Lui Tiberiu ar fi bine să i se deschidă uși, pentru că, altfel, le smulge el. Și le aruncă cât colo. Glumesc, evident, dar în același timp evoc o situație reală, povestită de Tiberiu în interviul de mai jos, ca să evidențiez un fapt esențial: actorii, de oriunde ar fi ei și din orice cultură ar veni, dețin energii mult mai interesante, mai pline și mai cultivate decât noi, cei care îi urmărim în întunericul sălii.
Dacă nu credeți, iată mai jos dovada, reflectată în cele câteva răspunsuri pe care Tiberiu mi le-a oferit. Citiți-le, rând pe rând, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Tiberiu Enache, 23 ani, din Galați
Studii: Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, secția Arta Actorului, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Mihaela Arsenescu Werner
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul +Lorenzo, de Daniel Chirilă, producție a Frilensăr

Rareș Tileagă: Cine este Tiberiu?
Tiberiu Enache: Sincer, nici eu nu știu exact. Încă încerc să mă descifrez, ca să zic așa. Sunt un băiat care a terminat un profil de mate-info-bilingv în liceu, iar apoi a ales să se facă actor. Cam așa pot fi simplificat.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
T. E.: Sincer, înainte de facultate nu aveam nici o tangență cu teatrul. Dar nici măcar una. Nu prea dădeam pe la teatru, dar îmi petreceam 99% din timp în cinema. Pot să îți spun ce părere am acum, și anume: văd un teatru bogat în talent, dar înlăcrimat în materie de opțiuni pentru manifestarea acestuia.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
T. E.: Sunt multe nume... Nu aș putea selecta unul singur. Heath Ledger, Edward Norton, Jared Leto, Kevin Spacey, Christian Bale, Ezra Miller... Și lista continuă.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
T. E.: Hm... Cred că a fost la un examen. Jucam într-un examen de la regie, la modulul commedia dell’arte. Îl jucam pe Arlecchino. Si cum mă agitam eu pe acolo, la vizionare, trebuia să ies pe o ușă. Eh, și cum „jucam” eu faptul că ușa e închisă și că se deschide greu, când am tras o dată de ea, am rămas cu ea în mână. Efectiv a sărit ușa din balamale, a zburat trei metri și a făcut cunoștință cu podeaua. S-a rupt geamul ușii, cioburi s-a făcut... Eu m-am oprit trei secunde, am rămas nemișcat, după care am ieșit repede. Profesorul studenților de la regie, d-l Ovidiu Lazăr, a început să râdă cu poftă. Eu am intrat iar, mi-am cerut scuze pentru daună, dar dumnealui râdea în continuare și vroia să refac momentul și în examen... Dar nu a fost posibil.

R. T.: Crezi în aplauze?
T. E.: Dificil de răspuns. Nu am o opinie exactă în ceea ce privește aplauzele. Adică mă gândesc că, atunci când vezi o pictură și rezonezi cu ea și îți place, nu începi să aplauzi în fața tabloului... Așa cred. Pe de altă parte, ar fi ciudat să termini spectacolul, iar publicul să se ridice și să plece sec din sală. Deci, e cu „du-te, vino”... Cum ziceam, nu am o opinie exactă.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
T. E.: Destul de măricică... Adică, sigur, fiecare visăm să jucăm în filme străine și să luăm Oscarul. Dar nu aș renunța la atmosfera de lucru pe care o am cu colegii și prietenii din Frilensăr, pentru nimic.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
T. E.: Într-un teatru nu am jucat niciodată. Nu am făcut figurație/colaborare nici în perioada facultății... De ce? Nu știu. Nu am simțit nevoia. Mi-au plăcut, în schimb, atmosfera și libertatea pe care mi le-a oferit teatrul independent. De aceea am ales să mă „manifest artistic” pe nișa asta.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
T. E.: Orgoliile.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
T. E.: Nu depind de ea, dar îmi place să citesc despre mine într-o cronică, pentru că sunt curios să văd dacă se înțelege sau nu ceea ce am vrut să arăt în spectacol.

