip psihedelic) –, nici relația pantomimică a actorilor cu decorul imaginar (chiuvete și uși fictive à la Dogville, folosite imprecis, neatent, devenind o soluție regizorală inutilă) nu reușesc să dea conținut. Și e păcat, pentru că echipa spectacolului nu merită această încorsetare în monotonie și joc gălăgios; e, în mod evident, o abordare grăbită a textului, dar, din fericire, este o situație care poate fi îmbunătățită. Pe structura existentă (scenariu, decor, proiecții video), spectacolul poate crește exclusiv datorită actorilor. Nu mă îndoiesc de asta și, cunoscând valoarea cel puțin a câtorva dintre actorii de la Vâlcea, aștept să revăd spectacolul. Cu încredere nesimulată în ce poate fi pe viitor.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului „Anton Pann” Râmnicu-Vâlcea.

Autor: Willy Russell
Regie: Vlad Massaci
Scenografie: Andu Dumitrescu
Distribuție (parțial): Réka Szász; Ciprian Nicula
Producție: Teatrul „Anton Pann” Râmnicu-Vâlcea
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Adrian Roman

Ați văzut vreodată postările alea de pe Facebook, gen „nu ești născut în anii ’80 dacă nu umblai cu cheie la gât” ? Cam din aceeași categorie de memorie afectivă, colectivă, intenționat amuzantă și eficient amuzantă face parte și spectacolul lui Cristian Ban, Ai mei erau super!. Aceeași întoarcere pozitivă înspre trecut, aceeași scormonire după amintiri, cu unicul scop de a stârni nostalgii necesare, nelăcrimoase. Atâta doar că, aici, amintirile care compun spectacolul sunt ale actorilor care îl joacă și care îi evocă pe înșiși părinții lor, înainte de a fi părinți.

Imaginați-vă, deci, un spectacol-evocare, alcătuit din monoloage și expuneri de fotografii, care intră adânc în trecutul familiilor românești din epoca ceaușistă și cotrobăie după detalii despre cum tata a agățat-o pe mama, despre primul lor dans, primul sărut, despre fițele de anii ’70 și despre obiceiuri uitate care, multora dintre noi, le vor da fiori.

Ar fi fost obositor și redundant, acest spectacol, dacă regizorul și actorii n-ar fi înțeles că acea epocă și acele habitudini sociale ne erau tuturor comune, în mod egal (făcându-ne să trăim la fel, chit că eram din Sibiu sau Reșița) și dacă, deci, ar fi creat multe personaje, cu multe povești, cu pretenția de a fi diferite între ele. În schimb, regizorul și actorii au înțeles că trebuie creat un soi de personaj exponențial pentru toate famiile românești „de pe vremuri”. Părinții actorilor, ale căror vieți sunt evocate pe scenă, sunt identități care se topesc într-una singură, general reprezentativă; altfel spus, deși spectacolul e o înșiruire de cazuri similare, trăite de oameni distincți, ele vin din aceeași „oală” istorică. Ele descriu felul în care, intim, am trăit cu toții în familiile noastre românești, având aceleași tacâmuri, aceleași feluri de a ne îmbrăca, aceleași ticuri sociale și spunând aceleași bancuri, când se lua curentul. Eu însumi, fiind născut în 1984, am recunoscut multe din detaliile de viață românească evocate în spectacol, și cred că aș mai fi adăugat încă o sută, având mintea plină de amintiri. Rar cred că am văzut, în teatru sau în cinema, o folosire mai concretă și mai exemplificată a expresiei „de pe vremuri”.

De fapt, ăsta este rostul spectacolului: de a declanșa memorii, astfel încât să ne simțim bine în confortul lucrurilor care ne defineau, altădată. Iar felul în care actorii construiesc acest proces de declanșare este, cred, avantajul major al spectacolului. E o construcție de discurs definită prin dezinvoltură și prin zâmbete netrucate pe buze, asumând perspectiva subiectivă asupra propriului trecut. Iar retorica discursurilor depinde în mod esențial de firea actorilor, rezultând o alternare interesantă, contrastantă, între relatări: una dulceagă, alta funny; una rafinat-sarcastică, alta copilărească, înduioșătoare; una într-o ureche, alta bonomă, nostalgică. Este, deci, multă personalitate în spectacol, așa cum bine șade unei experiențe autobiografice. În plus, fiindcă veni vorba de trecutul României, nu e nici un gram de sens politic în acest spectacol, totul îndreptându-se spre zona largă a abordării intime, familiale, cu puternic parfum de folclor urban românesc. Iar actorii care izbutesc acest șir de evocări, indiscutabil autentice, sunt Alina Danciu, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabău-Nica, Robert Pavicsits, Ștefan Statnic. Toți, as themselves în spectacol, aduc o foarte bună imagine teatrului arădean.

Umor direct sau aluziv, sarcasm cu ceva duioșie strecurată printre, nostalgie terapeutică, identificare copil-părinte. Iată, pe scurt, trăsăturile spectacolului Ai mei erau super!, de la Arad, care ar trebui văzut de mulți români. Nu e o capodoperă, dar face bine la suflet.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad.

Regie: Cristian Ban
Scenografie: Cristina Milea
Distribuție (parțial): Carmen Vlaga-Bogdan; Roxana Sabău-Nica
Producție: Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Laurian Popa