Felul relaxat în care Maria-Veronica se lasă, de bună-voie, în „bătaia de tun” a criticilor – „n-am avut parte de multe cronici, dar aștept aprecieri, pumni în stomac și șuturi în fund” – mie îmi amintește de filmele alea în care omul care urmează să fie executat cere, calm, o ultimă țigară.
Și nu cred că greșesc. Judecând după „justețea” și „echidistanța” multor critici români, expunerea tinerei actrițe are, într-adevăr, ceva dintr-o execuție în aer liber. Eu, însă, altfel văd lucrurile. Mai bine ne execută ea cu nişte clipe de teatru fenomenale, care să ne facă să uităm ce e aia critică. Iată, mai jos, interviul cu această actriță, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Maria-Veronica Vârlan, 22 ani, din Iași
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. dr. Adrian Titieni
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu O felie de Shakespeare (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Maria-Veronica?
Veronica Vârlan: Și eu mă întreb. Când o găsesc și dacă o găsesc, vă spun. Suntem într-o continuă căutare.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
V. V.: M-am născut într-o familie de artiști. Lumea teatrului nu mi-a fost străină nici până în momentul în care am fost admisă la U.N.A.T.C. În acel moment aveam senzația că știu foarte multe despre acest univers. Acum, ca proaspăt absolvent, realizez că, de fapt, cu cât cunosc mai multe despre teatru, cu atât știu mai puține despre el.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
V. V.: În adolescență o admiram foarte mult pe Ofelia Popii. Jocul ei în spectacolul Faust mi-a influențat decizia de a da la teatru. În timpul facultății am descoperit un actor-pedagog minunat, Iulia Lumânare, care a reușit să mă facă să îmi recapăt încrederea și să mă descopăr ca om. Îi mulțumesc.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
V. V.: Nu cred că un absolvent de teatru se poate considera deja actor. Experiența îi poate aduce această titulatură. Întâmplarea a avut loc într-o primă reprezentație a spectacolului meu de licență: Incendii, regia Irina Alexandra Banea, unde partenera mea de scenă, Antonia Din, cu o seară înainte de spectacol, și-a fracturat piciorul. Imaginați-vă un om în cârje gata să se ia la luptă cu inamicul în orice moment și strigând: „Vin cu tine!” În ciuda situației comice, am reușit să reinventăm cu succes mișcarea scenică. Aparent situația nu era comică. Și totuși...

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
V. V.: Reacțiile publicului sunt importante, dar jocul meu nu trebuie să depindă de ele. Noi jucăm pentru public, însă conștientizarea acestui lucru, când te afli pe scenă, te poate îndepărta de adevărul scenic.

R. T.: Crezi în aplauze?
V. V.: Aplauzele sunt răsplata noastră și îmi plac aplauzele sincere. Noi oferim emoții publicului, iar acesta ne emoționează cu aplauzele din final. Emoții contra emoții. Dăruiești și primești.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
V. V.: E cam mare.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
V. V.: Teatrul Independent a luat amploare în ultimii ani și acest lucru mă bucură știind că sunt multe talente care nu au posibilitatea să urce pe scenă.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
V. V.: Se așteaptă de mult apariția unei noi generații de aur. Povara acestei așteptări apasă pe umerii noștri. O simțim. Poate nu e nevoie decât de încurajări ca ea să apară. Încurajați-ne!

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
V. V.: Este foarte importantă și este fermentul fenomenului teatral. Nu am avut parte de foarte multe cronici până acum, dar aștept aprecieri, pumni în stomac și șuturi în fund care să mă facă să înaintez.

