Înainte să schiez pentru prima oară în străinătate, adică în Austria, eram tare bucuros că am și eu un centru de închirieri, la Șureanu. Eram de-a dreptul fălos și, în necunoștința mea, credeam că dacă totul e îmbrăcat în lemn iar echipamentele sunt frumos aranjate pe mărimi, ca la sași, e OK.

Ei bine, nu e. O fi OK pentru standardele românești de amenajare a unui centru, dar mărturisesc că experiența din Austria (și, apoi, alte câteva din Franța) mi-au domolit făloșenia. Cum să spui că închiriezi schiuri în clipa în care te afli într-un centru Intersport (sau oricare ar fi), unde totul sclipește ca într-o altă galaxie, de ți-e și frică să pui mâna pe ceva? O galaxie de înaltă tehnologie, cu o diversitate de echipamente noi și aproape noi, pe care le vezi în paginile celor mai glossy reviste de profil.

Așa că, întors în țară, m-am resemnat românește și am rămas cu ideea unui etalon intimidant de înalt. Totuși, vă asigur că esența diferenței dintre un centru românesc și unul din Alpi ține de oameni, nu de suprafețele lucioase. În secunda în care intră în centru cinci turiști care nu dau „bună ziua”, încep să probeze echipamentele de parcă n-ai fi acolo și te întreabă, peste umăr, „fiți amabil, aveți carvăre?”, îți dai seama că trebuie... să te adaptezi. La fel, în secunda în care intri tu, ca client, într-un centru și ești luat de sus și pe sus de un „expert” în echipamente, a cărui amabilitate n-o întrece pe cea a milițianului, trebuie... să te adaptezi. De fapt, centrele de închirieri din România sunt, din punctul meu de vedere, niște gări: acolo vezi oameni de toate felurile, cu toate comportamentele sociale posibile.

Calitatea

Indiferent că schiezi la Poiana Brașov, Cavnic sau Straja, majoritatea centrelor corespund unui model unic: căsuță de lemn, reclamă săracă, ușă veșnic deschisă și/sau pridvor, în care găsești unul sau doi oameni care te servesc. De regulă e o înghesuială de echipamente de parcă atunci le-au adus din Austria, așadar primul tău gând, ca client, este „oare or fi curate?” Evident că nu; dacă ordinea e pe planul doi, curățenia e sigur pe trei-patru. Cât despre calitatea echipamentelor, trebuie să înțelegem că posibilitățile de achiziție ale centrelor nu sunt impresionante; vorbim de echipamente second-third-forth hand, plimbate deja de la un centru la altul prin țară (după ce au fost aduse, bineînțeles, de la centre din Austria și Germania, în principal). Schiurile (carve sau nu) sunt de obicei cu evidente urme de uzură, chiar dacă service-ul pentru canturi și tălpi e făcut la început de sezon și, periodic, în sezon. Cele mai rezistente, peste timp, sunt legăturile, așa că dacă ele nu sunt OK, fii sigur că restul elementelor schiului sunt și mai uzate.

Pare bizar, dar nu toți clienții cer schiuri carve. Încă mai au trecere schiurile drepte (dar zilele lor sunt numărate). Extrem de puțini turiști întreabă de radius și doar câțiva sunt interesați de tipul de zăpadă în care vor schia. În schimb, cu toții vor să se asigure că lungimea schiurilor e potrivită în raport cu înălțimea lor. Ceea ce e bine. Cât despre snowboard, pretențiile sunt mici; cel mult vor placă pentru că simt că asta e moda și dă bine. Eventual există o mică nelămurire legată de lungime, dar și aia e relativă dacă omul se vede deja cu placa în mână.