R. T.: Ce citești?
T. E.: Texte de teatru, în cea mai mare parte a timpului.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
T. E.: Plata chiriei și facturile la utilități.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
T. E.: Nu pot să zic că mă tem de ceva, neapărat. Dar, dacă stau să mă gândesc, aș spune că mă tem pentru soarta noastră, fiindcă sunt o grămadă de actori talentați care nu sunt remarcați și care intră într-un con de umbră. E păcat.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
T. E.: Frilensăr. Atât.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
T. E.: Depinde de context. Dacă e să ne referim la teatru, as spune „să te faci remarcat, cu orice preț”.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
T. E.: Nu e atât de ușor precum pare.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
T. E.: Christopher Nolan.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
T. E.: Nu știu, să fii realizat atât pe plan profesional, cât și personal?

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
T. E.: Nu mă gândesc serios la teatru niciodată. Cred că e o greșeală. Adică, pentru mine, teatrul e o joacă. Noi așa lucrăm, în Frilensăr. Ne jucăm, descoperim, construim, evoluăm, modificăm.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
T. E.: Șansă, distracție, stres.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
T. E.: Hm... Păi mi s-a propus să particip și la Individual, de către colegul meu Daniel Chirilă, dar m-am gândit că e cam târziu să construiesc un moment demn de participare și am zis „pas”. Plus că e o acomodare mai ușoară, așa, pentru că îți faci o idee despre festival și e mai ușor să participi cu oameni pe care îi cunoști, decât singur. Dar, la anul? Cine știe?

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Actrița Oana, așa cum o cunosc eu după acest mic interviu, e o devoratoare de text. În orice formă l-ar găsi, de la eticheta de conservă și basmele de copii, la volumul de teorie teatrală și textul ezoteric, Oana consumă text la modul nutritiv. În plus, Oana are, ca toți actorii vii, o combinație internă de temeri, focuri, energii și emoții până la plânset, care îmi pot doar imagina ce efecte produce, în contact cu natura ei intelectuală. Ținând cont de toate astea, eu cred că Oana e cel puțin imprevizibilă pe scenă.
Iată, mai jos, interviul cu această interesantă „combinație” umană, pe nume Oana Serena Secară, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Oana Serena Secară, 22 ani, din Oradea
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. lector Ionuț Caras
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Încă nu am murit (texte din piesa Henric al VI-lea, partea întâi, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Serena?
Serena Secară: Nu multă lume îmi spune așa, dar când se întâmplă mă simt ca o prințesă. Despre Oana... Nu știu. O să o întreb și revin cu răspunsul în cel mai scurt timp. Oricât m-aș fi mințit până acum că știu, de fapt încă încerc să aflu.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
S. S.: S-au schimbat multe de când am dat prima oară la actorie... Ce mi-e clar, încă de atunci, e că lumea asta e o bulă în care intri greu și din care ieși și mai greu.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
S. S.: Melania Ursu. Deși am cunoscut-o foarte puțin, pot să zic că mi-a dat o „palmă” de care aveam mare nevoie într-o perioadă în care nu eram foarte sigură că pot să fac asta, deși vroiam cu disperare. M-a făcut să plâng din primele minute, după ce am făcut cunoștință cu ea, și o voi respecta toată viața pentru acele câteva ore în care tot ce am făcut a fost să stăm de vorbă.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
S. S.: În anul III am fost într-o mini-vacanță în afara țării. Aveam bilet dus-întors, cumpărat de mult, dar am luat un alt bilet ca să mă întorc mai repede, pentru că aveam repetiții duminică pentru un spectacol pe care urma să îl jucăm luni. Trebuia să plec, deci, sâmbătă. Am pierdut avionul de sâmbătă, pentru că ratasem o legătură la tren, și am ajuns în orașul greșit. Zborul de duminică la care ajunsesem la timp a fost anulat și, până la urmă, am ajuns în Cluj luni dimineață, ca la 12 să avem repetiția și, la 7, spectacolul. Ca să fie „pe scurt”, am lăsat deoparte detaliile cu nervi, plânsete, certuri și pumni. Acum mi se pare foarte comică situația.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
S. S.: „Contează” e un cuvânt foarte mic pentru fluxul de energie care vine din partea lor către cei de pe scenă. Au o putere enormă, te pot dărâma sau te pot înălța la fel de ușor. Și asta se simte chiar dacă nu intri în contact direct cu ei.