R. T.: Ce citești?
V. V.: În ultimii ani, am citit mai mult lucrări de specialitate. După licență mă delectez cu Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
V. V.: Fac cursuri de yoga și sunt pasionată de nutriția vegană.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
V. V.: Ai mare nevoie, când ești tânăr, de o anumită consecvență în a urca pe scenă. Mi-e frică de pauzele lungi dintre proiecte.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
V. V.: Dansul și somnul. Cu dansul stau bine, dar cu somnul am rămas în urmă.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
V. V.: Expresia asta mă duce cu gândul la două imagini: actorul care dă din coate, călcând chiar și peste cadavre pentru a ajunge undeva acolo, sus (urăsc acest lucru), și actorul care dă din coate muncind cinstit și onest, fără a aștepta pasiv șansa de a fi propulsat. Așa am să fac.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
V. V.:Fugi!” sau „Ai grijă ce îți dorești!” sau „Mai poți să faci și altceva?

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
V. V.: Păi m-a sunat! Bobi Pricop, ca să mă anunțe că am luat preselecția la Gala Hop. Glumesc! Mi-ar plăcea să lucrez cu el, cu Radu Nica, Cristi Juncu, Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Andrei Șerban și Purcărete (ai grijă ce îți dorești, vezi mai sus). Dar cât de fericită am fost să colaborez cu tânăra regizoare Irina Alexandra Banea! Cred în tinerii regizori, așa cum ei cred în tinerii actori.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
V. V.: Succesul este groapa în care te poți înmormânta sau piscul unui vârf de munte, care te poate face fericit. Succesul nu-l cauți. Vine dacă îl meriți. Profesorul meu, Adrian Titieni, m-a învățat: „Ecuaţia reuşitei are multe ingrediente: talent, dedicaţie, implicare, seriozitate, exerciţiu, răbdare, etică, deschidere, generozitate, cum, de altfel, şi oportunitate, noroc, şansă. Şi, nu în ultimul rând, multă muncă. Dacă toate acestea sunt la purtător, reuşita nu are cum să nu apară.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
V. V.: Prin liceu luam tot felul de premii. Drept pentru care mă gândeam că o fi ceva de capul meu.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
V. V.: Deocamdată îl simt ca pe un hop... Sper să devină o trambulină.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Un om care spune despre el însuși că are aspirații înalte, că vrea să exploreze viața, că e visător, optimist și că, totodată, e zăpăcit și încăpățânat, nu poate fi decât sincer cu el însuși și cu lumea din jur. E cazul actriței Maria Panainte, care-și dezvăluie această structură plină de contraste, știind foarte bine că natura umană – și, mai ales, natura actorului – nu e decât contrast și imprevizibilitate. Energie, emoție, gând.
Vă invit să vedeți, mai jos, interviul cu Maria, care mai degrabă e o conversație calmă, simplă, cu zâmbetul pe buze, despre teatru și viață. Citiți-l, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Maria Panainte, 26 ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Nebunia Geloziei (texte din piesele Comedia erorilor și Othello, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Maria?
Maria Panainte: O persoană cu aspirații, cu dorința de a explora viața în toate aspectele ei, câteodată încăpățânată și zăpăcită, alteori visătoare și optimistă.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
M. P.: Înainte de facultate eu nu mai făcusem teatru, era o lume necunoscută și neexplorată. Acum îl văd ca o oglindă a experiențelor și sentimentelor trăite de lumea reală.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
M. P.: Vlad Logigan, care a văzut în mine un potențial în primul an de facultate și m-a motivat. Dar și actrița Mariana Mihuț, care pentru mine este un model; permanent pot să învăț ceva din jocul ei.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
M. P.: Într-o scenă aveam de zis un monolog și trebuia să mă filmez. Doar că, în loc să țin camera spre mine, o țineam spre public. Toată lumea a observat greșeala; colega mea încerca să-mi întoarcă camera, dar eu nu o lăsam pentru că nu înțelegeam ce vrea să facă și, ca rezultat, a fost prima dată când mi-a ieșit foarte bine monologul, doar că nimeni nu a înțeles de ce țineam camera spre public...

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
M. P.: Ca actor, e foarte important să simți oamenii din sală, să reușești să-i duci cu tine în povestea ta. Între actori și public se produce un schimb de energie, care face ca spectacolul să iasă minunat sau mai puțin minunat.

