Uneori, Sebeșul nu se vede de ceață. O ceață roz-albastră, suspectă ca un duh necurat, care plutește peste tot orașul și care cel mai bine se vede de la Râpa Roșie. Ei bine, ceața asta, atunci când nu e de la Dumnezeu sau de la sobele oamenilor, e poluare. Vechea poluare de Sebeș. Nu vă așteptați, deci, ca sebeșenii să vă răspundă altceva decât „poluare!” dacă îi întrebați ce cred despre orașul lor. Și, totuși, fără să-și dea seama, fără să mai aibă energie s-o recunoască, sebeșenii au motive de zâmbet. Cu atât mai mult turiștii. Iată, mai jos, cele mai inofensive motive de zâmbet din Sebeș, motive care generează liniște, chef de poze și umblătură pe ulițele săsescului Sebeș.

Le vom lua pe rând, școlărește, pentru că pur și simplu sunt locurile pe care merită să vi le treceți în agendă, cu liniuță, dacă veți vizita micuțul dar imprevizibilul Sebeș. Sunt monumente care împodobesc ceea ce, astăzi, încă putem numi „centrul istoric” al Sebeșului și care, atât pentru turistul cu binoclu la gât, cât și pentru curiosul „de tranzit”, sunt locuri care definesc orașul ca refugiu, ca spațiu turistic plin de liniște. Deci...

... Casa Zápolya

Adică Muzeul Municipal „Ioan Raica” sau Königshaus, aflat în colțul nord-estic al Pieței Primăriei. Nu știu să existe, în Sebeș, o altă clădire care să contrasteze mai puternic cu lumea din exterior. În secunda în care intri pe poarta muzeului și parcurgi gangul răcoros, urcând apoi în clădire, pe treptele de lemn, sonorul orașului pur și simplu se oprește. Nu mai auzi decât podeaua care-ți scârțâie sub pași, sunet aflat în perfectă armonie cu picturile de secol XIX, cu săbiile medievale sau cu ceasurile rococo, atârnate de pereți sau puse bine sub sticlă de vitrină. Toate, indiferent de câtă patină a vechimii au sau de cât aur a fost suflat pe ele, cer și oferă liniște. O liniște care vă costă... 2 lei la intrare.

Muzeul din Sebeș e întocmai ca orice alt muzeu de oraș mic. Diferența, aici, o face frumusețea nespectaculoasă, molcomă a clădirii tipic săsești, în care exponatele sunt atât de echilibrat așezate în odăi și pe holuri, încât par să aibă mai mult rol estetic, de gâdilire a ochiului, decât de cunoaștere istorică. Nu vorbim despre colecții impresionante, cantitativ, ci despre un set modest de vitrine care umplu sălile muzeului și care conțin vestigii dacice, arme și armuri medievale, icoane pe lemn, tablouri (Sava Henţia, Hermann Meuselbach, Karl Bransch), numismatică, științe ale naturii, artă africană (arme de pe valea Nilului, fiind cea mai bogată colecție de acest fel din estul Europei), obiecte de mobilier săsesc, de proveniență rurală și aristocratică.

Clădirea muzeului, definită prin răcoare, lărgime și scârțâituri rustice (cum numai o veche casă săsească poate fi), a fost construită în secolul al XV-lea. A fost, rând pe rând, casă regească a monarhului Zápolya, sediu al Dietei Transilvaniei în 1556, închisoare şi, nu în ultimul rând, loc în care se spune că Mihai Viteazu şi-a petrecut noaptea de 30-31 octombrie 1599, înainte de Unire. Ca instituție, muzeul a fost înființat în anul 1951, dar există în Casa Zápolya abia din 1953.
Program de vizitare: M – D, 08.00 – 16.00

... mănăstirea franciscană „Sf. Bartolomeu”