Concurența

Sunt stațiuni în România în care centrele de închirieri sunt ca tarabele cu hamsii din Costinești. Aproape că te încurci în echipamentele agățate pe pereții exteriori ai centrului (strategie de marketing...) și nu faci nici doi pași între două centre; dar asta, nu-i așa, îți oferă o bună comparație între prețuri. De obicei, prețurile la concurență mare sunt apropiate între ele și scad spre infima sumă de 20 lei / echipament complet. Altele sar binișor peste 50 lei și motivează cifra prin calitatea înaltă a echipamentelor oferite. Dar aici există o problemă: în loc să alieneze prețurile și să elimine materialele proaste, centrele preferă să diferențieze tariful în funcție de echipamentul slab (pe care nu îl mai ia nimeni) și echipamentul bun (care se cere). Desigur, profitul crește, dar demonstrează o lipsă totală de preocupare din partea centrelor pentru imaginea clientului.

Clientul

În România, turistul cere cam aceleași lucruri: schiuri carve, clăpari, plăci, boots. Nu îl interesează marca, materialul și anul fabricației. Bețe nu cere întotdeauna (oare când va pricepe românul că ele nu sunt un apanaj al începătorului?), ochelari din când în când, căști aproape deloc. Având în vedere că clienții sunt, de regulă, începători și nu cunosc posibilitățile echipamentului și ale pârtiei, din păcate pot fi ușor păcăliți de personalul centrelor de închiriere (care dau echipament slab la preț de echipament bun). Pe de altă parte, nu e normal și nici legal să reții buletinul clientului, pentru că nu ești Poliția Română, dar nici nu ai vreo garanție, în România, că clientul se întoarce cu echipamentul. Oricât ar fi de „spălat” și prezentabil acel client. Și poți să îi spui cât de frumos vrei să nu se lase tras cu mașina pe schiuri, pe drum, pentru că nici în acest caz nu ai o garanție...

Totuși, că veni vorba de relația cu echipamentul, trebuie remarcat fenomenul tot mai cert de emancipare a schiorului român, ceea ce se vede în preocuparea lui (uneori excesivă) pentru echipament. Pentru cască, ochelari, cagulă și protecții. Evident, nu mă refer aici la clientul centrelor, ci la schiorul care nu mai este dependent de închiriere, ci își caută echipamentul său, dedicat stilului său. Aș mai preciza doar că, în ultimii ani, această evoluție a bunului gust e din ce în ce mai posibilă pentru românii cu venituri medii. Echipamentele noi nu mai sunt neapărat un lux iar opțiuni sunt cel puțin în toate reședințele de județ din țară, ceea ce ar trebui să genereze o evoluție urgentă a bunului gust (și a atitudinii față de client) și în centrele de închirieri. O evoluție care să fie dublată de tăierea bonului fiscal la închiriere... Visăm oare cai verzi? Eu cred că nu.

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

... nu uita că schiurile te cumpără pe tine. Există o subtilă dar certă posedare a schiorului de către propriul echipament, mai ales dacă acel echipament a fost cumpărat cu cap. Ai văzut vreodată reclamele alea cu schiori care dorm în pat cu schiurile în brațe? Ei bine, nu-s povești...

Dar hai să coborâm cu picioarele pe pământ și să vedem, dincolo de această frumoasă posedare, ce trebuie să știm când dăm banii pe schiuri, clăpari și bețe. Nu m-aș întinde cu discuția la tot ceea ce e echipamentul de schi (adică inclusiv îmbrăcăminte și protecții) și nici nu dau nume de mărci, fiindcă tot ce vezi azi în magazinele de specialitate sunt echipamente de mare și foarte mare încredere. Așa că nu crede în paradele de știință ale celor care vor să pară niște guru ai echipamentelor, spunând de pildă că Atomic (doar fiindcă e una dintre cele mai vizibile mărci pe pârtii) e firmă comună, ba chiar fantomă. Încearcă să ai discernământ, tehnologia e un cuvânt mult mai deștept decât noi. În sfârșit, iată, mai jos, un fel de ABC al cumpărătorului de schiuri...