R. T.: Crezi în aplauze?
M. P.: Când sunt spectator, aplauzele de la sfârșitul unui spectacol mă emoționează până la lacrimi, iar atunci când sunt pe scenă e o confirmare a prestației, dar și un critic foarte bun.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
M. P.: Acum fac pași mici spre ceea ce visez să fac. Nu știu cât o să dureze, câteodată mi se pare o eternitate, iar alteori aproape mi le ating. Dar, atâta timp cât mă țin de muncă, nu-mi pierd speranța.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
M. P.: Apreciez energia și dăruirea de care dau dovadă actorii români, prin originalitate, muncă și talent.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
M. P.: Nu am activat suficient, astfel încât să-mi formez o părere despre ce nu funcționează în teatrul românesc, însă e trist să auzi că actori mari ai teatrului nu reușesc să se întrețină. Dar, momentan, mă concentrez pe dezvoltarea mea ca actriță.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
M. P.: Pentru evoluția mea, ca actriță, am nevoie de critici constructive.

R. T.: Ce citești?
M. P.: Teatru, psihologie, filosofie, beletristică, fantasy, cărți care să-mi dezvolte imaginația, să-mi trezească sentimente, să-mi pun întrebări și să găsesc răspunsuri.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
M. P.: Fac cursuri de canto, merg la petreceri unde se dansează tango argentinian, citesc. Iar de curând am descoperit plăcerea de a juca șah și de a asculta teatru radiofonic.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
M. P.: De pauzele mari dintre proiecte și de momentele care mi se par că nu sunt la nivelul așteptărilor mele.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
M. P.: Emoțiile de dinaintea unui spectacol, călătoriile în alte țări unde am mers singură, mersul pe bicicletă, care îmi dă senzația de zbor, și, bineînțeles, iubirea!