Un călugăr în sandale, îmbrăcat din cap până-n picioare în rasă maro și cu glugă pe creștet s-ar putea să fie, uneori, singura ființă umană pe care o veți vedea în mănăstirea franciscană din Sebeș. Și, totuși, mănăstirea asta e unul dintre cele mai vizitate spații sacre din oraș. Pare greu de crezut, dat fiind că slujbele sunt rare iar comunitatea romano-catolică e mică. În plus, nu cred să fi văzut vreodată mai mult de trei oameni rugându-se acolo în același timp. Fluxul credincioșilor, în mănăstirea franciscană, e discret; se intră, se roagă, se unge fruntea și se iese. Ușile sunt deschise încontinuu, de dimineața până seara și rar, foarte rar s-ar putea să vă nimeriți în timpul slujbei. Iată, pe scurt, unul dintre cele mai liniștitoare spații din Sebeș, spațiu de rugăciune tăcută, fără ritual, spațiu de tihnă monahală, care pentru mulți înseamnă cel mai bun refugiu. Este, practic, una dintre insulele de pace ale Sebeșului.

Mănăstire în plin oraș, aflată pe o uliță rar circulată, deși duce în centru, ea se numește „Sf. Bartolomeu”. Veți remarca grandoarea interiorului, rafinamentul statuilor și al orgii, retablul baroc și ferestrele gotice. De aproape trei secole, biserica e mănăstire franciscană; înainte, însă, fusese dominicană, aparţinând unei alte biserici, care se prăbuşise după războaiele cu turcii. Astfel, ceea ce se vede astăzi este lucrarea (datată 1731) a unor arhitecţi de factură neogotică.

... Casa Memorială „Lucian Blaga”

Nu e în Sebeș, ci în Lancrăm. Iar dacă spunem „Lancrăm”, sunt convins că singurul nume care vă vine în minte e „Blaga”. Și nu veți greși. Acest sat, care a reușit în mod miraculos să-și păstreze profunzimea rurală de care se îndrăgostise Lucian Blaga încă din primii ani de viață, deține o casă memorială în care e păcat să nu intrați. O casă cu grinzi de lemn, mobilier de secol XIX, manuscrise, haine vechi, tablouri, fotografii, geamuri înguste și ziduri groase. Casa lui Blaga.

Se află în Lancrăm, la 1 km de Sebeş şi este realmente căminul în care s-a născut poetul, filosoful, dramaturgul şi eseistul Lucian Blaga. Din fericire pentru turiștii care caută autenticitate și feeling rustic netrucat, casa natală a lui Blaga a fost restaurată astfel încât să corespundă întru totul imaginii descrise de acesta, în cartea Hronicul şi cântecul vârstelor (considerată a fi cea mai autorizată sursă în privinţa trecutului clădirii). Ca atare, recondiţionarea casei a însemnat recuperarea vechii ambianţe rurale, pe care o veți resimţi peste tot. În podele, grinzi, ferestruici, în mobilier și călimare de cerneală. Dacă vreți încă o porție de liniște vindecătoare, faceți un drum până la Lancrăm.
Program de vizitare: M – D, 08.00 – 16.00 (ultima intrare: 15.30)

Obiective turistice: Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș; mănăstirea franciscană „Sf. Bartolomeu” Sebeș; Casa Memorială „Lucian Blaga” Lancrăm
Localizare: Sebeș (județul Alba)
Acces: cu mașina; pietonal
Surse de informație pentru acest articol: Sebeșul. O istorie în imagini, de Călin Anghel, Radu Totoianu, Adrian Popa, Constantin Șalapi, Bibliotheca Musei Sabesiensis, 2014
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă; Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș (arhivă); Cătălin Cădan; Daniel Bloss
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015

Săptămâna trecută vă scriam despre un Sebeș turistic care, de poluare și griji zilnice, aproape că nu se vede deloc. Cel puțin nu prin ochii localnicilor. Ar trebui, dacă vreți să-l vedeți, să se întâmple unul din două lucruri. Unu, fie să fiți turiști și să priviți orașul strict prin prisma celor câtorva spații turistice care îi dau identitate bună. Doi, fie să fiți localnici și să faceți un efort de ieșire din rutină și de conștientizare a monumentelor care stau la doi pași de voi. Și pe care unii dintre voi le văd din curte. Tocmai de-aia, textul de azi se încăpățânează să scoată la iveală partea bună. Jumătatea plină. Motivele de zâmbet, în Sebeș, așa cum le vede aparatul foto de la gâtul turistului. Deci...

