Pentru cei care n-au auzit, pentru cei care încă se miră, avem vești: la Şureanu se schiază. Din 2010 se schiază iar o simplă căutare pe Google cu „schi Șureanu” te convinge pe loc. Dragi cititori cu chef de zăpadă, bine ați venit pe câteva dintre cele mai înalte pârtii din țară, de care puțini au aflat, unde e greu să ajungi și unde zăpada „ține” atât de mult, încât sfidează iarba și floricele care își fac apariția prin alte stațiuni.

Păreri despre Șureanu

Ca întotdeauna când apare ceva nou, românul se pricepe să spună ce și cum. Așa și cu Șureanu. Imediat după ce pârtiile au primit undă verde, forumurile au luat-o razna: verdicte premature, păreri „deștepte”, sarcasme, laude umflate, așa că cea mai bună reacție era să te iei cu mâinile de cap și să deschizi geamu’ pentru o gură de aer. De la „bă, io nu merg acolo pentru două sârme și-un butic” până la „aș face orice să mai urc o dată”, toată lumea părea că știe despre ce vorbește, deși cei mai mulți fuseseră la Șureanu nu pe schiuri, ci pe YouTube.

Totuși, comment-urile (că-s bune, că-s nebune) sunt cele care au punctat în legătură cu Șureanu cele trei lucruri pe care le-am spus la început și care sunt perfect adevărate: că nu știe mai nimeni de pârtiile alea, că e prost drumul pe ultimii 18 km și că zăpada durează enervant de mult (adică deși am putea schia acolo și-n aprilie, drumul plin de noroi obligă sezonul să se închidă devreme). Cert e, deci, că avem de-a face cu un domeniu schiabil care nu a trecut încă de primii săi ani (ăia iertabili din punctul de vedere al lipsurilor și greșelilor), care, prin condiții naturale, pare să fie adresat exclusiv iubitorilor de sălbăticie și care s-a impus (cu plus și cu minus) în mintea a mii de schiori din toată țara. Mai jos, am pregătit o listă cu puncte forte și puncte slabe, pe care le cunosc atât de bine, încât ar fi incorect să le ascund. Incorect față de voi, turiștii.

Șureanu, cu plus

+ când ninge, e un rai pentru freerideri. Golul alpin e fără margini în acest ținut sălbatic, încă virgin, în care cablurile de telescaun și teleschi par niște chestii întru totul out of context. De fapt, date fiind condițiile naturale ale locului (cu drum sălbatic, neamenajat, cu pante de platou alpin, cu zăpadă naturală câtă vrei), domeniul schiabil ar fi trebuit să aibă adresabilitate exclusivistă: doar rideri, doar freeride, doar schi de tură. În sfârșit, hai s-o trecem la plus.
+ de pe oricare din cele nouă pârtii – care depășesc 10 km – ai parte de priveliști albe, cu creste și platouri alpine care pur și simplu nu pot fi descrise în cuvinte. Ești la 2.010 m altitudine (după Vârful cu Dor, de la Sinaia, aceste pârtii sunt cele mai înalte din țară), cobori până la cota 1.650 și vezi, de sus, Retezatul, Parângul, Cindrelul.
+ lărgimea și înclinația pârtiilor, care le face bune la fel de mult pentru slalom (cum ar fi pe pârtia A1), cât și pentru lecțiile de începători.
+ există instructor de schi și centru de închirieri schiuri și plăci, ambele de găsit în drum spre pârtie, adică în tabăra sportivă din Luncile Prigoanei (0762 501 913). De asemenea, un centru de închirieri și instructori de schi și snowboard găsești și la pârtii (0745 136 189).
+ există o pârtie de schi, lângă pârtia C1, dedicată învățării schiului. Pârtia e accesibilă oricui și e dotată cu un baby-ski, perfect pentru copilașii care învață primii pași în schi. Acolo au loc majoritatea lecțiilor de schi de la Șureanu, în special cele de inițiere.
+ trei après-ski-uri (unul dintre ele e rustic în adevăratul sens), toate pe pârtii.
+ personal foarte amabil.
+ parcare suficientă.
+ drumurile forestiere permit zeci de kilometri de schi fond. Nu există, însă, nici un traseu omologat (și nici tentative de a omologa ceva). Dar rămâne și asta la plus, hai să fim orbește de optimiști.
+ apetisantul proiect de dezvoltare a domeniului schiabil prin cele trei pârtii (cu telescaun debraiabil) deschise înspre Petrila. Deschise pe hârtie, pentru că încă nu s-au găsit bani pentru o asemenea investiție.