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
M. P.: Să lucrezi tu cu tine însuți permanent, să mergi pregătit la toate casting-urile, să nu ai așteptări și să nu renunți niciodată.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
M. P.: Când am vrut eu să dau la Actorie, mi s-a spus că e „o viață de câine”. E și nu e, ține de fiecare dintre noi. Important e să ai curaj și încredere.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
M. P.: Yuri Kordonsky, Andrei Șerban și colegii de generație, care au terminat la regie. Sunt foarte buni.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
M. P.: Momentan, succesul în teatru înseamnă, pentru mine, să fii solicitat în proiecte importante care să te ajute să evoluezi, din punct de vedere artistic, și să fiu apreciată la nivel național și internațional.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
M. P.: În timpul facultății am realizat că teatrul nu e doar o joacă, așa cum credeam eu, ci o lume fascinantă cu multe perspective, pe care le vezi prin ochii personajelor studiate. Și am înțeles că e drumul pe care vreau să merg.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
M. P.: Reprezintă o oportunitate de afirmare, de manifestare și exprimare. O șansă de a învăța de
la oameni cu mai multă experiență.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Interviul cu Ștefania e mult, e dens, e deep. Conține răspunsuri atât de practice, încât ai senzația că sunt complete. Că altceva nu mai are sens să adaugi.
Dar n-o să vă dezvălui nimic din lucrurile profunde și mari pe care le spune, cu modestie, Ștefania. Vă zic doar o singură chestie, care m-a făcut să râd și, totodată, să privesc viața de actor cu și mai multă admirație pentru cantitatea de aventură pe care o conține această incredibilă profesie: „mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcție de cuiele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent.
Citiți, mai jos, tot interviul, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Ștefania-Carmen Misăilă, 25 de ani, din Sfântu Gheorghe
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. conf. univ. dr. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Hamlet: exercițiu de fragilitate (colaj din replicile lui Hamlet, din piesa Hamlet, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Ștefania?
Ștefania Misăilă: Ștefania este în primul rând om, înainte de a fi actriță. Este o fată pistruiată, Nia, căreia îi crește în mijlocul sufletului un vrej magic. Este o fată prin al cărui cer zboară mii de păsări cu guri ce nu grăiesc în cuvinte, păsări ce cântă în ea, din călcâie pân’ la stele.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
Ș. M.: Magie. Carne. Sânge. Și după facultate părerea a rămas aceeași. Doar că acum, ca actriță, am responsabilitatea, datoria și obligația tributară față de teatru să îi dau înapoi ceea ce el mi-a oferit mie la prima întâlnire: magie, carne, sânge.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
Ș. M.: Nu am idoli sau mentori. În schimb, cred cu tărie în întâlniri. Întâlnirile sunt cele care te fac să înțelegi toate pragurile care le-ai trecut sau ai să le treci de acum încolo. Și cele mai marcante întâlniri pentru mine, ca actriță, au fost cu profesorii mei, Miriam Cuibus și Miklós Bács. Și cu actorul Matei Rotaru. Știe el de ce.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
Ș. M.: Deocamdată, fiind la început de drum, nu pot să zic că mi s-au întâmplat multe chestii amuzante. Mai amuzante sunt întâmplările din facultate cu colegii, care sunt numai ale noastre. În schimb, mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcție de cuiele și capsele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent. A, și îmi plac momentele acelea din repetiții când ne întrecem în cioace, fie ele proaste sau geniale. Alea-s momentele în care mor de râs. Și, totuși, stai – mi-am amintit o chestie! Eram în repetiție pentru un spectacol muzical și, la pauză, am uitat să-mi închid lavaliera. M-am dus în cabină, unde am vorbit aproape 10 minute cu iubitul meu la telefon, despre repetiție; despre o anume scenă care mă tot frustra pentru că nu ieșea cum trebuie; el mi-a zis un banc porcos și nu mai puteam de râs. Bancul porcos ne-a făcut să vorbim despre chestii mai intime și cu atât mai porcoase, și tot așa. Când s-a terminat pauza, am revenit în scenă și nu înțelegeam de ce echipa tehnică și regizorul se tot uitau la mine ciudat și tot mustăceau, făcând poante pe seama mea. Până când m-a elucidat un coleg, printre sughițuri de râs. Îmi venea să intru-n pământ. Ce să fac, am râs și eu.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
Ș. M.: Oamenii au întotdeauna anumite așteptări pe care tu, ca actor, încerci să le îndeplinești, într-un fel sau altul. Când pășesc pe scenă, caut să armonizez atmosfera mea interioară cu ceea ce primesc din sală. Caut să înțeleg ce vrea marea de ochi flămânzi de la mine. Caut acea experiență magică și sacră. Dar dacă-ți sună telefonul, nu te iert. Respectul cere în primul rând respect.