... cetatea Sebeșului

Șapte burguri, adică Siebenbürgen. E numele săsesc al Transilvaniei, iar unul dintre cele șapte este Sebeșul (Mühlbach, pe săsește), de la poalele Munților Șureanu. Alături de Bistrița (Bistritz), Brașov (Kronstadt), Cluj (Klausenburg), Mediaș (Mediasch), Sibiu (Hermannstadt) şi Sighișoara (Schässburg), Sebeșul e reprezentativ atât pentru ceea ce este Transilvania, cât și pentru felul în care e privită Transilvania. De aceea, în ochii turistului entuziast, Sebeșul e spațiul săsesc ad literam: piață centrală, străzi înguste, flori la geam, case colorate cu câte trei „ferești” la uliță, cu acoperișuri înalte cât casa și cu porți atât de mari, de parcă intri într-o cetățuie, nu într-o casă...

Cu toate astea, Sebeșul nu mai are decât puțin din rafinamentul urbanistic de altădată, pe care îl găsiți mai mult în cărți poștale îngălbenite. Da, există o geometrie săsească a orașului, după model german, dar ea nu se îmbucă cu „implanturile” arhitecturale moderne, impuse mai ales de comuniști: blocuri, fabrici, spații comerciale și tot felul de căi de acces, care pun în umbră detaliul medieval, frustându-ne pe noi, cei care vrem să pozăm nu cabluri și betoane, ci statui, frontoane și coloane. Turistul experimentat va ști, însă, să separe derizoriul de artă și să înțeleagă că tot ce a rămas în picioare din vechiul Mühlbach ascunde cicatricile a multe secole. Opt, mai exact. Ei bine, în aceste opt secole numărăm o invazie mongolă care a pârjolit totul (1241), patru asedii turcești (1438, 1442, 1479 și 1661), un cutremur devastator (1523), o răscoală a curuților (1703), o epidemie de ciumă care a decimat populația (1738), o inundație majoră (1942) și două revoluții (1848 și 1989).

Privit în ansamblu, trecutul orașului e, însă, pașnic; nu are „vulcanicitatea” altor cetăți, precum tragicul Aiud, de pildă. La Sebeș, evenimentele violente s-au succedat cu pauze mari între ele, viața cetății fiind ritmată de negoț, meșteșugărie și șantiere. Iată de ce zidurile și turnurile cetății sunt înghițite de grădini și ulițe, fortificația pierzându-și, de-a lungul secolelor, rolul; poate doar un ochi avizat ar putea să-i descifreze formele, strecurate printre case. Asta, însă, nu scade valoarea arhitecturală a cetății, considerată prototip arhaic în sistemul defensiv din Transilvania. Cert e că vorbim despre singura cetate orășenească, în legătură cu care s-a păstrat un document oficial de construcție (datat 1387). Lucrările de construcție au început imediat după acel an (făcând să fie suspendat șantierul bisericii săsești din centru), dar au fost întrerupte în 1438, la primul atac al turcilor. De altfel, localnicii au predat cetatea fără luptă, având în vedere imposibilitatea lor de a face față asediului cu o fortificație neterminată. Astfel, din structura ridicată în evul mediu, care cuprindea turnuri, o structură ovală și șanțuri cu apă în afara zidurilor (elemente obligatorii de fortificare, dată fiind poziția nefavorabilă a cetății, în câmp deschis), au rămas doar șase turnuri și fragmente de ziduri, groase de 1,5 m, înalte de până la 7 m și cu un perimetru de 1.700 m.