Șureanu, cu minus

- drumul neasfaltat, neamenajat, ne-nicicum pe ultimii 18 km, de la lacul Oașa la pârtii – adică pe celebrul DJ 704, drum al Consiliului Județean Alba, pentru realizarea integrală a căruia această instituție așteaptă de multă vreme acordare de fonduri europene. Sigur, drumul e deszăpezit (și asta mai mult în weekend), dar nu vă așteptați la un drum lat și încăpător. Pare drum forestier, îngust uneori cât pentru o mașină, enervant de accidentat pe alocuri, deci a pain in the ass pentru mașinile cu gardă joasă. Deci, neapărat lanțuri! Iar când se apropie primăvara și se topește zăpada de pe drum (care îi umple gropile și îl face mai bun decât vara), apoi ferească Domnul... Noroi, bucăți de plastic și tablă din mașini, nervi și înjurături. Rectific, mulți nervi, multe înjurături. Adică drum inaccesibil, care face ca pârtiile să rămână neschiate chiar dacă zăpada durează până la sfârșit de aprilie. Ceea ce e incredibil, trist, amar... Așa că avem de-a face, aici, cu eternul lanț cauzal, de la capăt la coadă și invers: drum prost – turiști puțini – personal de la pârtie minimal – structuri de cazare puține – teama de a investi în structuri de cazare – lipsa rentabilității pentru lărgirea personalului de la pârtie – turiști puțini – amânare a investițiilor în drum.
- pârtii multe, dar scurte, fără nocturnă. N-ar fi neapărat o problemă, pentru că puținele structuri de cazare cazează turiști pe care-i numeri, uneori, pe degete. Deci încă nu ar fi rentabilă instalarea unei nocturne.
- pârtii cu pietre. Exemplul veșnic: A1, care a rămas necurățată de bolovani în partea superioară, abruptă. Nici măcar când ninge mult nu se acoperă piatra.
- pârtii multe, dar nebătătorite toate. Chiar dacă ninge din belșug iar zăpadă este, totuși doar patru din nouă pârtii sunt bătătorite regulat. Adică A1, A3, C1 și C3. E de neexplicat de ce superbele pârtii C2 (ideală pentru învățare), C4, A2, S1 și S2 sunt lăsate de izbeliște. A, da, poate pentru că schiorii oricum vin, cu sau fără ele. Păcat.
- mici porțiuni de contrapantă pe pârtii – „fericirea” boarderilor.
- vreme rea (cu viscol extrem) aproape tot timpul. Dacă n-ai cagulă și ochelari, ești ca și mort, schioricește vorbind.
- turiști (tot mai) puțini, datorită uriașului concurent pe nume Voineasa.
- unități de cazare puține și (cu mici excepții, adică în Poarta Raiului) inestetice, înghesuite, cu sufragerii din care vezi direct în toaleta vecinului...
- semnal slab la mobil (găsești integral Vodafone, parțial Telekom; în rest, cu noroc, Orange).
- site oficial (www.schisureanu.ro) neactualizat, uneori, cu lunile. Schiezi și-n august, dacă te iei după site...
- program inexact și incorect al instalațiilor de cablu. Personalul de la teleschi și telescaun nu începe serviciul la ora publicată, ci cu o juma’ de oră, poate chiar o oră întârziere. În plus, telescaunul nu pornește dacă nu sunt suficienți schiori (numărul minim nu e publicat niciunde). De nepermis, dacă mai continuăm să tânjim după civilizația din Vest.
- teleschiul de pe Șureanu, veșnic închis. De ce, nu se știe. Păcat de cele două pârtii de acolo, S1 și S2, ambele interesante.