R. T.: Crezi în aplauze?
Ș. M.: Chestia asta cu aplauzele e subiectivă. Și e o mai mult o tradiție europeană. Actorii lui Eugenio Barba nu ies la aplauze. La fel, nici actorii de teatru Nō. Cred în aplauze, dacă ele izvorăsc din ceva sincer și dacă spectatorii simt acea nevoie sfâșietoare de a se descărca prin aplauze, vis-à-vis de jocul unui actor. Dar dacă se aplaudă doar de dragul aplaudatului, pentru că „așa-i frumos, tre’ să aplauzi la sfârșit”, mai bine nu. Nu aplauzele îmi justifică valoarea ca artist. Vreau ca oamenii să mă aplaude cu sufletul, nu cu mâinile.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
Ș. M.: Ceea ce visez nu se poate cuntifica. Nu este palpabil. Nu este măsurabil. Nu se poate exprima în cuvinte. Ceea ce îmi doresc se schimbă întotdeauna în funcție de experiențele pe care le am și, la fel, și visele se pot altera, se pot îmbogăți sau, de ce nu, chiar muri pentru a lăsa loc altora. Eu încă mă aflu în acel moment în care învăț să trag cu arcul. După ce voi fi deprins acest meșteșug, abia apoi voi putea începe să vânez ținte. De la cele mai infime, la cele mai mărețe. Dar irevocabil ale mele, din mine și pentru mine și cred că trebuie să fiu umilă în fața lucrurilor care mi se întâmplă, ca să pot trece mai departe spre ceva și mai mare.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
Ș. M.: Nu știu... Diversitatea, aș putea spune? Faptul că avem trupe de teatru care au un trademark al lor. La fel, și regizori care au spart gura târgului. Dramaturgi foarte buni care scriu mult și divers. Și faptul că se joacă în tot felul de spații neconvenționale: hambare, pivnițe, poduri, baruri, apartamente, acoperisuri, saline, lacuri etc. Asta pentru că teatrele independente au răsărit ca ciupercile după ploaie, ceea ce mă încântă enorm. Aștept cu nerăbdare oportunitatea de a juca și în independent.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
Ș. M.: Faptul că încă nu reușește să abordeze teme mai profunde. Și instituționalizarea. Mulți se ascund în spatele ei și stau liniștiți, nu mai fac nimic. Își pierd pofta de a mai experimenta, de a instiga pe alții spre a face ceva, își pierd harul și așteaptă următorul regizor, următorul spectacol. Mi-e silă când văd asta la unii colegi tineri de-ai mei, care și-au pierdut tocmai acea poftă care i-a făcut să urmeze calea teatrului. Plafonarea. E foarte bine dacă reușești să te angajezi într-un teatru (și aici e altă discuție, dar pe altă dată), dar nu e un motiv să stai liniștit. Eu caut oamenii care ar mușca din orice. Sunt puțini. Și singură nu pot să dărâm ziduri. Cred că undeva pe drum s-a pierdut conștiința faptului că fiecare dintre noi suntem o rotiță al unui mecanism mult mai mare decât noi înșine și față de care avem datoria să-l hrănim.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
Ș. M.: Nu prea citesc critică de teatru. Foarte mulți actori îmi spun că deseori critica este parțială și nejustă. Critica nu trebuie să impună un verdict, ci să servească drept ajutor acolo unde este nevoie de corecturi. Cred că un critic bun trebuie, înainte de toate, să fie un spectator avizat.