R. T.: Crezi în aplauze?
S. S.: Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Tot ce știu e că atunci când ies la aplauze mă simt... mică. Puterea aplauzelor nu reflectă aproape niciodată puterea reprezentației. Prefer un om sincer, care nu aplaudă, unuia care ovaționează în picioare din pură inerție.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
S. S.: Având în vedere că sunt proaspăt ieșită din facultate... E destul de mare. Dar îmi place să cred că sunt pe drumul cel bun. Și oricât de departe aș ajunge, mereu voi simți că se poate mai mult, mai sus, mai... aș zice „bine”, dar cred că potrivit e „altfel”.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
S. S.: Faptul că uneori ai șansa să dai de oameni care chiar iubesc ceea ce fac.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
S. S.: Văd oameni care se plafonează, când ar avea atâtea posibilități...

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
S. S.: Mereu am considerat-o ca fiind constructivă. Dacă nu e făcută cu simplul scop de a denigra, o văd ca pe o părere obiectivă care te ajută să crești.

R. T.: Ce citești?
S. S.: Etichetele de pe conserve, cu foarte mare atenție. Glumesc și nu prea. Citesc cam orice îmi pică în mână. De la teorie teatrală, la povești pentru copii. Sunt foarte curioasă și îmi place să descopăr ceva nou mereu, dar mă plictisesc repede, așa că trec imediat de la una la alta. Acum, de exemplu, am început să citesc Cartea tibetană a morților.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
S. S.: Oamenii. Aș fi făcut și psihologia, pentru că am în mine ceva instinctual în direcția asta, dar poate e ceva ce pot dezvolta pe cont propriu. Pot spune că iubesc oamenii aproape la fel de mult cum iubesc să fiu – într-o măsură mai mică sau mai mare – alt om pe scenă. Și îi urăsc, în același timp, pentru urmele pe care le lasă peste tot pe unde se duc, dar am speranța că sunt capabili de schimbare. Și am o încredere oarbă în cei din jur. Am impresia că dacă nu învăț să controlez asta, mă va desființa total. Cred că am deviat puțin de la subiect, dar o las așa.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
S. S.: De stagnare. Dar nu e teamă, e... altceva. Teama e ceva constructiv, în măsura în care înveți să o accepți și să o folosești în favoarea ta. Mă zgârie pe creier ideea de a rămâne într-un loc călduț și confortabil, de teamă să nu te împiedici și să îți rupi un picior atunci când faci un pas spre altceva. Și dacă e ceva ce nu pot suferi, e etichetarea. Ideea de a pune un om sub o etichetă mi se pare limitativă și lipsită de sens.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
S. S.: Presiunea. Există unii oameni care clachează când se află sub presiune și renunță. Clachez și eu, dar atunci găsesc resurse pe care nu mă aștept să le am și merg mai departe. Și teama. O iubesc pentru că, într-un mod bizar, mă ajută să îmi stabilesc prioritățile. Pe asta ar trebui să o explic puțin, cred, dar nu mai dezvolt acum. A, da! Și apa. Nicăieri nu mă simt mai bine decât în apă.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
S. S.: Să faci tot ce îți stă în puteri, ca să îți faci loc acolo unde crezi că îți e locul. Să nu stai degeaba și să speri că te va lua cineva de aripă, să te ducă unde poți zbura singur.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
S. S.: Să fie sigur că asta vrea să facă. Pentru că cel mai trist mi se pare să nu te duci până la capăt în treaba asta, să renunți la jumătate sau să dai doar 70% când poți să dai 200%. Și să mai stea un an-doi pe tușă, să acumuleze experiență de viață, să nu intre „virgini” în facultate.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