Pârtiile

Și totuși, eu unul cred în potențialul de la Șureanu. Primii pași sunt bine făcuți și suntem, încă, la început. Ca schiori în acea zonă, suntem generația de sacrificiu. Sperăm ca toate lucrurile să intre pe făgașul normal, treptat și sperăm ca obstacolele să fie puține. Dar hai să vorbim mai jos despre pârtii, presupunând că toate sunt deschise, în fiecare weekend... Dotate cu două teleschiuri și un telescaun, pârtiile (doar nouă, deocamdată, totalizând 11 km) sunt dedicate oricărui tip de schior, având o dispunere excelentă pe platoul alpin. Variate ca dificultate și înclinaţie, ele conțin porţiuni de zăpadă tasată şi de mult-râvnita powder, ideală pentru snowboard și freeride. Pârtiile oferă priveliști imprevizibile și trăiri inedite prin coborârea din golul alpin (2.010 m – 1.900 m alt.) fie prin pădure, fie pe lărgimea platoului.

Pârtia A1 (lungime: 1.650 m, dificultate: roșu)

E cea mai iubită pârtie de la Șureanu. Pornește din vârful Aușel, de la 2.010 m altitudine, are puține denivelări și coboară pe toată lungimea platoului alpin, ceea ce oferă schiorului o mare libertate de stiluri în alunecare. Totodată, exteriorul nebătătorit al pârtiei A1 este perfect pentru freeride. Pe de altă parte, A1 oferă maximă vizibilitate asupra întregului domeniu schiabil. Din păcate, în partea superioară și abruptă există multe pietre pe pârtie.

Pârtia A2 (lungime: 1.650 m, dificultate: roșu)

Perfectă, în partea abruptă, pentru freeride și la fel interesantă ca A1, pârtia A2 e una din marile provocări de la Șureanu. Mai abruptă și solicitantă fizic decât celelalte, A2 e destinată schiorilor avansați.

Pârtia A3 (lungime: 2.060 m, dificultate: roșu / verde)

E cea mai lungă pârtie de la Șureanu și, când e deschisă, turiștii o preferă în mod special. E îngustă și are forma adâncită a unui jgheab, în partea de sus, care te aruncă dintr-o latură într-alta. De asemenea, conține pietre atunci când zăpada e puțină. Totuși, cei care iubesc viteza pot profita din plin de forma acestei pârtii, care, spre final, coincide cu A2.

Pârtia C1 (lungime: 1.700 m, dificultate: albastru / roșu)

Pornește de la punctul de sosire al primului teleschi și e preferata începătorilor, cel puțin pentru prima sa jumătate. Având înclinaţie mică, e ideală pentru învăţarea primilor paşi de schi (alunecarea în plug, schimbarea direcţiei din staționare, ridicarea din căzătură). A doua jumătate a pârtiei este, însă, dedicată schiorilor avansați, întrucât lățimea pârtiei are o înclinație incomodă de la dreapta la stânga.

Pârtia C2 (lungime: 650 m, dificultate: roșu)

Se află în dreapta primului teleschi, coborând din platou până la bază. Deși e scurtă, C2 oferă o bună vizibilitate a pantelor, cu înclinaţii care variază antrenant. Adorată de snowboarderi pentru porţiunile largi de zăpadă powder şi pentru rampa de la mijlocul pârtiei, C2 este, totodată, excelentă pentru schiori. Un minus al pârtiei e coborârea prin pădure, unde apare deseori gheaţa, pietrele şi iarba (în vârfurile de pantă, în special).

Pârtia C3 (lungime: 650 m, dificultate: roșu)

Cuprinsă între C4 şi primul teleschi, C3 pare a fi cea mai imprevizibilă dintre pârtii. Motivul constă în multitudinea de dâmburi de pe toată suprafaţa pârtiei, curbele cu pantă abruptă, înclinaţiile oblice şi, în vârfurile de pantă, zăpada îngheţată (ba chiar și iarba). Cu toate acestea, C3 oferă senzaţii tari celor care stăpânesc alunecarea în viteză, pe schiuri sau snowboard.