Cetatea nu este, deci, impresionantă ca proporții. Adevăratele valori sunt înăuntrul ei, fie în orânduirea stradală, cu ulițe înguste pavate cu piatră de râu, umbrite de arbori, fie în clădirile-monument, care acoperă fiecare metru pătrat din centrul istoric. Micuțul și aparent neînsemnatul Mühlbach este, într-un fel, o combinație de intimitate, pustietate și masivitate, așa cum o exprimă ansamblul bisericii săsești, Casa Zápolya, Casa Binder, Piața Mare și Piața Mică, mănăstirea franciscană, clădirea primăriei, „cartierul romantic”, halele breslelor și casele-monument care umplu centrul istoric.

... centrul istoric al Sebeșului

Ambianța de gravură a Mühlbach-ului nu se oprește aici. Ea cuprinde toate străzile centrului, înțesate de case-monument, dincolo de porțile cărora sonorul urban pur și simplu se oprește. Multe dintre ele – devenite între timp restaurante, spații comerciale, case private sau triste imobile goale – au fost ridicate în timpul mandatelor lui Johann Schöpp, cel mai prolific primar al orașului. Iată câteva monumente pe care ar fi păcat să le ratați...
... Casa Zápolya, de secol XV, sediu al Dietei Transilvaniei, spațiu de cazare pentru demnitari (inclusiv, se presupune, pentru Mihai Viteazu, în noaptea de dinaintea Unirii), azi muzeu al orașului;
... Casa Binder, splendidă lucrare de secol XIX, cu frize, statui și feronerie care împodobesc fațada;
... Piața Mare și Piața Mică, în stil german, definite prin echilibru și sobrietate, fiind spații de târg, de execuții publice și de înmormântări ale demnitarilor;
... clădirea fostului Gimnaziu Evanghelic, uriaș edificiu neogotic, pe frontonul căruia care cuvintele lui Heinrich Heine („Bildung ist Freiheit”, în traducere „cultura este libertate”) spun totul despre istoria urbei;
... mănăstirea franciscană, de tip baroc, „insulă” de tihnă monahală în plin centru urban;
... halele breslelor, de secol XVII, aflate lângă biserica evanghelică;
... clădirea primăriei, monument neogotic de secol XIX;
... Poșta Veche, construită în art nouveau, opțiune stilistică surprinzătoare pentru acest ținut săsesc;
... „cartierul romantic”, adică str. Șureanu, bordată cu clădiri neoclasice de secol XIX. Rar cred că mai găsiți, în toată România, o uliță care să-și merite mai bine renumele. Aici, săruturile și plimbatul de mână fac peisajul zilnic al străzii. E genul de spațiu vintage, bine conservat, cu farmec implicit, cumva în afara timpului prezent. Aici, ceasul de la mână aproape că nu mai contează: timpul trece în favoarea plimbăreților.

Și cam atât.

Și, totuși, încă ceva. Cu excepția câtorva obiective clar definite ca spații turistice din Sebeș sau din jurul Sebeșului (biserica evanghelică, muzeul municipal, mănăstirea franciscană, Casa Memorială „Lucian Blaga”, Râpa Roșie, cetatea medievală din Petrești, etc.), restul monumentelor sunt cel mult vizitabile... de pe trotuar. Ele există și atât. Deocamdată, avem de-a face la Sebeș cu un potențial turistic fotografiabil-și-atât, care are toate motivele să devină integral vizitabil, integral remarcabil. Sunt convins de asta, la fel cum și voi, cei care umblați prin lume, sunteți convinși că orice loc, definit ca valoare, poate fi folosit ca valoare.