„Cât de lungi?” E primul lucru la care te gândești când intri în magazin. Păi, lungi în funcție de cum schiezi și de zăpada pe care schiezi, așa că întrebarea trebuie să fie un pic altfel: „cât de bun sunt și cât de lungi, înguste și rigide trebuie să fie?” Sunt chestiuni strâns unite, toate depinzând de stilul de schi, de abilități și de zăpada în care te dai, indiferent că ești bărbat, femeie sau copil.

Pe pârtie bătătorită

Cele mai potrivite, aici, sunt schiurile piste, obligatorii pentru începători, dar și cele all-mountain, preferate de majoritatea schiorilor, fiindcă poți intra cu ele în orice tip de zăpadă. Pe scurt, vorbim despre vestitele schiuri carve, care pe pârtie bătătorită se simt perfect prin faptul că alunecă pe canturi, prin ocoliri pe care le dictează în mod natural forma curbată a schiului. Sunt acele schiuri înguste în talie (65-85 mm, cu radius între 10-16 m), dar late la vârf și coadă. De fapt, cu cât sunt mai înguste la mijloc, cu atât ocolirile vor fi mai iuți, mai „pișcate” și pe rază mai mică (în genul slalomului special). Cu cât sunt mai late în talie (75-99 mm, cu radius între 15-20 m, caz valabil pentru tipul all-mountain), cu atât virajele vor fi mai lungi, în genul slalomului uriaș.

Dar cel mai mult contează lungimea schiurilor, pentru că de ea depinde viteza. Dacă sunt scurte (între bărbie și nas, recomandate începătorilor), îți folosesc la viraje rapide și viteze moderate. Atenție, sunt instabile la viteză mare, căci pot vira involuntar din cauza curburii adânci din talie. Pentru viteze mari, pe pârtie bătătorită, ai nevoie de o talie mai lată a schiului și de lungimi între nas și frunte. Cât despre rigiditate, ea trebuie să fie redusă pentru începători (pentru viraje la viteze mici) și pronunțată pentru avansați (ca să evite vibrația la viteze mari). Și, foarte important: cu cât ai mai multe kilograme în plus, cu atât schiurile trebuie să fie mai lungi, pentru control în ocoliri. Reciproca e valabilă.

În off-piste (powder, zăpadă brută, zăpadă înghețată, schi extrem)

Aici, doar experții ar trebui să aibă acces, pentru că tot ce nu e bine asimilat tehnic pe pârtie bătătorită se răzbună în off-piste. Așa că schiurile pentru powder se pot numi schiuri pentru experți, capabili să schieze oriunde în afara pârtiei. Vorbim de schiurile freeride și big mountain (inclusiv despre schiurile de tură, cu legături detașabile, dedicate tehnicii telemark), care au cunoscut cea mai vizibilă evoluție de aspect în ultimii ani. Sunt mai late (105-130 mm în talie, pentru a pluti în zăpadă), mai lungi (pentru viraje largi, deci să treacă de nivelul frunții) și mai elastice la extremități, pentru a putea flexa cu ușurință la ieșirea din powder. De fapt, nevoia de a pluti rapid în zăpadă afânată a generat, recent, un soi de aspect invers: celebrul reverse sidecut, prin care schiul e mult mai lat în talie decât la extremități.

În snowpark și powder

Într-un cuvânt, freestyle. Ușor de controlat în snowpark, pe pârtie și în powder, ele sunt așa-numitele schiuri twin-tip, curbate la vârf și în coadă. Sunt perfecte pentru acrobații, sărituri, aterizări cu spatele, dar și pentru monitorii de schi, care au nevoie de coborârea cu spatele în timpul lecțiilor. Sunt aproape la fel de versatile ca schiurile „all-mountain”, putând oferi experiențe superbe atât în powder, cât și în carving-ul pe pârtie. De obicei, au lățimi măricele în talie (peste 110 mm) și sunt aproximativ la fel de lungi ca cele all-mountain.