Pârtia C4 (lungime: 800 m, dificultate: roșu)

Se află lângă C3. Deşi oferă cea mai plăcută linie de coborâre – curbe largi şi înclinaţii variate, solicitante fizic – C4 e frecvent acoperită de gheaţă. Ca atare, de multe ori doar specialiştii coborârii pe gheață se vor bucura de cei 830 m lungime ai pârtiei C4. În acelaşi timp, C4 e preferată de snowboarderi pentru partea de coborâre din exteriorul pârtiei, în dreapta – prin powder –, unde pot fi executate slalomuri inedite. Atenție, însă, la intersecția pârtiei C4 cu A1, întrucât pot avea loc coliziuni.

Pârtia S1 (lungime: 600 m, dificultate: albastru)

Pornind de la cota 1.900, S1 coboară de-a lungul celui de-al doilea teleschi, oferind experienţe plăcute doar schiorilor. Snowboarderii, în schimb, au multe de obiectat acestei pârtii finalizate cu contrapantă, în partea inferioară, ceea ce presupune desfacerea legăturilor şi înaintarea la pas. Pentru schiori, însă, această porţiune lipsită de înclinaţie poate fi folosită – în cel mai bun caz – pentru exersarea înaintării de tip schi fond.

Pârtia S2 (lungime: 1.200 m, dificultate: roșu)

Coincide parţial cu S1, în zona alpină, după care se desprinde în stânga, coborând prin pădure. Acolo, panta abruptă poate pune probleme începătorilor. Atenție, pârtia S2 se finalizează în zona unde au loc lecțiile de schi pentru începători, așadar grijă la coborâre.

Domeniul Schiabil Șureanu
0258 738 102
0258 738 121
www.schisureanu.ro

Acces spre pârtii: ruta Sebeş – lacul Oaşa (pe Transalpina), apoi la dreapta pe ruta mănăstirea Oaşa – Luncile Prigoanei – Domeniul Schiabil Şureanu. Distanţă de la Sebeș la pârtii: 82 km. Durată: aproximativ 2 ore și 15 minute, fără popasuri.

Iar acum, ca încheiere, un mic set de black & white cu Munții Șureanu. Așa, ca de poftă.

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

1988, iarnă. Țin minte că eram mici când tata ne trezea la 5 dimineața, o dată pe lună, ca să prindem camionul de muncitori care urca la Șugag, pe actuala Transalpina.

Că ningea sau că era doar frig, nu-mi aduc aminte. Ce știu e că eram singurii care, la ora aia, așteptam în stație îmbrăcați de schi, cu fâșuri colorate, bețe și schiuri. În masa de oameni adormiți care plecau în uzine, eram ca picați din filme americane. Iar când sosea camionul, urcam și ne făceam loc (deși „loc” e mult spus, în înghesuiala din vechile autospeciale, cu două băncuțe pe margine și una pe mijloc...) printre muncitorii pe care nu-i vedeai din stație fiindcă geamurile de camion aveau gheață pe dinăuntru. Dar, odată ajunși în mașină, oamenii ne primeau bine. Nici măcar nu plăteam. Erau învățați cu noi, știau unde mergem.

Noi mergeam la schi. Dar nu oriunde. Pârtiile noastre erau, de fapt, niște dealuri fără nici o amenajare iar stațiunea, niște grajduri în care vara dormeau vacile. Eram la cota 1.400, în Munții Șureanu, Valea Dobrei, zona „Duș”. Și era alegerea noastră să schiem acolo decât să stăm ore-n șir la cozi de teleschi în puținele și arhiplinele stațiuni de schi din acea vreme, care erau relativ departe, adică Arieșeni, Păltiniș, Parâng și Valea Prahovei. N-aveam de ales sau, poate, ne plăcea să fim altfel.

Luam cu noi vin, slănină, schiuri și, mai ales, motorină. Era cea mai importantă de pe listă, fiindcă fără ea nu funcționa motorul de tractor de pe pârtie, care acționa un cablu de care te prindeai cu crose. Era un chin să-l pornești (motorină înghețată, angrenaje ruginite...), așa că fiecare pornire se celebra cu chiote. Cam ăsta era „telescaunul” nostru, dar pentru noi era suficient. La fel cum suficientă era și bătătorirea pârtiei nu cu utilaje, ci cu schiurile, de sus până jos, pas cu pas. Era greu dar entuziasmant, istovitor dar sănătos ca sport și ca mod de a trăi împreună. Eram o mână de oameni, dar le făceam pe toate și găseam soluții la orice. Motorul de tractor și dealul cu zăpadă erau, până la urmă, un lux pentru niște oameni care, cu mâinile lor, reușeau să transforme muntele în pârtie de schi. Noi eram stațiunea, noi eram și turiștii.