Obiective turistice: cetatea medievală a Sebeșului; centrul istoric al Sebeșului
Localizare: Sebeș (județul Alba)
Acces: cu mașina; pietonal
Surse de informație pentru acest articol: Sebeșul. O istorie în imagini, de Călin Anghel, Radu Totoianu, Adrian Popa, Constantin Șalapi, Bibliotheca Musei Sabesiensis, 2014
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă; Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș (arhivă)
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015

Dacă e vreun monument de pe Valea Sebeșului pe care-l vezi întotdeauna cu coada ochiului, din drum, în timp ce iei curba la ieșire din Petrești, dar despre care nu știi, din mașină, ce e și de ce e acolo, atunci acel monument e cetatea din Petrești. Un loc unic, ca peisaj de ruine, din care se înalță un turn gros, acoperit cu iederă. Un loc ciudat, pustiu, dar frumos, care e atât de nepromovat, încât nu-l cunoaște cu adevărat aproape nimeni: nici turiștii, nici fotografii setoși de peisaj medieval, nici românii din centrul Petreștiului și nici țiganii de la periferie, care au casele lipite de cetate.

„Mister” este, deci, poate cel mai bun termen care i s-ar potrivi acestui loc neglijat de toată lumea. Mai puțin de sașii care, din când în când, se întorc în cetate ca să-și viziteze morții îngropați acolo, cetatea fiind, de fapt, cimitir evanghelic. Acum să nu vă supărați pe mine că vă trimit în cimitire și că „ui’ domne’ ce mai turism există în județul Alba...” Dar locul nu a fost și nu este doar cimitir. A fost bazilică romanică, cetate cu rol militar și, ca orice altă fortificație săsească, spațiu de provizii pentru întreaga comunitate, în vreme de război.

Petrești, satul cu care încep primele dealuri ale Munților Șureanu, deține una dintre cele mai bizare cetăți din Ardeal. Sat săsesc (Petersdorf, în germană), cu origini în neolitic – zona e vestită în arheologie grație vestigiilor de ceramică pictată, identificată drept „cultura Petrești” – Petreștiul a fost atestat în 1309. Iar cetatea sa, clădită în secolele XIV și XV de către sașii colonizați în acest ținut, fusese, cum spuneam, bazilică împrejmuită cu ziduri, având în centru un donjon, adică un turn principal. Azi, se văd și zidurile, și turnul. Dar, din ele n-au rămas decât resturi, poate cam scarry și triste pentru turistul care așteaptă să vadă cetatea clasică cu creneluri și stegulețe... Pentru fotograf, însă, cetatea e un peisaj care n-are nevoie de cer senin, nori pufoși sau lumină de amurg, ca să devină fotografie: iederă peste tot, ruine diforme, orificii de tragere prin care iarba a crescut obraznic. De aici, și bizareria piesajului său. De altfel, în contrast cu simetria cetății, decorul de vegetație sălbatică creează, aici, un contrapunct de vitalitate foarte interesant. Greu să nu observi asta; foarte greu să nu-ți placă asta și imposibil să nu vrei să faci măcar o poză cu așa ceva.

Din punctul meu de vedere, ar fi bine să vedem cetatea Petreștiului inclusă într-un circuit turistic „săsesc”, „medieval” sau „istoric”, you name it, alături de cetățile și bisericile din Boz, Gârbova, Vingard, Câlnic, Sebeș – circuit care nu există nici măcar pe hârtie, dar care, nu-i așa, are toate motivele să existe. Nu mă îndoiesc că se va și întâmpla asta, într-o epocă în care astrele administrației românești se vor alinia favorabil, dar tare mă tem că acea epocă va veni târziu, când lumea deja se va întoarce la praștie și piatră.

Acces la cetatea din Petrești

Cetatea se află la ieșire din satul Petrești, înspre Săsciori, pe partea dreaptă a drumului, după ce treceți podul peste râul Sebeș. Accesul se face pe un drum de țară, care se desprinde din șoseaua DN 67 C.

Obiectiv turistic: cetatea medievală din Petrești
Localizare: sat Petrești, municipiul Sebeș (județul Alba)
Coordonate: latitudine 45.920647; longitudine 23.555063; alt. 279 m
Acces: cu mașina; pe jos
Surse de informație pentru acest articol: Muzeul Național al Unirii Alba Iulia
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociația „Turism Mülhbach” 2015