S. S.: Thomas Ostermeier. Glumesc. Și nu prea.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
S. S.: Pentru mine succesul ține de împlinirea personală. Nu bani, faimă sau mai știu eu ce-și doresc, în mod justificat, oamenii. Normal că și eu vreau asta, dar atâta timp cât îmi place ce fac și fac ce îmi place, aia e. Cred. Nu îmi place întrebarea asta.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
S. S.: Mereu mi s-a părut că Maia Morgenstern seamănă cu mama și a fost ceva magic în momentul în care mă uitam cu taică-meu la televizor și a apărut ea și i-am zis: „Tată, vreau să dau la actorie.” Aveam impresia că răzbun pe cineva dacă o fac. Mă simt ca o copilă naivă că spun asta, dar a fost un moment intens pentru mine.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
S. S.: Nici nu știu cum să iau ce mi se întâmplă, sunt copleșită. În sensul bun! Mergeam într-o direcție care părea a fi cea potrivită. Am ajuns în fața unui copac, m-am cățărat, era să cad, dar m-am ținut bine și acolo am rămas. Adică aici. Undeva unde am șansa să lucrez cu oameni pe care îi respect și cu tineri motivați și dornici să muncească și să experimenteze.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Citind și recitind interviurile cu cei 29 de actori, dintre care am publicat mai mult de jumătate, trebuie să recunosc că mi-au rămas în minte câteva răspunsuri de-ale lor. Sunt antologice. Unele au statut de „perlă” sau trăznaie, altele sunt aforisme spontane, fraze dostoievskiene sau enunțuri cutezătoare. Cum or fi, cum n-or fi, le țin minte fără să vreau.
Iac-așa țin minte interviul cu Alexandru Voicu. În special fraza: „să dai din coate, ca actor, înseamnă a avea aripi imaginare, doar că în loc de pene ai oase.
Dacă vi se pare cu miez, citiți mai jos interviul cu Alexandru, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Alexandru Voicu, 23 de ani, din Botoșani
Studii: Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Marele mecanism (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Alexandru?
Alexandru Voicu: Alexandru este un puști, actor, student la master în anul II, cu picioarele în cer și zâmbetul în nori.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. V.: Vedeam teatrul ca pe un mod de a trăi. Ceva spre care optezi. Și chiar îmi imaginam că voi face meseria asta toata viața, că îmi voi face un teatru și voi sta în mansardă și voi avea podea din sticlă, să văd ce se întâmplă „dincolo” tot timpul. Acolo joc, acolo dorm, acolo iubesc. Acum e la fel, doar că nu am mansardă.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
A. V.: Marian Râlea. E într-adevăr un magician. De vise, de energii, de pasiune.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
A. V.: Am făcut o dată o înlocuire într-o licență, A douăsprezecea noapte. Dar, cum sunt ambițios, am zis că nu intru doar în Căpitan, la început, fac și Fabian, ca să nu se mai chinuie altu’... Zis și făcut. Două zile jumate. Învățat text. Repetat. Totul bine. Ziua spectacolului a fost un haos care s-a dezlănțuit pe la ora 19:40, când deja eram în scenă. Unul dintre cele două roluri fusese bifat, însă eu am uitat monologul de final. Am simțit cum tot cerul se face o bilă și îmi cade în cap, doar ca să nu îmi amintesc. Doar ca să nu îmi amintesc. Doar ca să nu îmi amintesc. Așa cădea. Ce a ieșit... A fost un impro show bâlbâit, cu râsete și junghiuri.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. V.: Contează. Și normal că vor conta. Aș fi ipocrit. Fără ei...