Să fii, acum, schior cu 30 de ani vechime înseamnă să fi făcut toate astea măcar o dată, indiferent unde în Carpați. Da, sunt nostalgic, dar am argument: dificilii ani ’80 au pus baza educației sportive a unei generații, care a trecut prin astfel de clipe de aur. Clipe de cult al efortului, de improvizație colectivă, de într-ajutorare nesimulată, de satisfacții mari din lucruri mici. Chiar dacă azi avem geci Salomon, bețe Head și facem carving în powder, totuși noi eram copiii ăia uzi de zăpadă pentru că schiau în trening, ghete și cu schiuri lungi de 2 m, în locuri unde iarna doar lupii călcau. În acea epocă gri și flămândă, noi eram sătui de sănătate și ne bucuram de culoare. De alb.

De ținut cont. Azi, zona „Duș” e pustie. Dar poate recăpăta viață în orice sezon de schi, fiind una dintre cele mai ofertante zone pentru freeride din Meridionali.

Articolul a fost publicat inițial în „National Geographic Traveler”, decembrie 2014
Credite foto: Virgil Costea

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

În 1 decembrie 2012 eram pe pârtiile din Kaprun și, între două cozi la teleschi, aud niște vorbe în românește. Dar nu în româneasca poetică a lui Coșbuc, ci în aia stâlcită a lui Chicoș Rostogan. Era ceva de genul „bă, tu ghe câche ori ai coborât pă asta?” Da, mi-am zis. Suntem diferiți.

De fapt, suntem unici. Și mă îmbătam cu apă rece spunându-mi asta pentru că era Ziua Națională a României și, alături de mine, mai erau pe pârtie alte câteva zeci de clujeni, bistrițeni și sătmăreni. Era o mică Românie acolo, inconfundabilă prin amestecul de geci Salomon, pantaloni Rossignol și vorbe clujene spuse cu haznă, printre austrieci tăcuți și serioși. Era un aer de șezătoare hi-tech, veselă și șmecheră, rafinată și din topor în același timp. Pur și simplu îți venea să zici că numai noi putem fi așa.

Sigur că exagerez. Dar esența este că noi, românii, suntem foarte interesanți când ne apucă entuziasmul pentru un sport atât de scump și de occidental cum e schiul. Sau snowboarding-ul. Da, și alte popoare au „faliții lor”, dar noi, românii, avem o istorie fără de care nu poate fi înțeleasă raportarea noastră la chestiuni ca tehnologia echipamentului sau tehnica de schi. Țineți cont că, înainte ca noi să aflăm de carving și GORE-TEX, eram oameni ieșiți din obscuritatea anilor de după Revoluție, în care gustul vieții era gustul TEC cu Titan Ice. Bineînțeles că am evoluat apoi spre întreprinderi mici, mașini străine, celulare, Internet și meniu mare la Mac. Dar saltul de la una la alta a fost rapid și a venit la pachet cu parvenitism și făloșenie. Sigur, unii poate s-au născut cu carving-ul în brațe și li se pare normal să nu privească nostalgic spre schiuri lungi de 2 m. Dar ce vreau să spun aici este că felul românului de a grăbi lucrurile, de a face chestii doar ca să dea bine, de a nu înțelege esența situației fiindcă îi convine suprafața ei este o dovadă uimitoare a faptului că „românul nu a copt destul”, cum zicea Caragiale.

Pe pârtie, în comportamentul schiorului, concluzia lui Caragiale s-ar traduce prin câteva atitudini excesive, pe care le voi descrie mai jos sub forma unui pamflet. Sunt inevitabil pitorești și, oricât aș părea de răutăcios vorbind despre ele, recunosc că și eu le-am avut. Le descriu cu înduioșare, pentru că, de fapt, vorbesc din propriile excese.