Clăpari și bețe

Aici, confortul e literă de lege. Nu uita că vei sta ore în șir cu clăparii în picioare, așa că cel mai mic semn de incomoditate, când probezi în magazin, va rezulta în dureri pe pârtie. Caută nu marca și culoarea, ci modelul bun pentru picior. Atenție, clăparii se probează cu o singură pereche de șosete, preferabil de schi. Degetele trebuie să atingă, ușor, vârful din interior înainte să închizi clăparul și, după ce-l închizi și apeși cu tibia pe limba clăparului, laba piciorului trebuie să se deplaseze în spate, nemaipermițând degetelor să atingă vârful; totodată, călcâiul trebuie să rămână fix în toate mișcările de flexare. La final, clăparul trebuie să pară mulat pe picior, deci fix dar nu incomod. Ține cont și că, treptat, căptușeala lui se restrânge datorită căldurii piciorului, așadar nu cumpăra un clăpar ale cărui cleme le poți strânge la maximum în magazin. Cât despre bețe, e simplu: alege-le pe cele care permit brațelor să formeze unghi de 90 de grade. Altfel, te pot incomoda și chiar accidenta.

Mici sfaturi:
- nu cumpăra schiuri mai bune decât tine;
- să nu te intimideze varietatea; există schiuri potrivite pentru fiecare;
- înainte de a cheltui, documentează-te;
- nu cumpăra echipament iarna;
- nu te zgârci la clăpari;
- cumpără schiuri vechi de un an-doi, în special de la centrele de închiriere din străinătate, la final de sezon. Sunt ieftine și aproape noi;
- cumpără schiuri cu legături integrate, adică gata montate pe schiuri (și dedicate acelor schiuri), care culisează în funcție de flexarea schiului. Doar așa vei fi sigur că talia schiului, cea mai importantă de altfel, va fi valorificată;
- nu te lăuda că ai schiuri de competiție doar fiindcă sunt scumpe și scrie „race” pe ele. Schiurile de concurs nu se vând oriunde, sunt mult mai rigide, plus că sunt fabricate din cu totul alte materiale și după regulamente specifice;
- nu schia pe pârtie cu schiuri „big mountain” și, în powder, cu schiuri scurte și înguste;
- cumpără schiuri mai scurte și flexibile dacă ești începător, mai lungi și rigide dacă ești avansat;
- cumpără echipament second-hand doar dacă este, încă, de calitate și dacă îți corespunde ca stil și nivel.

Ce înseamnă radius?

Radius (adică raza de ocolire sau turning radius) ține în mod direct de lățimea schiului în talie. Radius-ul este raza cercului imaginar pe care schiul, grație formei scobite, l-ar produce într-o curbă, în clipa în care schiorul aplică greutate pe canturi. Cu cât greutatea va fi mai mare, cu atât virajul va fi mai scurt. De pildă, vei face ocoliri scurte cu un radius între 10-16 m și ocoliri largi cu unul de 16-25 m. De fapt, radius-ul oferă carving, care nu e decât valorificarea formei carve a schiului. Altfel spus, nu tu ești cel care schiază; schiul te schiază pe tine. Nu trebuie decât să aplici greutate pe schiuri, să înclini genunchii iar schiul va ocoli în mod natural; practic, astfel nu mai pierzi viteza în ocolire, ba chiar o mărești, de unde și cristiania cu accelerare. Cât despre notația radius-ului, o vezi pe schiuri (ex. 16 m) sau prin acel sidecut în milimetri, cum ar fi 127(vârf)/76(talie)/114(coadă). Cu cât diferența între talie și cele două extremități e mai mare, cu atât schiul e mai îngust iar curbele vor fi mai strânse.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

„Mă apuc de treabă la iarnă”
„Anul ăsta intru pe negre”
„Jur că la iarnă încerc powder-ul”
„Gata, de data asta schiez ca lumea”

Vă sună cunoscut? Mie da, pentru că, deși schiez de când mă știu, în fiecare nou sezon de schi mi-am promis să fiu mai bun și să încerc încă o „chestie” văzută la alții, fie pe pârtie, fie pe net. Și cred că la fel suntem toți. La început ultra-dornici dar stângaci, mimetici dar fără conținut, harnici dar fără să pricepem esența mișcării pe care o copiem, învățăm să schiem din aproape în aproape, bâjbâind printre repere teoretice vagi, culese din zbor de pe tutoriale YouTube. Uneori ne iese, alteori (adică de cele mai multe ori) ba.