R. T.: Crezi în aplauze?
A. V.: Cred în zâmbete. În lacrimi.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. V.: Distanța eu o aleg. Vreau să cred asta. Îmi arunc pietre pe care să calc și automat îmi fac drumul singur. Mă mai și împiedic. Dar astea-s visele. Te mai zgâlțâie.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. V.: Îmi place că e cu de toate pentru toți. E o bucătărie imensă. Cumpărăturile sunt pe masă. Servește-te.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. V.: Mă dezamăgește ambiția aia falsă. Care nu vine din tine. Mor când văd asta.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. V.: Are importanță, atâta timp cât e făcută la fel de bine și cinstit pe cât mi-am făcut eu treaba.

R. T.: Ce citești?
A. V.: În ultimul timp rapoarte politice din toată lumea, interviuri, dar mă cufund în poezie de fiecare dată.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. V.: Oamenii. Mă preocupă poveștile. Să culeg, să adun, să le colecționez. Muzica. Și mai merg la poligon să trag cu arma.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
A. V.: Nu mă tem. Sunt idiot. Și cinstit.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
A. V.: Zâmbetele, dragostea, problemele, suferința, flacăra care arde în cineva.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. V.: A avea aripi imaginare, doar că în loc de pene ai oase.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. V.: I-aș spune că nu există nimic mai frumos și mai nenorocit. Asta dacă îți place să alergi după tine și pentru tine.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. V.: Prefer să lucrez cu omul, nu cu regizorul. Alexandru Dabija, Radu Afrim, Bobi Pricop, Cristi Juncu.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. V.: Pentru mine, succesul e combinația dintre profesionalism și amprentă. E unicat. Pentru fiecare în parte.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. V.: Când eram mic. Mi-am zis că pot fi orice. Și acum cred asta. Nu vreau să fiu un tată care ajunge acasă și-i spune copilului câte mașini a spălat, sau câte copci a dat. Vreau să îi spun că azi am fost rege, mâine voi fi spân, iar poimâine, după ce mă lupt cu săbiile și mor, trebuie să alerg să fiu maur.

R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că „dacă nu teatru, atunci teatru”. Rămâi pe poziție la fel de ferm?
A. V.: Dacă nu aș alege teatrul, aș alege cu siguranță teatrul. Ce cerc vicios, Doamne!

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2015?
A. V.: Curaj și inteligență liberă. Elanul pentru încă un hop.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Dacă mi s-ar permite lipsa de gentilețe ca să fac comparații între oameni și obiecte, pe Raluca aș compara-o cu un mic briceag. Pentru că, așa cum un briceag are cuțitaș, tirbușon și forfecuță, adică mici chestii practice, bune la toate, tot așa Raluca are câte un răspuns iute, tăios, neașteptat, bun la orice întrebare din interviul de mai jos. Nici nu mă mir: e în structura actorului să înțeleagă clipa, să dibuiască provocarea, s-o înfrunte sau s-o evite elegant, să fie atent la amănunte, să fie pe fază, etc. Sunt curios (și chiar nerăbdător) să văd toate aceste „date” ale ei, pe scenă. Toată combustia asta intimidantă. Iată, mai jos, interviul cu „tăișul” Raluca, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Raluca Marina Radu, 25 de ani, din București
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, clasa prof. univ. dr. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Apemantus (texte din piesa Timon din Atena,de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Raluca?
Raluca Radu: Raluca este o ființă vie. Foarte vie. Curioasă și tonică, curajoasă și ironică. Note de vârf: dimineața, lămâie, scânteie. Note de mijloc: univers, mare, crater. Note de bază: somn, mângâiere, pământ.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
R. R.: Am venit la teatru cu orizonturi crude, cu o lipsă de viziune, da. Dar acum îmi e clar că e una dintre cele mai frumoase viziuni.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
R. R.: Artaud.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
R. R.: Pe scurt: eu pe o scară, improvizație pentru commedia dell’arte. Arunc un măr spre public, sub incidența întelegerii prealabile cu un coleg care să-l prindă. Eroare 000: traiectorie ratată. Noua traiectorie: ochiul profesoarei mele. Timp până la impact: ....1....0!

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
R. R.: Martorii trebuie sa vadă și să înțeleagă ce s-a întâmplat. E important să le livrez just totul. Întotdeauna măcar just. Mai departe... E o transă.

R. T.: Crezi în aplauze?
R. R.: Hm... Aș da un răspuns prea lung. Da și nu.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
R. R.: Noi ne jucăm cu distanța asta.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
R. R.: Arhitectura. Actorii. Eclerajul.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
R. R.: Foamea cea mare. De bani. De oameni. De piedestale.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
R. R.: Depinde de ocazie.

R. T.: Ce citești?
R. R.: Acum? Mereu? Psihologie, teatru, religie, filosofie, beletristică, critică, memorii. Ce vreau. Ce îmi servește.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
R. R.: Oamenii, iubirea și dinamica.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
R. R.: De nimic. Mă tem de nimic. Dar noi, actorii, căutam nimicul cu perversitate.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
R. R.: Îmi răspund doar mie.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
R. R.: O simplă teamă. Sau o manie în toată regula. Prima categorie mai are scuze.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
R. R.: Ce repertoriu pregătești?

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
R. R.: Nu mă pot decide între Aureliu Manea și Tadeusz Kantor.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
R. R.: Bine. Sau rău. Din păcate și din fericire suntem o generație competitivă. Dar de sufletele noastre noi trebuie să avem grijă.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
R. R.: În prima zi de școală. Am primit inițierea cu tot sufletul.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
R. R.: Un mic hop.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016