R. T.: Ce citești?
Ș. M.: Momentan, pe noptiera mea tronează următorii: Eugenio Barba, George Banu, Bohumil Hrabal, Michel Houellebecq, Isabel Allende, Marina Tzvetaeva. Și Harry Potter. Încă îmi mai aștept scrisoarea de la Hogwarts.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
Ș. M.: Când îmi găsesc timp, scriu poezii. E o îndeletnicire pe care o am încă din școala generală. Îmi doresc ca în viitorul apropiat să public un volum. Scriu și în română, și în engleză. E un fel al meu de a mă vindeca. În rest, îmi testez capacitățile culinare și, mai nou, am început să cânt jazz. Dar mai am nevoie de puțin curaj ca să o iau pe drumul ăsta.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
Ș. M.: Mă tem de momentele în care cad în rutină. Mă tem de momentele în care simt că nu am imaginație. Mă tem de acele clipe din viață când știu că trebuie să mă reinventez. Mă tem de acele clipe când parcă nu sunt destul de vrednică pentru Artă, care este o seducătoare fără scrupule și fără de rușine. Mă tem de faptul că mă las ușor copleșită de emoții și par penibilă sau stângace. Mă tem pentru persoana iubită care mă aude noaptea, în somn, cum mă lupt cu acest Demon. Mă tem ca nu cumva, cândva, să uit cum să fiu om. Dar asta e frumos în arta noastră: faptul că ne pune față în față cu demonii noștri și, vrei nu vrei, trebuie să le ții piept.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
Ș. M.: Puterea lăuntrică. Sensibilitatea. Epuizarea. Transformarea. Acea clipă în care simt că nu mai vorbesc eu, ci pasărea din mine. Flacăra vie. Monstrul teatrului își cere necontenit tributul și trebuie să fii pregătit să i-l oferi în orice clipă. Sacrificiul suprem. Asta mă fascinează.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
Ș. M.: Înseamnă să ai perseverență și ambiție. Unii ajung în vârf dacă știu să dea din coate excesiv și dacă știu pe cine să calce pe creștet. Perseverența și ambiția (în sensul bun) sunt calități pe care cred că le am, doar că deseori aleg căi mai pașnice pentru a mă face remarcată. Un profesor de clasă ne spunea mereu că există două căi pentru a obține ce îți dorești: direct sau prin învăluire. Eu am ales mereu a doua variantă. Pentru că încă am multe temeri, deși nu mi-e frică să recunosc că îmi este frică. Cred cu tărie că un prim pas este acela de a recunoaște că îți este frică. E deja o luptă câștigată, deși mulți nu vor fi de acord cu mine.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
Ș. M.: Să se gândească bine înainte de a păși în această lume. Teatrul este un meșteșug greu, care cere multe sacrificii. Pe toate planurile. Actoria nu se face dintr-un moft. Nu e pentru oricine. Dacă simți că ai un prea-plin artistic de nedefinit, caută să te exprimi și pe alte căi până să spui DA scândurii. Și nu cred că la 18 ani știi exact ce vrei. Nici eu nu știam. Încearcă să nu te minți pe tine. Întreabă-te dacă ești destul de copt pentru meseria asta. Întreabă-te dacă ești dispus să renunți la fosta viață pentru una nouă, pentru că actoria nu este doar o meserie; este un mod de viață. Spun toate astea pentru că mă doare sufletul când aud că x studenți la actorie au renunțat după anul I sau nu merg sau întârzie la cursurile de actorie sau nu citesc cărți de specialitate sau cărți în general, sau nu repetă până crapă oasele în ei sau nu cunosc filme de calitate sau oameni de artă sau pictori și tot așa și tot așa. Mă opresc aici pentru că e un subiect sensibil pentru mine.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
Ș. M.: Alexandru Dabija. Silviu Purcărete. Andriy Zholdak. Lev Dodin. Tarantino. Lars von Trier. Castellucci. Doamne, cum ar fi să mă sune Castellucci? Să mai zic? Că lista e luuuuuhuhuhuuuungă!

R. T.: Cum înțelegi succesul?
Ș. M.: Ca pe ceva ce trebuie mânuit cu mare grijă. Asemeni unui păpușar, trebuie să cunoști cum funcționează firele păpușii pentru a o face să învie, trebuie să... Ce prostii spun aici? Mai simplu: succesul, cred eu, este alcătuit din căutări. Dacă toate căutările tale sunt bune, apare Dl. Succes care îți spune „Yes! Yes! Come this way! Asta e calea!”. Iar acea cale trebuie pavată cu și mai multe căutări. Asta e important, să nu te oprești, să nu spui că ești mulțumit cu ce ai găsit și că îți ajunge. Trebuie să cauți și iar să cauți și iar și iar și iar să cauți.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
Ș. M.: Cochetam cu teatrul încă din liceu, dar n-am avut curajul să recunosc față de mine că vreau să mă fac actriță. Decizia a venit mult mai târziu, eram studentă în ultimul an la altă facultate și deja știam pe de rost repertoriul Teatrului Național din Cluj. Dar a existat un moment de o fracțiune de secundă dintr-un spectacol, cât o respirație, care a rezonat în mine asemeni unui cutremur și atunci am știut că îmi voi rata viața dacă nu fac asta. A doua zi am și început să citesc poezii în draci și să-mi caut monoloage. Am avut nevoie doar de un imbold, fie el de orice natură.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
Ș. M.: HOP înseamnă să mă întâlnesc cu mine așa cum nu am mai făcut-o până acum. Înseamnă trezirea unor instincte și vise pe care le credeam de mult pierdute. Înseamnă încă un pas... Și voi vedea pe parcurs ce înseamnă acest pas... Deocamdată, important e că am zis HOP și am sărit gardul!