Când ne iese, schiem. Când nu, ne dăm. Lipsa unui profesor, adică a unei voci care să nu ne certe dacă nicicum nu ne intră în cap și dacă încontinuu cădem pe pârtie, își spune cuvântul în cazul celor care vor să fie mai buni pe pârtie. Pledez, deci, pentru progres alături de instructor. E infinit mai greu să parcurgi de capul tău niște etape de efort inutil, în care îți vei forma reflexe greșite, greu corectabile, decât să aplici niște exerciții simple de definire și înrădăcinare a reflexului, alături de cineva care îți înțelege toate plusurile și minusurile în materie de mișcare pe pârtie.

E normal să vrei mai mult. E, însă, anormal să nu poți. Nu există decât extrem de puține cazuri – din-alea de magnitudinea excepțiilor cu caracter miraculos, ca-n basme –, în care omul să nu poată învăța sportul de iarnă. Așa că heads up! Aveți două picioare, două mâini, o spinare și un cap care sunt suficiente pentru primii pași în schi. Sau, bineînțeles, pentru o frumoasă evoluție cu fiecare nou sezon. Totul stă în puterea de a înțelege că vreau = pot. Ne-americănește, ne-emfatic, ne-comercial, pur și simplu realist.

De la zero la începător

Promisiuni mai mari ca începătorii nu face nimeni. Aproape toți te asigură (în timpul verii) că la anul încearcă și ei, declarație pe care o fac cu cel mai inocent zâmbet în colțul gurii, zâmbet simultan cu o scurtă umflare a pieptului. Nu, nu sunt ironic. Apreciez această energie și încerc s-o cultiv cât pot de mult în timpul lecțiilor. Dar, când vine clipa adevărului, a primei provocări în fața pârtiilor care așteaptă flămânde noi începători, omul se face mic și fuge. „Nu-i de mine”, „o să-mi rup picioarele”, „nu-s bun la sport, eram genu’ de om cu scutiri” sunt, poate, cele mai rostite vorbe la baza pârtiei. Ca să nu mai vorbim de prejudecata că cei care schiază bine par a fi un fel de comunitate de cristal, cu pereți impenetrabili, care s-a născut cu clăpari în picioare. Fals, trist de fals. Cel mai sănătos lucru e să evoluezi firesc, neținând cont decât de picioarele tale. Succes, dragi începători, aveți toată pârtia la dispoziție pentru întâlnirea cu clăparii, cu schiurile, cu teleschiul, cu plugul, cu pozițiile rigide în ocolire, cu febra musculară. Cu cel mai sănătos drog: schiul.

REZULTATE CONCRETE: depășirea cascadei de frici și prejudecăți din mintea ta, din mintea celorlalți; cunoașterea echipamentului; frânarea în plug; coborârea în plug; ridicarea din căzătură; schimbarea poziției din staționare; urcarea cu teleschiul; ocolirea în plug.