Kamikaze. E cel care zice „schiură”. Îl vezi peste tot pe pârtiile românești (mai ales în Ardeal, Moldova și Maramureș) și-l cunoști după poziția crăcănată, căciula pe vârf de cap și urletele pe care le scoate la coborâre. N-are niciodată nevoie de „bâte” (bețe), pentru că tehnica sa e superioară. Pentru el, cuvinte ca „evoluție”, „prudență” și „ceilalți” sunt limbă chineză. Ba chiar am avut șansa, stând de vorbă cu unul dintre ei, să descopăr denumirea pe care a găsit-o stilului său: „coborâre directă”. V-ați prins, e o tehnică nouă. Din păcate, însă, schiorul-kamikaze este echivalentul șoferului fără permis. Se urcă la volan (adică pe „șchiuri”), e beat (adică are un chef nebun să se dea), îi place viteza și se crede singur pe drum. E pericolul nr. 1 pe pârtii, fiindcă poate crea oricând coliziuni. Fiind rapid și șmecher, jandarmii montani nu-l prind niciodată, așa că nu poate fi stârpit... decât cu sniperi.

Nervosul. Când îl vezi cum urlă la copilașul lui, pe care-l învață schi cu forța, te apucă mila. Ai vrea să zici ceva, dar e copilul lui... Cel mult, dacă ești instructor, poți să intervii impersonal și să oprești masacrul psihic dând un sfat pentru că, deh, ești în timpul serviciului... Dar nervosul tot nervos rămâne iar scenele lui de om nemulțumit vor indispune mulți schiori non-nervoși pe pârtie. Problema e că nervii lui vin nu neapărat din faptul că evoluția sportivă a copilului e lentă și cu sincope, ci pentru că el, schiorul, pierde timpul lui de schi. E o mini-disperare care spune multe despre posibilitatea multor români de a avea doar o singură șansă de concediu, într-un sezon de iarnă.

Redneck-ul. Ca să nu zic „țăranul”, pentru că mi-e dragă țărănimea... Redneck-ul e schiorul care nu înțelege omenia și eleganța acestui sport atât de social. Face mizerie (la propriu) și spune mizerii, vorbește tare cât pentru cinci oameni, le are pe-ale lui orice ai zice, te ia la rost dacă nu bei cu el, tutuiește lumea, parchează prost, încurcă circulația ca să-i fie văzută mașina, te privește de sus, cu sprâncene ridicate și ochi contrariați. E schiorul care se poartă urât la Predeal și frumos la Innsbruck.

Mutul enigmatic. Nu deranjează și nu provoacă, dar e una din prezențele evidente pe pârtie. E mai taciturn decât călugării, pare că-l precede un fel de importanță liturgică și îl recunoști ușor, pentru că vrea să fie văzut. Speră să lase o dâră lungă de impresii și întrebări în urma lui, care să-i ofere statutul de schior profi, preocupat de stil și tehnică, neîntrerupt de nimicuri. Antisocial, întunecat, impresionant, mutul se crede în fimulețe artistice pe Vimeo. Când, de fapt, el își dorește din tot sufletul să fie abordat și să fie așa cum e românul cu adevărat: vorbăreț, deschis, curios.

Expertul inaccesibil. E și mai „grav” decât Mutul. Schiază excelent și vrea să ne simțim mici din cauza asta. Prin aerul de superioritate bine studiat, e volubil cu cei de nivelul lui (sau superiori lui), bea, se distrează, iese cu ei și, practic, își limitează în mod vizibil contactul la cei cu care vorbește pe aceeași limbă. E concjunctural și speriat că teritoriul sacru al priceperii sale va fi invadat de muritorii de rând, așa că turnul de fildeș în care se află e flancat cu o siguranță de sine agresivă și cu un orgoliu... neimpresionant. După ani la rând în care va dansa pe această scenă a profesioniștilor cu nimb deasupra capului, îi va fi profund dor de zilele în care știa să comunice cu oamenii.