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Unii actori se gândesc la teatru din copilărie, de când au văzut nu știu ce film cu nu știu ce actor. Alții, din liceu, de când au jucat pentru prima oară într-un spectacol și au simțit fiorul ăla, unic, fenomenal. În cazul lui Eduard, însă, primele gânduri despre teatru n-au avut nimic glorios în ele, și asta pentru că Eduard a început să se gândească serios la teatru din secunda în care a primit orarul de cursuri, în primul semestru din primul an de Actorie. Vă sună cunoscut?
Dacă da, înseamnă că ați făcut Actoria și știți ce înseamnă acest inconfundabil duș rece. Iată, mai jos, un interviu scurt și limpede cu pragmaticul Eduard, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Eduard Cristian Trifa, 21 ani, din Arad
Studii: Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2016, clasa lector univ. drd. Ionuț Caras
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Unchiu’ Richard, (texte din piesa Richard al III-lea, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Eduard?
Eduard Trifa: Eduard este un tip din Arad, care a terminat Actoria la Cluj și care se zbate cu problemele actorilor proaspăt ieșiți pe piață... De asemenea, are un câine foarte frumos.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
E. T.: Ca o artă în care fără muncă, simț și determinare nu ai cum să excelezi. Acum îl văd la fel, doar mai aplicat.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
E. T.: Fără să fiu subiectiv în alegerea făcută, dintre toate persoanele care îmi vin în cap acum, îl voi menționa pe Ionuț Caras, care mi-a fost și profesor în cei trei ani de facultate.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
E. T.: Cu o seară înainte de o repetiție filmată, era Halloween-ul. Nu aveam nimic la dispoziție pentru o costumație decentă, în afară de un tub de spray roșu (vopsea de pereti)... O bere, un tub de spray mai încolo... Am ajuns a doua zi la repetiții încă plin de vopsea roșie, pe gât și mâini.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
E. T.: Singurii oameni care contează în momentul în care joc sunt colegii mei, care sunt alături de mine pe scenă.

R. T.: Crezi în aplauze?
E. T.: Nu cred în aplauze, mă bucur doar de satisfacția pe care mi-o dau.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
E. T.: Singura distanță care contează este cea geografică, în rest fac ce mi-am propus. Dar fără glumă acum, este doar o problemă de a ajunge și pe la case mai mari. Între timp voi continua să fac ce consider eu că pot să fac mai bine – să joc.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
E. T.: Că înțelege publicul ce limbă vorbesc.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
E. T.: Mulți care au talent și merită să fie pe scena mare se pierd în mulțimea de actori, ce ies în fiecare an de pe băncile facultății.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
E. T.: Știu foarte bine și frumos cum să tac, să zâmbesc drăguț și să dau din cap. În rest, din ce spun ei, iau doar ce consider că mă ajută în ceea ce joc. Cu alte cuvinte, cred mult în critica de tip constructiv.

R. T.: Ce citești?
E. T.: Ultima carte a fost Damned, de Chuck Palahniuk.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
E. T.: Să trăiesc, să văd, să simt, să aud, orice mă ajută să-mi îmbogățesc bagajul emoțional și mă ajută să mă bucur de viață.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
E. T.: De ace, așchii, orice poate înțepa în tălpi, când joc desculț pe scenă... În rest, doar de eșec.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
E. T.: Să văd fericire în jurul meu, să văd multă furie în jurul meu, o vreme plăcută și un loc liniștit și tăcut, de unde să poți să te bucuri de ea și încă câteva lucruri un pic mai indecente.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
E. T.: Să dai copacii la o parte, să scapi de umbră.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
E. T.: Să fie foarte sigur că vrea să facă asta.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
E. T.: Da.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
E. T.: Ca un miez dulce de nucă... După ce ai forat în cimentul în care s-a afundat și îi spargi coaja dură.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
E. T.: În primul an, când am primit orarul de pe primul semetru.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
E. T.: O oportunitate de a-mi cunoaște colegii din celalalte orașe și de a lucra cu profesoniști.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016