De la începător la intermediar

Ești inițiat. Nu mai scuipi în sân chiar la fiecare coborâre și simți că te-ai pus „pe picioare”. Dar e tot mai obositor plugul și îți vine să renunți de la atâta febră musculară. E momentul să pui efortul pe planul doi, iar pe planul întâi, tehnica. Nu e filosofie, trebuie doar o mai bună folosire a picioarelor în coborâre, o mai curajoasă apropiere a schiurilor (până la paralel) și, mai ales, de o foarte bună înțelegere a felului în care greutatea corpului trebuie dozată pe schiuri. Vom mai folosi plugul doar pentru încetinire și oprire, pentru că esențial este să înțelegem importanța formei schiului, care oferă ocolire. Adică mult-râvnitul carving, care nu e decât folosirea formei curbate a schiului (denumit carve, adică scobitură) prin dozarea greutății corpului pe canturi. Abia acum poți introduce fără probleme punctarea cu bățul și coborârea fără încetinire pe pantele slab înclinate, albastre bineînțeles. E un ritm de coborâre pentru care cel mai bun sinonim e relaxarea.

REZULTATE CONCRETE: coborârea cu schiurile paralele; ocolirea șerpuită (carving); punctarea cu bățul; păstrarea pieptului spre coborâre și, deci, evitarea ocolirilor cu întoarcerea iepurească a întregului corp când la stânga, când la dreapta, prin săltare.

De la intermediar la avansat

Odată ce prinzi carving-ul, chiar dacă nu-ți iese perfect, e destul. Îl vei face perfect, fiindcă e simplu. Totul stă în felul în care corpul tău înțelege forma schiului. Începe, acum, să conteze viteza și, tot mai mult, înclinarea corpului în ocoliri, în funcție de viteză. Vei părăsi cu încredere pârtiile albastre, pentru a le încerca pe cele roșii, pentru că abruptul deja poate fi abordat prin înclinări puternice ale corpului, prin relaxări echilibrate între curbe, prin folosirea fermă a canturilor. În urma ta, în mod normal, indiferent de cât de grea e pârtia, trebuie să rămână două șine de tren. Poți, de asemenea, să încerci cristianiile prin derapaj (utile pe abrupt, pe gheață), stil ce devine din ce în ce mai nepopular datorită exploziei tehnologiei carve. Dar nu-ți rata acest deliciu tehnic: derapajul și balansul, apanaje ale schiului retro, ante-carve, sunt adevărate comori ale schiului alpin și îți pot folosi în powder.

REZULTATE CONCRETE: carving la orice viteză, chiar și fără punctare; cristiania prin derapaj.

De la avansat la expert

În schi, se spune că tot ce nu e bine asimilat pe pârtie verde se răzbună pe albastră. Adică dacă nu poți face un carving curat, corect pe plat și, totuși, ai pretenții de pârtie neagră, poți deja să faci semn celor de la Salvamont, înainte de accident. Este imperativ ca, la nivel de coborâre pe orice tip de zăpadă, înclinație sau condiții meteo, să fii conștient de limitele tale. Nu te încrede în echipament și nu te crede în filmulețe pe Vimeo. Nu schia ca să impresionezi, chiar dacă schiezi bine. Important e să te concentrezi 100% pe ceea ce ai de făcut în coborâre, astfel încât satisfacția să fie 100%.Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro

Discuția despre excelență în schi e amplă și nu o putem epuiza aici. A fi expert înseamnă o multitudine de virtuți, toate la superlativ și la acel nivel care-ți îngheață sângele: să te descurci pe ice, să-ți dai drumul printre stânci, să intri în snowpark, să plutești în powder (da, chiar și în pădure, unde riscul coliziunii e uriaș), să refuzi pârtia & stațiunea pentru schiul de tură, să ai plămâni și picioare pentru probe de coborâre, de slalom uriaș și de slalom special. Să ai echipament cu adevărat specific fiecărui tip de zăpadă pe care o abordezi.

REZULTATE CONCRETE: totul, de la a la z, cu adrenalină și frică la pachet.

Clișeul spune că „iarna bate la uși”. Și eu zic la fel. Vă doresc ca promisiunile de evoluție personală pe care vi le faceți în sinea voastră să fie direct proporționale cu evoluțiile voastre reale, la final de sezon. Să vă uitați în urmă, când vine primăvara, și să ziceți: „hm, chiar m-am dat un pic mai bine”.

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.