Atoateștiutorul neîntrebat. E cel mai sonor de pe pârtie. Orice ai zice, el îți spune contrariul pentru că altfel nu știe cum să-și marcheze poziția. În limbaj ardelenesc, e ocoșul perfect. La el mergi ca să afli, ca să-ți spună, nu ca să-i spui și ca să afle; din toate știe câte puțin (ba chiar mult dacă îl enervezi) și e destul să vadă că faci ceva sau că încerci ceva, ca să intervină cu sfaturi și recomandări agresive. Din speriatul care nu știa ce e aia pârtie și care tremura din genunchi ca un miel nou-născut, atoateștiutorul fentează legile bunului simț, în dulcele stil clasic românesc și intră cu bocanii peste părerile celorlalți. Practic, e schiorul cu cel mai mare grad de inutilitate socială, cel mai enervant prin expansiunea orgoliului. Așa că nu i te destăinui ca unui prieten de suflet, dacă nu vrei să se aplice pilda biblică cu mărgăritatele și porcii...

Rider-ul sectant. Templul lui e snowpark-ul și zona de freeride, fiind genul de schior / boarder care doarme noaptea cu capul pe schiuri / placă. Fuziune între expertul inaccesibil și atoateștiutor, sectantul adaugă acestor atitudini snobismul de limbaj prin îndepărtarea agresivă de limba română. Adică el caută în orice discuție despre schi prilejuri de a strecura „kicker”, „boardercross” și „off-piste”, cu unicul scop de a-i impresiona pe cei care nu le înțeleg și de a avea acces în lumea celor care sunt mai buni decât el. Nu contează că acum câțiva ani confunda placa de păr cu aia de zăpadă... Totodată, speculează ocaziile în care se vorbește despre pârtii dificile, astfel încât el să spună că, de fapt, nu-s grele deloc. Pe scurt, afirmarea prestigiului personal prin minimalizarea dificultății. Pe scurt, mică paradă de dispreț și ipocrizie.

Cavalerul teuton. Adică schiorul înarmat până-n dinți: armuri la spate, la piept, cotiere, genunchiere, cască integrală, chiar dacă pârtia neagră pe care coboară e aia de pe Feleac. E ca și când ai vedea pe pârtie un motociclist sau un mascat. Dacă în sezonul trecut se încurca la teleschi, acum a descoperit pericolele mortale pe care le implică cristianele pe pârtie albastră...

Kenvelistul. Miroase a nou, a etichetă. A făcut una-două coborâri pe pârtie, anul trecut și a înțeles că sportul ăsta se mănâncă cu echipament de ultimă generație. Dintr-ăla pe care schiorii veterani nu și-l permit nici acum, după 20 de ani de schi. Nu contează măiestria și nivelul, ci moda și efectul vizual. Kenvelistul preferă, bineînțeles, să schieze mai mult în après-ski decât pe pârtie și îl vei găsi acolo, la masă, studiindu-și comportamentul, astfel încât impresia să fie maximă.

Neechipatul. E opusul kenvelistului și nu vrea în ruptul capului să înțeleagă că, de pildă, costumul „dintr-o bucată” și-a dat obștescul sfârșit odată cu anii 2000. Are schiuri din anii ’90 nu pentru că nu și-ar permite altele, ci pentru că ține la ele ca la o Dacie care-l duce peste tot. Pentru el, tehnologia noilor echipamente este o fiță și, în războiul schi vs. snowboard, e primul care spune, cu un aer superior, că „ăștia tineri cu placa” strică pârtiile.

Paltonarul. Sau, zic unii, umbrelarul, adică omul care-și ia umbrelă când ninge. Nu schiază și nici nu i s-ar putea reproșa asta, dar e o figură pitorească, perfect românească pe pârtiile de schi. Are o răbdare colosală pentru că stă toată ziua la baza pârtiei, în așteptarea prietenilor / rudelor care schiază și, uneori, îl recunoști după bocceluța cu mâncare de acasă. E retras, cuminte, neexcesiv. E, probabil, cea mai plăcută prezență dintre toți cei pe care i-am inventariat aici.

Și alții... Toți ceilalți, nepomeniți mai sus fiindcă nu prea sunt pitorești, intră în uriașa categorie a schiorilor care compun majoritatea: sociabilul, modestul, naivul, expertul accesibil, vorbărețul simpatic, cooperantul, săritorul, ambițiosul rezonabil. Și așa mai departe.

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.